Din echipa artistică fac parte: Vlad Zamfirescu (regia artistică), Mădălina Marinescu (scenografia) și Mihai Georgescu (muzica). Distribuție: Vlad Zamfirescu, Adrian Titieni și Ștefana Samfira.
Nora Zamfir: Ce v-a apărut prima oară în minte legat de piesă? Un personaj, o situație, un "fir roșu" al poveștii?
Alexandru Popa: Piesa mi-a apărut în minte dintr-o discuție, foarte prozaică, cu o prietenă, actriță, care căuta un text pentru ea și pentru un actor-eveniment, cu greutate artistică și-o vârstă semnificativă. Plecând de la acest input, căutând, găsind soluții și renunțând la ele, am ajuns la o poveste despre o relație tată-fiu cu ambivalențele ei implicite: cine protejează, cine traumatizează, cine se sacrifică pentru cine. Fiecare dintre personaje fiind convins de consistența univocă a propriei perspective. Iar despre cazul real, la care se face referire în text, am aflat doar după ce l-am căutat, sperând să găsesc ceva de acest tip în cazuistica obiectivă. Așa am dat peste HM[i].
N.Z.: Care a fost procesul de scriere a piesei Lumea lui Frank?
A.P.: Etapele de lucru sunt cam aceleași la fiecare text: ceva entuziasm la început, când îmi pare că am găsit drumul și-o să fie ușor de parcurs, apoi chin, chin, chin și chin, presărat cu mici momente de bucurie, când o replică sau o situație se nasc independent de mine - mă surprind, mă entuziasmează și mă rușinează că au apărut pur și simplu, eu nefiind în stare să le pregătesc - și ușurarea de la final, atunci când îl găsesc, scriu "sfârșit" și sunt bine. Câteva ore. Sau minute, depinde de așteptările absurde care se strecoară mereu prea repede.
N.Z.: Ce v-a motivat în alegerea, ca subiect, a unui om sortit să retrăiască din nou și din nou aceeași zi din viața lui?
A.P.: M-a motivat, ca de fiecare dată, căutarea, cu accente punctual disperate, a unui moment de adevăr. Ce face, ce poate face un om care rămâne lucid lângă un alt om, de care este legat printr-un infinit de emoții, gânduri și responsabilități, dar care nu mai accesează luciditatea? Sigur nu aceeași luciditate. Aceeași lume. Cum pot conviețui două universuri ireversibil separate care, în logica lor internă, se simt, fiecare, mult mai îndreptățite unul față de celălalt? Unde este adevărul, în realitatea fiului sau a tatălui? Cred că orice relație semnificativă implică o negociere între perspective diferite, uneori contrare. Cât iubești? Cât înțelegi? Cât cauți în realitatea celuilalt, nu în a ta? Cât renunți la tine ca să poți ajunge la celălalt. Și dacă renunți prea mult? Dacă, renunțând la tine nu mai poți ajunge la celălalt pentru că ți-ai pierdut consistența, relevanța, capacitatea de a căuta, de a produce mișcare, evoluție? Mă rog, întrebări cochete. Iar despre retrăirea aceluiași moment, "din nou și din nou", rămâne, după părerea mea, doar una dintre interpretările posibile. Poate că Frank și Jason, analizați individual, nu trăiesc într-o buclă. Fiecare caută, evoluează, se adâncește sau se ridică în propria proiecție.
N.Z.: Ați avut vreo sursă exterioară de inspirație, precum o experiență personală, ori vreo poveste auzită despre un caz asemănător cu cel al personajului din piesă?
A.P.: Nu. Doar am trăit, ca toată lumea, între azi și mâine. Conflictul dintre percepțiile subiective ale celor doi parteneri din cadrul unei relații - orice relație între oameni care au un minim de conștiință de sine - este inerent. Cine sunt, cine înțelegi tu că sunt, cine ești, cine înțeleg eu că ești, ce înțelegi tu că înțeleg eu. Că înțelegi tu. Mă opresc că ne-apucă anxietatea. Sau plictiseala.
N.Z.: În piesă există doi poli: trauma fiului, pe de-o parte, și efortul continuu al tatălui său de a-l proteja de aceasta, pe de altă parte. Pe care dintre cei doi ați dorit să vă axați?
A.P.: Pe fiecare. Dar, mai important, pe întreg. Dacă nu merg cu adevărul fiecărui personaj, dacă nu cred în el, dacă nu mă bucur sau nu sufăr cu ei, cu fiecare, înseamnă că am scris prost. Că am judecat, am condamnat, am alunecat în ideologie, am stabilit, ca un impostor, cum se face. Cine sunt eu să știu cum se face? Reflexivul, diateza reflexivă "se face", cred că ar trebui folosit cu foarte multă precauție. Sau, mai curând, evitat. Cu bun simț. Cu pudoare. Tatăl nu e un erou. După părerea mea. E un om aflat într-o situație limită și care încearcă, după o viață de eschive, să aleagă corect. Ce înseamnă corect? Nu știu. Ce e bine și ce e rău, ce e valoare și ce nu?! Sunt total incompetent să trasez astfel de linii. Dar, uneori, mă mai ia valul și o fac. Din fericire, a doua zi, șterg și o iau de la capăt. Până îmi iese ceva adevărat, uman, simplu. Când și dacă îmi iese. Cred că, nu doar în teatru, adevărul și ideologia sunt incompatibile.
N.Z.: Oricine se uită cu atenție la colaborările din teatru pe care le-ați avut de-a lungul anilor poate observa că aveți o relație profesională prolifică cu Vlad Zamfirescu. Cum arată, pentru dumneavoastră, în calitate de dramaturg, o colaborare reușită cu un regizor de teatru?
A.P.: Dacă a ales un text al meu, sau al oricărui alt om care a scris un text care i-a atras atenția, cred că regizorul își asumă cumva responsabilitatea de a cerceta sensurile textului respectiv. Un demers intelectual firesc. Să cauți să afli de ce este scris fiecare cuvânt rămas în text. Pentru că, într-un text serios - serios măcar în capul celui care l-a scris - în varianta finală nu rămâne niciun cuvânt care nu are un sens. E o necesitate. Evident că necesitățile și sensurile rămân fluide, contextuale, infirmabile. Nu există niciun text pe care l-am scris și din care, la o nouă lectură, să nu simt nevoia acută de a mai scoate cuvinte. Mai puțin de a adăuga. Dar, repet, cred că e firesc ca regizorul să înțeleagă întâi prezumtiva necesitate și abia apoi s-o conteste.
N.Z.: Ați participat la procesul de repetiții pentru spectacol?
A.P.: Am mers la câteva repetiții. Nu foarte multe. Nu-mi plac repetițiile. Înțeleg că va exista mereu o diferență semnificativă între cuvântul scris și cel vorbit. Vlad a găsit, uneori, sensuri mai bogate decât cele la care mă gândisem eu. Și actorii pot îmbogăți semnificativ un text. De exemplu, la replica finală a domnului Titieni, la repetiții, mi-au dat lacrimile. Ceea ce, inițial, m-a enervat real, mi s-a părut o formă dezgustătoare de puseu narcisic. Atât de tare îmi plăcea textul meu, mărgica mea, încât să plâng?! Dar, apoi, am înțeles, ușurat într-un fel, că mă flatam. Nu textul, ci domnul Titieni mă emoționa. Filtrul, forța și omul din fața mea generau emoția. Diferența între textul scris și cel vorbit, trăit, întrupat, poate fi copleșitoare. În ambele sensuri.
N.Z.: În ce măsură considerați că trebuie un dramaturg să intervină asupra procesului de lucru la spectacol?
A.P.: Dacă cineva, dintre cei care îi lucrează textul, îl întreabă, îi cer lămuriri, cred că dramaturgul trebuie să răspundă. Cu modestie, cu îndoială și fără așteptări. Treaba dramaturgului e... De fapt, sincer, nu știu care e treaba dramaturgului. Treaba mea e să scriu. Atât.
[i] Henry Molaison (1926-2008): În urma unei operații de înlăturare a hipocampusului (operație menită să îl vindece de epilepsie), Henry Molaison a dezvoltat amnezie retrogradă, adică o incapacitate de a forma noi amintiri. A devenit studiu de caz pentru nenumărați oameni de știință, trăindu-și restul vieții în spitale și ospicii.