Iubesc caii. Ei apar des în imaginile mele mentale, în poeziile pe care le scriu, în vise. În 2023 am alergat mult, pe trasee diferite, paralele, intersectate, încercând să păstrez energie pentru fiecare, să o împart, să o înmulțesc, să nu mă lase până la capăt.
Am alergat împreună cu fiica mea cea mare în clasa a opta, ea pe drumul ei spre liceul unde dorea să intre, eu pe lângă ea, pregătind provizii pentru tot parcursul. Răbdare pentru momentele de anxietate, profesori potriviți pentru meditații, mâncare hrănitoare și la timp, încredere pentru clipele de îndoială, remedii pentru săptămânile în care stresul i-a coborât în corp. Cine a avut un adolescent care a dat evaluarea națională în ultimii ani știe despre ce vorbesc. Și asta nu ar fi fost istovitor, ci firesc, poate, dacă nu aș fi avut, în același timp, și cursa mea proprie în care am sărit peste obstacole de îndoială (oare a fost o alegere bună să jucăm totul pe o carte - muzica??), vinovăție (nu mă descurc așa de bine ca alte mame, dacă se întâmplă ceva va fi vina mea), confuzie (oare care este algoritmul de calcul al locurilor în singura clasă a 9-a din liceu?). Brr, ne-a ținut energia până la final, când a prins ultimul loc din clasă și am putut, în sfârșit, să plâng. De bucurie, de ușurare, de frustrare că nu am avut mai multă încredere, mai multă liniște interioară.
Un alt galop a fost pe traseul cursurilor, evenimentelor, atelierelor, excursiilor și taberelor în care am dat mai departe din ceea ce știu și sunt. Am fost prin școli, licee, ocoale silvice, arii naturale protejate în diferite zone din țară. Oameni mulți, proiecte, aprecieri, rezultate. A mers din plin calul acesta și drumul său e deschis și în 2024 până la linia orizontului și mai departe. Iar în spatele lui, suflându-i în ceafă, a mers surul cu toate îndoielile strânse în tolba de pe șa. Acesta nu e un cal sălbatic. Am alergat cu el prin noianul gândurilor, al îngrijorărilor, al neîncrederii în mine, al nevoii de perfecțiune, al timidității care e încă acolo, după ani și ani în care țin ferestrele deschise spre lume. Pe amândoi i-am hrănit cu fân și cu jăratic. Cu părți din mine.
Am alergat și ca să nu rămân în urmă, să fiu în continuare relevantă, să mă simt bine deși, sau poate tocmai pentru că, am conștientizat puternic perioada de după 45 de ani ca fiind diferită pentru femeia din mine. Medici, controale, analize, articole din reviste, bicicletă, webinare, abcese dentare, antibiotice, exerciții pentru coloană. Cărți. Și acesta a fost un alt traseu. În fiecare an îl am. Le caut, le explorez, le dau și îmi iau de la ele picături de rouă. Învață cu inima, a lui Tony Wagner, Devotions a lui Mary Oliver, Galaad, Marcus Aurelius, Elif Shafak, Isabel Allende, Lao Zi, Ana Blandiana, Homeopatia clasică, Irvin Yalom, Să împărtășim bucuria naturii.
Talpa goală pășește pe iarba din grădină. Păpădiile, mestecenii, salcia cu coroana luminoasă de primăvară. Soarele nevăzut înroșește fâșii de cer spre apus. Râul trece pe sub pielea ce se bucură de seva pământului și a clipei. Prietena mea râde și ochii îi strălucesc cu o culoare diferită, poznașă. Lempeșul se arcuiește blând în soarele de după-amiază. Ascult pițigoii printre zarzări în floare. Soțul meu îmi cuprinde palma pe o stradă aglomerată din Valencia. Căprioarele traversează o vâlcea, printre dealuri, deasupra Oltului. Plouă. Îmi râd ochii pe o stradă cu case colorate, în Timișoara. Miroase a negrese scoase din cuptor de fiica mea cea mică. Culeg o roșie. Mă întind între brândușe, în Plaiul Foii. Stau. Privesc nori. Respir, noaptea, în Piața Mare din Sibiu. Respir. Râul curge prin arterele mele, prin fiecare celulă cu care pot să fiu. Chiar să fiu, cu adevărat, în clipa de față. Caii au nevoie de râu, ca și mine. Se bucură că el există. Uneori își iau un răgaz, mai mult decât minutele pe care le petrec adăpându-se în el. Stau sub sălcii și își trag sufletul. La fel am făcut și eu,
Poate ar fi trebuit să încep cu finalul. Dar nu ar fi fost adevărat. Pentru că primele lucruri pe care mi le amintesc din acest an sunt cursele, primele pe care le povestesc, cu care mă conectez ca să fac legătura cu anul acesta și cu cei care vin. Știu că râul mă ține în viață. Și, în 2024, îi dau mai mult spațiu în câmpia mea, îi las meandrele libere, sălciile să crească, păsările să cânte și să se hrănească.
Să vă bucurați de hrană bună și la timp în acest an, pentru trup și pentru suflet! Spiritul este cu noi, ca să ne-o dea, dacă îi permitem. La mulți ani!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)