În timp ce staționează ca să permită pasagerilor să urce, un tânar se izbește sonor de geam și rămâne cu fața lipită de el, privind prin noi, cei dinăuntru. Un bătrân îl face atent să se depărteze ca să nu fie călcat de autobuz. Tânărul se împleticește și pleacă, cu geaca șifonată și plină de pământ. Bâtrânul mormăie ''drogat'' și autobuzul demarează greoi.
Ne bulucim cu toții în spațiul insuficient căci autobuzul a adunat populația care așteptase în toate stațiile, compactându-ne ergonomic, ca să ne dezghețăm rapid. O doamnă spre 50 de ani își face cu greu loc din spatele autobuzului și ajunsă în față, se adresează șoferului: ''De ce ne-ați lăsat să stăm ca fraierii în stație o oră?'.' Șoferul îngaimă ceva cum că vremea e de vină, iar doamna răspunde oftând: ''Vremea e valabilă și pentru noi, ăia înghețați în stație.''.
O tânără de lângă mine se răstește la ea cu ''Ce faci femeie?'' deranjată de faptul că doamna se frecase de ea încercând să-și facă loc prin cutia de sardine care devenisem.
Îmi revine în minte un alt autobuz, cu alt șofer și altă doamnă, acum cam o lună, în complet alt loc al planetei. Doamna se plângea șoferului că nu se garează în stație pentru că nu văzuse autobuzul la timp și-a alergat apoi după el, iar șoferul se scuza că el garează cum poate din pricina mașinilor parcate.
La următoarea stație a urcat un grup de bătrâni. Pe scaune erau mai mult tineri, unde-au și rămas, cu telefoanele sub nas. Am remarcat această situație foarte familiară, de mai multe ori, în autobuze, cât timp am stat pe insula Gran Canaria. Căci acolo se întâmpla scena. Cu diferența că autobuzele veneau prompt, iar afară era soare și cald.
Am pus piciorul pe insulă în 12 decembrie, cu ocazia unui voluntariat, și am stat câteva luni, suficient pentru a înțelege un pic relațiile sociale și viața locală. Căci vorba aia, hai să ne mai minunăm și de ce găsim pe la alții!
De ce tocmai insula asta?
În 2016 încolțise în mintea mea ideea unui proiect artistic care să sensibilizeze europenii la iluzia cu care continentul nostru amăgește migranții ce reușesc să ajungă în bărcile nesigure care traversează oceane primejdioase, îndreptându-se spre Europa ca spre un fel de insulă iluzorie care promite o viață mai bună. În spaniolă cuvântul ilusión are dublu sens, însemnând amăgire, dar și opusul pozitiv, adică speranță.
Am vrut să testez dacă viața pe o insulă e ca într-un paradis, așa cum ne imaginăm când vedem ofertele de vacanță ale agențiilor de turism, pline de nisipuri fine și golfuri cu ape turcoaz. Am ales Gran Canaria după ce am studiat mai multe insule, pentru diversitatea de faună, floră și peisaj.
Insulele Canare, în număr de șapte, au bătut recordul de turism în 2017, găzduind mai mult de 16 milioane de turiști, care au adus cam 18 bilioane de euro la bugetul spaniol, ceea ce reprezintă o creștere cu 6,8% față de anul 2016. Gran Canaria este a treia ca mărime și doua cea mai vizitată insulă, după Tenerife. Are o suprafață de 1,560 km2 și e sursă de atracție pentru peisajul variat, clima constantă tot timpul anului și dunele de nisip din sud.
Știind că singurele trei luni pe an mai puțin turistice sunt între decembrie-februarie, am ales această perioadă. Prima lună am petrecut-o într-o suburbie a orașului Telde, al doilea ca mărime, de pe insulă.
Telde nu e vreo frumusețe urbană, are un singur cartier cu șarm numit San Francisco, iar în rest e o replică a unui orășel spaniol, cu clădiri nu foarte întreținute, gunoi pe stradă și în spațiile virane care se găsesc din belșug prin oraș și prin preajma lui. Ce m-a frapat din start a fost numărul de show-room-uri de mașini și numărul de mașini circulante pe șosele. Iar privind calitatea aerului... noroc cu briza mării care răspândește gazele de eșapament.
Flora e plăcută, cu mulți cactuși diverși, cu flori în decembrie, iar Telde câștigă în simpatie și printr-un parc măricel, plin de pisici slobode și sălbăticite, și două biserici catolice tipice stilului colonial. Apa de la robinet e, ca mai peste tot, desalinizată și nepotabilă după spusele localnicilor. Eu am folosit-o totuși, dar în ceaiuri și mâncare. Din fericire, la jumătate de oră de mers cu mașina, ajungi într-un barranco, un fel de chei la începutul zonei montane și te poți alimenta de acolo cu apă de izvor, venită din munți, dacă îți aduci bidoane.
Parte din atracția turistică a insulei sunt și grotele numite cuevas, în care localnicii guanche, strămoși ai locuitorilor canarieni, locuiau până nu demult. Oamenii le-au amenajat ulterior pentru a adăposti animalele crescute în mod tipic, oi și capre. Munții par un șvaițer uriaș, plin de găuri și găurele. Încă mai sunt locuitori care trăiesc în grote dar amenajate serios, ca niște case în piatră.
Plajele sunt cam la 30 de minute de mers cu mașina sau busul, numit guaga. Plajele hiperturistice, cu dune, celebrele Maspalomas cu cea mai bună climă și temperatură a apei sunt ceva mai departe, cam la o oră de autobuz față de capitală. Am ajuns o singură dată acolo, am tras rapid câteva fotografii și am făcut cale întoarsă căci, deși în afara peak-ului turistic, pentru mine zona era prea populată. Majoritar de către englezi, nemți și nordici, dar am auzit și români, ruși, polonezi, francezi. Plajele mele preferate au fost cele cu pisici sălbăticite, hrănite de oameni cu dragoste de vietăți.
Toată coasta de sud a fost mutilată estetic de hoteluri imense care au fost săpate direct în falezele vulcanice, unul lângă altul, ca un mușuroi de furnici. Turismul e principala sursă de venit a insulei, unde rata șomajului era de 20%, prin urmare, deși nu sunt încântați, localnicii trăiesc de pe urma turiștilor, cum pot. Efectele de mediu sunt evident grave dar deși face varii promisiuni, președintele insulelor nu se aruncă la fapte. Ce m-a frapat a fost și relativa lipsă a panourilor solare pe care mă așteptam să le văd instalate pe fiecare casă, având în vedere că resursa principală e soarele. Mi s-a explicat că legile nu avantajează producerea autonomă de energie electrică, pe care, dacă o produci în exces față de nevoia ta de a încălzi apa, o plătești!!!
Numeroase supermarketuri, locale și internaționale, presărate la tot pasul, nimicesc și ele peisajul, la concurență cu hotelurile și devin sursă de obezitate adultă și infantilă pentru că se mănâncă multă grăsime, carne și dulciuri. Nu e cazul domnului din imagine, care deși are o tipică sacoșă de cumpărături a supermarketului local HiperDino, își făcea shopping session-ul direct în tomberoanele în care găseai produse expirate aruncate de aceleași supermarketuri.
O adevărată invazie micelară de Spar-uri împânzește insula, căci după canarieni, cei mai numeroși locuitori sunt nemții instalați permanent sau semi-permanent, pe perioadele de vară. În autobuzele locale poți auzi uneori la fel de multă germană ca spaniola.
Contrastele sunt la modă și aici, căci lângă hotelurile Radisson luxoase și supermarketurile din Port Mogán, în micile cursuri secate ale râurilor sau în spații virane cu ieșiri către mare am descoperit numeroși locuitori trăind în case improvizate din corturi, victime ale crizei.
Am mai remarcat tendința în rândul tinerelor pubere și adolescente de obiectificare / sexualizare a propriilor corpuri, căci toate erau (semi) îmbrăcate în rochii mulate și foarte scurte. Mi s-a explicat că e o formă de emancipare și că privirea mea critică se datorează faptului că provin dintr-o țară tradiționalistă. Așa o fi dar aveam senzația că privesc un desen animat manga în care fetele astea erau toate niște roboțele sexy comunicând exclusiv cu capul în telefon, oriunde se găseau.
