Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poveşti pentru copii  Sageata  Perle şi mărgăritare

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aleargă mami, aleargă!


Sînziana Popescu

29.05.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
După prima şi sper nu ultima mea sarcină m-am îngrăşat teribil. Încerc să nu fac un caz din treaba asta, deşi e destul de greu să te obişnuieşti cu noul tău look, atunci când o viaţă întreagă ai fost "îngrijorător" de slabă. În copilărie, ai mei îmi spuneau "grisinuţa" sau "viermişor" şi nu de puţine ori am fost supusă unor cure drastice de îndopare, care, aşa cum era de aşteptat, n-au dat roade. În liceu, din cauza faptului că am practicat mult sport (vorba vine, fiindcă n-am fost capabilă să termin niciunul, deşi am început o mulţime!), mi-am păstrat structura macaronică, mâncând absolut tot ce mi se punea în farfurie. Iar în facultate, din cauza efortului intelectual susţinut, eram ca o părere.

Aşa că, astăzi cred că e lesne de înţeles ce e în sufletul meu când mi se spune "grăsuţa mea dragă" sau, mai rău, "pufoaso". Da, aţi recunoscut vocea lui Matei... O face însă cu atâta dragoste, că nici nu mă pot supăra pe el.
- Să ştii că eu te iubesc chiar dacă eşti grasă.
- Mulţumesc, Matei, eşti foarte amabil. Dar încerc să slăbesc...
- O să fii ca un scheletron?
- Nu chiar.
- Vrei să fii, aşa, potrivită?
- Da, ca să fiu sănătoasă. Oamenii graşi se îmbolnăvesc mult mai repede decât cei slabi, mai ales după o anumită vârstă.
- Atunci trebuie să faci mişcare!
- Cine ţi-a spus asta?
- Senseiul meu.
- Da, dar trebuie să ţin şi regim, încerc să orientez discuţia spre zări mai confortabile şi mai puţin agitate.
- Nu. Trebuie să mânănci tot din farfurie, ca să creşti mare şi să alergi mult, ca să fii sănătos. Aşa cum fac eu, nu stau locului nicio clipă.
- Din păcate eu trebuie să stau locului, ore în şir, pentru că aşa câştig bani: stând cu fundul pe scaun.
- Putem alerga în parc...
- Da, putem, dar vrem?

Zâmbesc încântată de jocul asta de cuvinte, care îmi aminteşte de felul în care ne luam peste picior fostul şef: un tip nu foarte strălucit de altfel, în schimb îngâmfat cât cuprinde. Apoi mă uit la prichindel şi văd că el nu se amuză. Pare decis să mă scoată la alergări.
- Propun să luăm şi bicicleta.
- Eu propun să luăm lopăţelele pentru nisip.
- Nici gând!

În momentul respectiv îmi piere zâmbetul de pe faţă. Nu de alta, dar atunci când ieşim cu bicicleta e prăpăd. Alergăm în ritm susţinut, cu scurte pauze de jumătate de minut, până când simţim că urmează să leşinăm. De fiecare dată însă suntem doi - când a obosit tati, preiau eu ştafeta şi viceversa, după care ne târâm spre maşină, jurându-ne în barbă că nu vom mai face asemenea greşeli tactice multă vreme.

Săptămâna trecută însă, când tocmai primisem propunerea cu pricina, eram singuri acasă. Şi, sincer vorbim, cunoscându-l pe Matei nu-mi venea să mă încumet la aşa o aventură. După nenumărate insistenţe însă, cedez...

Aşadar, iată-ne în parc! Nici nu ajungem bine, că maestrul biciclist porneşte utilajul şi o ia la goană.
- Aleargă mami, aleargă!
- Matei, nu aşa de repede!
- Aleargă mami, aleargă!

Nu mai ştiu exact cât am alergat - n-a fost mult, vreo oră şi ceva -, dar mie mi s-a părut că o fac de o eternitate. Şi nu numai atât! Că am devenit şi protagonista unui spectacol la care nici măcar n-am vrut să particip.

La un moment dat, trecând pe lângă doi pensionari aud: "Aşa se aleargă, fata moşului? Mai cu vlagă, mai cu forţă!" Ceva mai încolo, copiii se amuză copios pe socoteala mea, în timp ce mămicile prichindeilor mă privesc cu un amestec ciudat de milă, teamă şi admiraţie.

Până la urmă, reuşesc să înşfac bicicleta, chitită să cer îndurare. Cum nu sunt în stare să articulez nimic din cauza gâfâiturilor, mă întreabă el:
- Cât am alergat?
- Vreo oră şi zece minute...
- Bine, putem pleca acasă. E destul pentru azi.

Nu mai îndrăznesc să spun nimic. Îl urmez cuminte spre maşină, aranjăm bicicleta şi ţuşti acasă. (Vă spun sincer că eram atât de obosită că nu mai aveam putere nici să mă bucur că am scăpat.) Când ajungem acasă, tati ne întâmpină îngrijorat în prag:
- Unde aţi fost până la ora asta?

Eu nu spun nimic. Iau calea dormitorului, plonjez în pat, într-o comă profundă. Matei în schimb răspunde surescitat:
- Am fost la alergări, cu bicicleta! A fost super! Mâine vii şi tu?

N-am mai auzit răspunsul. Dar ştiu sigur că va fi un "da" hotarât. Îl fac eu să fie!

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer