Vino să o vezi. Ce? Luna. Da ce? E plină. Cu ce? E rotundă, luminoasă. Și? E frumoasă. Ei, na, și? Gogule, de ce nu vrei să vii? Așa. Cum așa? Adică nu altfel. Goguță, tu îmi ascunzi ceva? Ascund pe naiba, ce să ascund? Știu eu, de ce nu vrei să vii, ai probleme? Ce probleme să am? Știi tu. Nu știu, ce să am? De-alea ce apar când e lună plină. Îți crește părul, te faci om-lup. Să știi că mă duc la mama. Du-te. Așa zici, fir-ai al dracu de vârcolac ce ești tu și cu tot neamul tău de lycantropi. Auzi mă, cât te ține?
Bogdan Sebastian Burjan
Adora să o privească, să o admire și să o soarbă din priviri. Clipea și deja îi simțea lipsa. A alungat ceața, vântul, ploile și toți norii de pe cer. Să fie senin. Să o poată privi mai bine. Când soarele a apus, a început să culeagă câte o stea. Să le pună acolo în odaie, să lumineze. Le atingea, iar ele cădeau. Erau stele care cad. A mai rămas doar luna, singură, să lumineze. A luat-o de pe cer. Să o ducă în odaie acolo, la ea. Și s-a făcut întuneric. Beznă. Mai era atât de mult timp până dimineața. O eternitate.
Adina Drag
Stă tolănit pe acoperișul casei lui pe roți și o privește. E toată a lui. Acum e luminată complet de soare, ca în noaptea în care s-a hotărât că vrea să rătăcească liber prin lume. Își amintește bine cum glasul lui de copil fusese înghițit de o voce nouă, care îl speria. Ai lui stăteau la masă, față în față, ca două cești de cafea golite de prea multă vreme. S-a cuibărit în așternuturi și a știut. A strâns ban cu ban într-un borcan în care fusese cândva dulceață și acum e liber. Zâmbește. And nothing else matters.
