Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poveşti pentru copii  Sageata  Perle şi mărgăritare

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Răzvan, prieten de ocazie


Sînziana Popescu

03.07.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu ştiu dacă am apucat să scriu despre asta, dar noi locuim în Harlem. Probabil că nu v-am spus, fiindcă e un cartier atât de amărât (nu vă dezvălui numele real, nicio grijă), încât nu îndrăznesc să-mi invit acasă nici măcar prietenii. De jenă, bineînţeles! E un loc atât de dubios încât acum vreo câţiva ani nici taximetriştii nu se încumetau să intre şi atunci când aveai o urgenţă, ca să fii sigur că ajungi totuşi la gară sau la spital, trebuia să dai alt punct de reper când făceai comanda.

Ce mi se pare însă de-a dreptul sinistru la cartierul ăsta, nu e sărăcia lucie, după care-l poţi recunoaşte de la o poştă, ci faptul că blocul în care locuim noi, unul refăcut de primărie, arată ca scos din cutie. Eh, şi atunci imaginaţi-vă potriveală: de o parte un bloc, zugrăvit, curat, cu geamuri termopan şi interfon la poartă, de cealaltă o mare de blocuri cenuşii, fără sticlă la ferestre (ba chiar şi fără ramele de lemn), fără electricitate, în care oamenii se încălzesc făcând focul direct în mijlocul sufrageriei (cu ramele de la ferestre, probabil).

Acesta e locul în care ne-am crescut singuri copilul timp de cinci ani şi jumătate şi din care sperăm ca într-o minunată zi să putem pleca într-unul mai bun. Am pierdut orice speranţă că aici lucrurile se vor putea schimba treptat în bine. Optimismul nostru iniţial şi toată bunăvoinţa de care am fost capabili au fost copleşite rapid de indolenţa, nesimţirea şi, adesea, răutatea vecinilor.

Nu mai trebuie să vă explic de ce am fost nevoită să-l dau pe Matei la grădi, până seara târziu, încă de când avea puţin peste doi anişori. De ce nu l-am lăsat niciodată la joacă, în faţa blocului ori de ce ne chinuiam s-ajungem zilnic în cel mai apropiat parc din zonă, plasat la vreo cinci staţii de tramvai mai încolo. Adică undeva, la marginea civilizaţiei.

Nu ştiu dacă am procedat mereu onest faţă de Matei, sau dacă am luat de fiecare dată cele mai bune decizii în privinţa educaţiei lui. De un singur lucru însă îmi pare rău şi mă simt într-adevăr vinovată: din cauza locului în care stăm, copilul meu nu are prieteni.

Prietenii mei din copilărie, mai ales cei rămaşi în Târgu-Mureş, mă asigură că situaţia ar fi fost aceeaşi oriunde am fi locuit, indiferent de oraş sau cartier.

"Ehe, nu mai e ca pe vremea noastră", mi se spune. "Acum copiii nu se mai vizitează nici măcar la aniversări. Îşi sărbătoresc ziua de naştere la McDonald's. Se întâlnesc să se joace în ţarcuri cu bile colorate sau la trambuline în care sar obsedant minute în şir. Nu ştiu să se caţere în copaci şi fug în cerc, ca să ameţească singuri..." Unde mai pui că în loc să se dea cu bicicleta sau cu patinele cu rotile (îmi cer scuze, dar pe vremea mea nu existau "role"!), stau ore în şir în faţa televizorului, de parcă ar fi hipnotizaţi. Şi, dacă îndrăzneşti să le schimbi programul sau să îi deconectezi de la "cutia cu maimuţe", intră în sevraj.

Probabil că şi amicii mei au dreptate, ăsta e... trendul. Cum însă am trăit mereu cu convingerea că "la modă e doar ceea ce îţi vine bine", am început să mă ocup mai atent de socializarea copilului meu.

