Adevărul este că "a traduce" este un verb pudic sau șiret, baroc, care se ascunde. Nu există "a traduce", există doar a scrie un autor: ceva de nespus, la marginea gramaticii, a logicii, a ontologiei. Mai bine atunci să rămîi la "a traduce", de ce să te dai de gol, de ce să provoci neînțelegeri, false înțelegeri, panică. Să rămînem secreți.
Deplasîndu-mă, pentru a rămîne poet, din registrul literar în cel plastic-verbal, am căutat, m-am pus în situația de a traduce - pentru care trebuie să ieși. Dacă nu e de tradus cum să scrii?
Îmi place să cultiv strategic cultura scrisă franceză pentru că, nemaifiind dominantă, ci, ca să spun așa, sub-dominantă, traduce mult. Culturile simplu, brut, univoc dominante se traduc în celelalte, se fac traduse - ci traduc nu ca ospitalitate, ci cu violență. Ospitalitatea și violența fiind cei doi poli - uneori suprapuși, cumbinați - ai traducerii. Ospitalitate + violență - "ostipitalitate" (Derrida).
Și cînd a fost dominantă, franceza a rămas o limbă. Engleza globală, în schimb, e deja altceva: un algoritm.
Drama (capcana perversă) a unor mari scriitori este că de la un moment dat încolo nu mai îndrăznește să îi critice nimeni, și atunci ajung să scrie "din prima" (uneori direct în traducere), ratînd (nici nu știm, nici noi, nici ei înșiși, ce) exact acolo și atunci cînd ar fi putut rupe (rupîndu-se de ei înșiși, de "sine", de la sînul sinei). Adică ratînd în jos sau pe loc ceea ce ar fi trebuit (pentru că ar fi putut, dar nu avem de unde să știm) să "rateze" în sus, sărind în gol fără teamă de a greși (ce poți greși în gol, în cădere?). De-asta e nevoie perpetuu de critică necomplezentă, onestă și implicată, co-temporană, simili-simultană, nu doar retrospectivă, aflată inerent în poziția, greu de controlat, de a privi "în urmă" și mai cu seamă "în jos", ca și cum ar fi depășit ce citește.
Deplasîndu-mă, pentru a rămîne poet, din registrul literar în cel plastic-verbal, am căutat, m-am pus în situația de a traduce - pentru care trebuie să ieși. Dacă nu e de tradus cum să scrii?
Îmi place să cultiv strategic cultura scrisă franceză pentru că, nemaifiind dominantă, ci, ca să spun așa, sub-dominantă, traduce mult. Culturile simplu, brut, univoc dominante se traduc în celelalte, se fac traduse - ci traduc nu ca ospitalitate, ci cu violență. Ospitalitatea și violența fiind cei doi poli - uneori suprapuși, cumbinați - ai traducerii. Ospitalitate + violență - "ostipitalitate" (Derrida).
Și cînd a fost dominantă, franceza a rămas o limbă. Engleza globală, în schimb, e deja altceva: un algoritm.
Drama (capcana perversă) a unor mari scriitori este că de la un moment dat încolo nu mai îndrăznește să îi critice nimeni, și atunci ajung să scrie "din prima" (uneori direct în traducere), ratînd (nici nu știm, nici noi, nici ei înșiși, ce) exact acolo și atunci cînd ar fi putut rupe (rupîndu-se de ei înșiși, de "sine", de la sînul sinei). Adică ratînd în jos sau pe loc ceea ce ar fi trebuit (pentru că ar fi putut, dar nu avem de unde să știm) să "rateze" în sus, sărind în gol fără teamă de a greși (ce poți greși în gol, în cădere?). De-asta e nevoie perpetuu de critică necomplezentă, onestă și implicată, co-temporană, simili-simultană, nu doar retrospectivă, aflată inerent în poziția, greu de controlat, de a privi "în urmă" și mai cu seamă "în jos", ca și cum ar fi depășit ce citește.