Devenea euforic. Venise primăvara, el trăia pentru perioada asta din an. Când pozele cu magnolii invadau rețelele sociale, știa că a venit momentul să mai curețe lumea de plictisitori, să rărească clișeele. Omora și câteva persoane alese la întâmplare, să-și acopere urmele. Nu se atingea de prieteni sau prieteni ai prietenilor. Erau prea aproape de el și risca să fie descoperit. Îi lăsa în viață pe cei care fotografiau și alte flori, iar cu Lina, care avea doar poze de buruieni sălbatice, a știut că se va însura.
Ana Maria Dobre-Nir
Pentru mine, orașul acesta este frumos. Poate și pentru că, pe fiecare stradă, regăsesc frânturi din tinerețea mea. În colțul ăsta, m-am sărutat cu un el. În gangul acela m-am speriat de un câine. Pe aici am plâns, pe dincolo am râs în hohote. Nu, nu spun că este perfect, dar este plin de viață, zgomotos, aglomerat. Iar primăvara, chiar are un aer aparte. Suntem prea critici cu el, poate chiar răi. Arunc o ultimă privire în urmă, în timp ce mușc dintr-o plăcintă cu vișine. Pe frunte mi se așază o petală roz.
Cecilia Fofiu
Scot ingredientele pentru gogoși, pun de cafea și-o aștept. Pe Magnolia, vecina cu laptele, cum ne-am înțeles. Aprind o țigară, beau o cană de cafea, apoi alta. Îs năucă deja. În prag, mă pălește rău soarele. Ușor agasată pornesc spre ea. Casă goală, galițe plictisite. Lăbuș păzește o mâță. O strig. Răspunde o oaie. Cu coada ochiului, parcă-l văd pe bărbatu-meu în uliță cum sare în Logan. Vedenii, e plecat la muncă, zic. O bufnitură. Halucinez? Magnolița-n furou cu paie-n freză. Am ațipit puțin în pod, se scuză ea.