Ce am găsit într-adevăr emancipator a fost faptul că homosexualitatea și transexualitatea sunt văzute ca parte din normalitate și acceptate și în școli. Copiii care simt că aparțin unui alt sex decât cel definit biologic și social sunt tratați de profesori și colegii lor normal, fără prejudecăți. Nimeni nu întoarce capul ciudat pe stradă, nimeni nu comentează sarcastic sau critic.
Migranții locali provin în principal din America de Sud și Centrală, din țări ca Venezuela, Cuba, Puerto Rico, Uruguay, Argentina, de pe continentul african, în special din Maroc și chiar din Republica Dominicană. Fac muncile pe care localnici nu mai au chef să le facă, ca peste tot, curățenie, îngrijirea bătrânilor, construcții sau își deschid mici afaceri dacă au situații mai bune.
În capitală am întâlnit și migranții temporari pe care îi recunoșteam ușor, rromii, în general familii și clanuri întregi, postați în puncte cheie de pe străzile cu magazine scumpe și în fața supermarketurilor, cu pancarte de carton, purtând diverse mesaje scrise.
Capitala, Las Palmas de Gran Canaria, pe care am cunoscut-o în cea de-a doua lună a șederii mele pe insulă, e un oraș măricel, cu blocuri supraetajate, oameni grăbiți, străzi și bulevarde largi și cu nimic extraordinar în afara plajelor, dintre care, cele din sud sunt și ele urâțite de platforme petroliere. Ce m-a uimit, aici și în general și în alte orașe vizitate pe insulă, e lipsa unei culturi vizuale de street art, graffitiurile fiind puține și nu extraordinare. Cele câteva graffitiuri reușite pe care le-am văzut totuși sunt apanajele activismului local și ale mișcărilor alternative care au doleanțe ecologice în principal, legate de interdicția de construire a unor noi hoteluri sau diguri maritime pentru ambarcațiuni, instalarea de platforme petroliere în ocean, declararea unor spații ca zone protejate și, îm mică proporție, de independentism.
Insula are totuși culoare prin flora locală, variată și numeroasele curcubee pe care le-am tot văzut pentru că de cele mai multe ori plouă cu soare. Orașele mele preferate au fost Agaete, Arucas, cele din munți ca Artenara sau Tejeda și satul San Lorenzo din apropierea capitalei Las Palmas, cu cea mai mare grădină botanică a Spaniei, Jardín Botánico Canario Viera y Clavijo, un loc magic, cu intare liberă, ce adăpostește 2.000 de specii de plante, dintre care 500 de specii de plante endemice.
Am prins întâmplător și Carnavalul, renumit în toată Spania, alături de cel din Cadiz. Se desfășoară în spații publice dar și în baruri sau alte spații de concerte și reunește diverse grupuri de dansatori în așa-numitele comparsas care defilează în ritmuri de samba și costume super colorate, și corale numite murgas care participă în competiții. Există categorii de competiții pentru femei, gay, copii și câini.
Asta pentru că pe insulă toată lumea are câini, unul sau mai mulți, în general mici dar și mai mari, doar de asta câinele e și simbolul insulei. Ați fi crezut că simbolul sunt canarii dar nu, sunt câinii. Am văzut câteva costume din competiția canină și erau într-adevăr pline de fantezie.
Așadar, dacă pleci cu iluzia unui paradis, nu cred că Gran Canaria e locul potrivit. Din fericire am plecat doar cu speranța de a găsi o climă mai blândă în timpul iernii și un loc cu floră și faună simpatică și curioasă de a cunoaște oamenii, cultura și obiceiurile lor. Și cam asta am reușit să găsesc, deși la capitolul climă recunosc că ultimele trei săptămâni de ploaie aproape zilnică m-au readus aproape de climatul românesc la care m-am întors la timp să prind tocmai adevărata iarnă cu zăpezi, geruri și înghețuri.