La grădiniţă, de bine de rău, a legat deja nişte prietenii trainice, chiar dacă onomasticile şi alte "birthdays" s-au serbat acolo, în incintă, nu acasă. Dar tot e un punct plus faţă de un fast-food oarecare. Măcar aşa micuţii sunt într-un loc cu care s-au obişnuit cu toţii: grădiniţa, a doua lor casă. Apoi, stând câte opt ore pe zi în grupa "Spiriduşilor", vrând-nevrând, Matei a intrat în marea familie a "Elfilor". La bunicii din Târgu-Mureş îl aşteaptă vară de vară "francezii" (Oscar şi Hector) - copiii unei prietene stabilite de vreo câţiva ani la Paris -, care îşi fac şi ei vacanţele la bunicii din partea mamei. Aşa că, dacă e să facem socoteala: la grădi are doi prieteni: Paul, micul om de ştiinţă şi Andi, renumitul spion în devenire, la bunici la fel, alţi doi...

Singurul loc în care nu are (încă) pe nimeni rămâne chiar blocul în care locuim! Pentru asta mi-am propus să fac un efort, un mic experiment, dacă vreţi, şi să-l chem să se joace la noi în casă pe unul dintre copiii vecinilor de palier. Să văd cum evoluează... Oricum, aş vrea să nu fiu greşit înţeleasă, aveam de ales între asta şi a-l lăsa să zburde liber în faţa blocului, printre maşini care trec pe acolo de parcă ar fi la raliu şi copiii din blocurile vecine, despre care tocmai v-am vorbit.

După numai câteva zile, întâmplarea şi canicula, ce i-a făcut pe părinţii lui să deschidă larg uşa apartamentului, l-au adus în viaţa lui Matei pe Răzvan - un băieţel cam de aceeaşi vârstă, de fapt cu vreo câteva luni mai mare, curat, îngrijit, plimbat pe la creşele de stat. Şi relativ bine educat, cu excepţia faptului că nu ştie (sau poate îi e prea ruşine) să ne salute atunci când ne vede pe culoarul blocului. Nu ştiu exact care e situaţia lui acasă (nu i-am cunoscut părinţii, băiatul pare crescut de un bunic), dar vă spun sincer, oricât de deplasat vi s-ar părea: nici nu mă interesează! Atâta timp cât băiatul acesta se joacă politicos atunci când vine la noi, îl învaţă pe Matei cum să-şi pună jucăriile la loc după "lupta cu soldaţii şi cavalerii" sau îi mai spune, atunci când Matei îşi dă în petic, "dacă nu te porţi cuviincios, plec acasă", eu sunt dispusă să trec cu vederea multe alte neajunsuri.

Pentru că de ce să mint, există şi lucruri supărătoare. Sunt copii, deci fac un tărăboi de nedescris atunci când se joacă. Răzvan strigă "super" la fiecare jucărie pe care o vede, de parcă n-a mai fi văzut una atât de frumoasă în viaţa lui - şi probabil că nici n-a văzut! Apoi, oricât i-aş ruga "să se joace mai încet" (poftim pretenţii absurde), n-am succes. Deci, evident, nu reuşesc nici să scriu. Ceea ce pentru mine, care muncesc mai mult acasă, este într-adevăr o problemă. Iar atunci când vine seara şi se cuvine ca musafirii să plece acasă, nu vă pot descrie durerea cu care se desparte Răzvan de fiecare dintre jucăriile lui Matei, jucării de soarta cărora "propietarul" nici măcar nu se mai interesează. Şi cât de greu se dă dus acasă...

Cu toate astea, sunt decisă să nu pun capăt acestor mici reuniuni. Voi merge mai departe cu încurajarea acestei prietenii, deşi ştiu că e una de ocazie. Către finele anului nouă ne expiră contractul locativ, aşa că, de bine de rău, ne vom multa altundeva, iar băieţii se vor înstrăina. Sper doar ca dorinţa de a se împrieteni uşor şi de a fi deschis faţă de oamenii din jur, să-i rămână lui Matei pentru tot restul vieţii. Indiferent de moda vremurilor.

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer