Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eu sînt dramaturg


Oana Cristea Grigorescu, un interviu cu Alina Nelega

06.07.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ne-am speriat degeaba că Europa Unită va omogeniza identităţile. Pe axa New York-Heidelberg-Arad, de la începutul lunii mai respiraţia europeană a teatrului românesc contemporan este confirmată de premiul de Autor European al anului 2007, decernat Alinei Nelega, pentru piesa Amalia respiră adânc.

Numele Alinei Nelega este legat în teatrul românesc de textul nou: de la programul Dramafest, la spectacolele din dramaturgia nouă montate de ea pe scenele româneşti, şi mai ales prin piesele scrise ca dramaturg: www.nonstop.ro (piesa anului la Uniter în 2000), Hess, Kamikaze, Amalia respiră adânc (ultimele trei fiind publicate în format electronic de Editura LiterNet). Monodrama este genul impus în dramaturgia contemporană cu succes de Alina Nelega, care îşi scrie piesele pentru actorii cu care lucrează. În 29 aprilie 2007 la Teatrul German de Stat din Timişoara, a avut premiera prima montare în limba germană a piesei Kamikaze. După spectacolul de acum doi ani montat chiar de Alina Nelega la Teatrul Ariel Underground Târgu-Mureş & Club Avi-Cola, spectacolul de acum cu Kamikaze aduce viziunea regizorului Gavril Cadariu asupra acestui text crud şi poetic totodată. Ultima piesă, Amalia respiră adânc a fost prezentată în luna mai 2007 la Lark Studio din New York, în regia lui John Clinton Eisner, în cadrul programului American Romanian Theater Exchange (ARTE).

Oana Cristea Grigorescu: Cu spectacolul de la Teatrul German de Stat din Timişoara avem o altă variantă la Kamikaze. Cum vezi comparativ cele două spectacole?
Alina Nelega: Acesta e un spectacol diferit faţă de cel de la Târgu-Mureş, mult mai teatral, mai precis, cu o plastică foarte interesantă, spre deosebire de spectacolul meu de la Mureş, care este pe jumătate happening, extrem de lejer, încadrat doar de două coperţi muzicale. În rest, este lăsat totalmente în mâna actorilor care îşi găsesc singuri locul în care joacă, îşi desenează singuri mişcarea scenică, fixată fiind doar relaţia lor.

O.C.G.: O variantă preferată?
A.N.: Nu ştiu. Mă bucur foarte mult că există două spectacole pe textul meu. Până la urmă eu sunt totuşi dramaturg, şi asta e ceea ce mă reprezintă. Regizez pentru că relaţia cu scena este un lucru de care am nevoie şi dacă aş trăi într-o altă cultură, în care relaţia dramaturgului cu actorii nu ar fi ecranată de regizor, poate că nu aş regiza. Dar pentru că suntem în România, am nevoie de contactul cu actorii şi acesta este motivul pentru care îmi pun în scenă propriile texte. Oricum mă bucur că Gabi Cadariu a făcut acest al doilea spectacol pe Kamikaze, în limba germană, şi poate, cine ştie, se vor mai face şi altele, mi-ar plăcea.

O.C.G.: Am avut sentimentul că limba germană schimbă ceva din energia textului, mai ales că spectacolul se bucură de prezenţa în distribuţie a actorului invitat Wolf Rahlfs de la Teatrul de Stat din Bruchsal (Germania).
A.N.: Da, şi eu am avut această senzaţie. Nu îmi dau seama, deocamdată, cât din impresia mea se datorează modului în care se construieşte spectacolul, pentru că acesta este un spectacol foarte construit: are nişte lumini extrem de frumoase şi are un grad de stilizare care îi dă o tentă destul de teatrală şi atunci, fireşte, el nu poate fi jucat decât într-un spaţiu teatral, acolo unde sunt îndeplinite condiţiile tehnice, acolo unde se pot vedea nuanţele, unde se pot auzi bine vocile actorilor. Poate că textul este punctul lor comun. Eu cred că textul rezistă şi în genul acesta de spectacol. Există anumite nuanţe care sunt puse în valoare. Interpretarea actriţei de la Teatrul German de Stat din Timişoara, Christine Cizmaş este diferită de a Elenei Purea, pentru că sunt actriţe cu metabolism diferit. Christine este o actriţă care acumulează, care gândeşte, care priveşte rolul şi îl lucrează în profunzime, pe când Elena e o actriţă de forţă, cu foarte multă experienţă, care merge pur şi simplu cu textul. Christine este doar studentă, dar eu sunt foarte mulţumită de felul în care ea a înţeles şi a reuşit să lucreze acest text, folosind datele personajului.

O.C.G.: Ce aduce actorul german, Wolf Rahlfs?
A.N.: L-am descoperit pe Wolf cu foarte mare bucurie. El este un actor foarte mobilat, mobilat de scenă ca să spun aşa. Este un actor cu multă experienţă, cu un interior extrem de flexibil, foarte educat, rafinat, cu mijloace extrem de elevate, care face o actorie de foarte bună calitate.

O.C.G.: Revii mereu asupra nevoii contactului cu actorii. Schimbă el felul de a scrie teatru?
A.N.: Da, fireşte. Eu scriu în primul rând pentru actor, şi atunci mă interesează actorul ca personalitate, componenta lui umană în primul rând. Vreau să ştiu ce poate să facă, ce registre are, ce tip de resurse. Simt nevoia contactului cu actorii. Am fost la Timişoara înainte de premieră, am stat două zile cu actorii, am discutat cu ei. Ei au avut nevoie de mine pentru a-şi fixa nişte intuiţii, pentru a-şi limpezi nişte gânduri. Am fost extrem de surprinsă şi foarte impresionată de felul în care au lucrat ei cu textul. Eu n-am văzut aşa ceva decât în edituri: textele lor sunt mărunţite, pigulite, purecate la maximum. Ştiu că există actori români care abia de-şi subliniază textul. Ei, aceste texte ale lor erau practic rescrise, arătau ca nişte palimpseste. Mi-a plăcut foarte mult relaţia lor cu textul.

O.C.G.: Piesele tale converg către un punct de echilibru: monodrama. Poate cea care s-a bucurat de cel mai mare succes este Amalia respiră adânc. Deşi Amalia... a fost scrisă pentru Monica Ristea Horga, care a şi lansat textul, Dorina Lazăr a prezentat în America un fragment din lectura scenică de la Odeon. Din nou, două actriţe în pielea aceluiaşi personaj. Ce aduce Dorina Lazăr piesei tale?
A.N.: Am avut bucuria de a-mi vedea textul interpretat şi iubit de două mari actriţe: Monica Horga Ristea şi Dorina Lazăr. Acest lucru este foarte important pentru un dramaturg. Dorina Lazăr a rupt gura la New York cu vitalitatea şi plasticitatea interpretării sale - deşi era doar o lectură şi nu un spectacol în adevăratul sens al cuvântului. Lectură a făcut actriţa americană, Lynn Cohen - adică lectură în sensul convenţional al acestui cuvânt. Diferenţa s-a văzut în aplauzele şi ovaţiile care au finalizat monologul spus de actriţa noastră.

O.C.G.: Amalia... vorbeşte despre condiţia artistului şi implicit despre relaţia cu sistemul. Cum a interpretat regizorul John Eisner în spectacolul de la Lark Studio, textul? E România prezentă în spectacolul lui?
A.N.: Da, România a fost personajul principal în acest eveniment. De fapt, John are o idee despre cultura noastră, el a venit în România de mai multe ori şi sper să colaborez în continuare cu el şi cu Teatrul Lark, ca şi cu Institutul Cultural Român din New York (dar şi din Bucureşti) care, prin persoana Corinei Şuteu, directoarea instituţiei, a arătat că într-adevăr susţine şi apreciază prezenţele româneşti în străinătate. La sediul de pe strada 38 al ICR a avut loc o seară de întâlniri cu personalităţi ale teatrului american, oameni care erau interesaţi de România şi cu care am comunicat foarte bine. Am fost impresionată de deschiderea şi sinceritatea cu care ICR îşi face, în sfârşit, treaba: de a disemina cultura românească în mediile profesioniste cu mare vizibilitate şi nu - ca până acum câţiva ani - de a organiza mici serbări pentru comunitatea românilor emigraţi.

O.C.G.: Ce însemnă succesul Amaliei în Germania, unde există un background cultural socio-politic comun?
A.N.: Eu cred că lumea este interesată de acest tip de subiecte şi de aceea piesa se bucură de succes. Lor le-a plăcut textul. Le-a plăcut şi americanilor, a plăcut şi nemţilor. La Heidelberg a fost o bursa de texte la care au participat 10 autori, 6 autori germani şi 4 autori români. Premiile au fost acordate, unui autor german, lui Peca Ştefan, Premiul pentru inovaţie şi mie, premiul numindu-se Autor European.

Eu sunt foarte mândră că acest premiu mi-a fost acordat de o mare personalitate a teatrului german şi o personalitate academică, din păcate în lipsă, fiindcă eram la NY atunci. Textul a fost tradus şi interpretat de regizoarea şi actriţa Luisa Brandsdörfer, care are legături cu teatrul românesc şi care a făcut ea însăşi selecţia autorilor care au fost prezenţi la Heidelberg. De altminteri, ziarele germane titrează "Germania câştigă, dar România vine tare din urmă." Până la urmă ei pot să înţeleagă toate aceste procese prin care au trecut ţările postcomuniste. Şi Germania a suferit foarte mult din cauza comunismului. Pentru mine personal succesul Amaliei însemnă în primul rând faptul că voi avea un agent austriac. Există o agenţie din Viena care a solicitat drepturile pentru toate piesele româneşti prezente în lecturi, nu numai pentru cele premiate, ceea ce mi se pare extraordinar şi însemnă că le-au plăcut şi celelalte texte.

O.C.G.: E o garanţie că vor ajunge pe scenă?
A.N.: În proporţie foarte mare, da. Asta se întâmplă de obicei în spaţiul de limbă germană. În momentul în care ai un agent, textul tău ajunge pe scenă cel puţin la un teatru ca să nu mai punem la socoteală faptul că ele sunt publicate în reviste şi sunt difuzate. Asta e ceva ce spaţiului nostru teatral deocamdată îi lipseşte.

Aceste premii nu sunt importante în sine. Eu cred că aşa ar trebui să fie şi premiile în România. Sunt importante pentru că ele te legitimează încă o dată şi îţi deschid o sumedenie de posibilităţi. În mod normal îţi oferă contracte, lumea te caută, devine interesată de munca ta. Ele îţi oferă vizibilitate, nu e vorba de o recădere în anonimat, aşa cum se întâmplă cu f f multe premii din România, vorbesc de premii literare în general, dar nu numai, şi în spaţiul teatral se întâmplă acelaşi lucru.

O.C.G.: Amalia are un destin special, sau este destinul firesc al unei piese care a reuşit să vorbească despre un timp asupra căruia arta românească de abia acum a reuşit să ofere o imagine?
A.N.: Pentru mine e o mare surpriză. Acest text a fost tradus în limba maghiară, în poloneză, a fost jucat în limba engleză, acum în germană. Pe mine mă surprinde şi faptul că sunt regizori care se apropie de el. O a doua premieră a avut loc în 10 mai 2007 la Teatrul Ioan Slavici din Arad în regia lui Ştefan Iordănescu. Ceva îmi spune că lumea va fi din ce în ce mai interesată de acest text şi în ceea ce priveşte spaţiul românesc mă tem de un singur lucru, şi anume de faptul că regizorii vor uita poate că eu am mai scris şi alte piese, că sunt în viaţă şi că voi mai scrie, şi chiar mai am texte pe care li le-aş oferi în cazul în care cineva mi-ar cere aceste texte şi nu s-ar apropia numai de această piesă care deocamdată are un pedigree.

O.C.G.: Monodrama e specia dramatică pe care o explorezi de câţiva ani. Poţi trece, pe scurt, prin personajele şi actorii care ţi-au generat aceste texte?
A.N.: La început am lucrat cu Nicu Mihoc. Deşi nu foarte prezent în presa de specialitate, Nicu este un mare actor. El îşi dorea să joace un personaj anume, Rudolf Hess, şi mi-a dat un text pe care îl găsise, rugându-mă să-l ajut să-şi facă un recital - cum mai zic actorii când vor să se exprime în scenă în solo-uri care le arată virtuozitatea. Eu n-am prea ştiut cum să petecesc textul, aşa că i-am propus lui Nicu să-i scriu altceva. Aşa a început drumul meu de descoperire a monodramei, care este altceva decât recitalul şi decât monologul. Monodrama este o piesă cu un singur actor. Dar este o piesă, nu un monolog. După Hess, am vrut să scriu pentru Monica un rol pe măsura ei - nu eram sigură că voi reuşi, dar am încercat. O cunosc de mult pe Monica, e o actriţă extraordinară. Are o tehnică minunată, îşi foloseşte vocea foarte bine, are o prezenţă unică şi un farmec de un mare firesc. Monica la început se foloseşte de această tehnică pentru a merge pe drumul spectacolului, după care o aruncă, ca şi cum şi-ar arunca bastonul, şi poate chiar să se ridice de la pământ după un timp. Am scris textul în doi ani şi ea a lucrat cu Gavril Cadariu la montarea lui, cam un an. Între timp au făcut un spectacol radiofonic, au fost nominalizaţi în Gala Uniter. Pe urmă am văzut acest text în mai multe interpretări şi am fost fericită să descopăr că el funcţionează. La fel şi Hess, care a fost montat şi în limba maghiară. Ciudat, deşi s-ar spune că scriind pentru actori îţi limitezi opţiunile, realitatea arată că, dimpotrivă, ţi le lărgeşti. Această meserie, adică aceea de dramaturg, e o meserie concretă. Trebuie să vezi, să atingi, să miroşi teatrul - şi teatrul înseamnă, pentru mine, în primul rând, actorul.

(Interviu preluat din Ziarul de duminică, iunie 2007)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer