Crescut la țară, între oameni eficienți și cu randamente înalte, ideea de copac cu flori sau pajiște cu păpădie era egală cu rezultatele. Face fructe sau umbră, fân de cosit și iarba de strâns. Magnolia, însă era altceva. Sigur că nu erau la el în sat, doar nu mănânci magnolii, dar erau la oraș. Deși ura ideea de a locui la bloc, să ai magnolii la geam era ceva ce până și pragmatismul își dorea. A cumpărat garsoniera cu magnolii. Primăvara, ștergea pervazul pătat de petalele căzute. A naibii, estetica asta.
Siranuș Hakobian
Când am pierdut sarcina, o tristețe sfâșietoare mă mânca pe dinăuntru. M-am întins pe covor și, în așteptarea unei muriri liniștitoare, am numărat petele de pe tavan. Chiar atunci s-a întâmplat explozia și în geamul meu s-au deschis cu nerușinare florile cărnoase, ca niște pocale ale fertilității efemere. Nu am suportat atâta infatuare și am luat toporul să stârpesc invidia din mine. Lângă trunchiul arborelui m-am răzgândit: de ce, Doamne, nu-mi dai și mie o fată? Am avut noroc. Dumnezeu era cocoțat în copac.
Marius Stan
Ca să fie clar, nu îmi plac magnoliile. Chestia asta cu crenguțe și petale roz și gingășie nu mă impresionează. E o păpușăreală care îmi amintește de Barbie, de Margot Robbie. Îmi plac însă oamenii care iubesc magnoliile. Pentru că ascund o rană adâncă, ceva dureros, profund, o dezamăgire sau o deznădejde, o rană care nu se vindecă, un vreasc așteptând să izbucnească într-o flacără, o durere ascuțită în inimă, o răsuflare întretăiată, un gând recurent care nu dă pace, o neliniște, da, o neliniște.
