Orbitor - 14 ani şi 1400 de pagini

Cam aşa arată, în cifre, trilogia Orbitor a scriitorului Mircea Cărtărescu. Teodor Dună a stat de vorbă cu autorul celei mai importante şi mai aşteptate apariţii editoriale a anului: Orbitor - Aripa dreaptă, ultimul volum al trilogiei, care a apărut la începutul lunii iulie.

Teodor Dună: Cât timp v-a luat să definitivaţi acest ultim roman al trilogiei Orbitor?
Mircea Cărtărescu: Am scris Aripa dreaptă, în întregime, la Schloss Solitude, Stuttgart, în exact un an. În acest timp am lucrat în fiecare dimineaţă, inclusiv sâmbetele şi duminicile, în regim de galere. Am refuzat orice deplasări şi orice propuneri de turnee. Am trăit doar cu şi pentru Orbitor. După recitirea celor 570 de pagini o pot spune fără să mă-ndoiesc nicio clipă: e unul dintre cele mai bune lucruri scrise de mine vreodată.

T.D.: În ce fel a evoluat scrisul dumneavoastră, de la Nostalgia sau Travesti până la Orbitor III. Mâna ascultă acum mai bine inima din creier?
M.C.: Orbitor III e o sinteză a întregului meu efort din proză de treizeci de ani încoace. E un volum aproape autonom, deşi, fireşte, conectat la celelalte piese ale trilogiei. E scris dintr-o suflare, ca tot ce am scris vreodată, şi din întreg corpul meu. Mi se pare că am găsit aici finalul potrivit şi necesar al trilogiei, care, după 14 ani şi 1.400 de pagini scrise e, iată, completă. Sunt infinit recunoscător pentru acest dar care mi s-a făcut.

T.D.: Cum coexistă autorul Levantului, Nostalgiei, Enciclopediei zmeilor cu cel al lui, de pildă, De ce iubim femeile?
M.C.: Nu există decât un singur autor în toate, de la primele mele volume de versuri şi până azi. Şi un singur subiect, care este chiar acest autor. Cărţile mele sunt mai bune sau mai rele, dar în fiecare există ceva din curiozitatea mea încă nepotolită pentru propria mea viaţă, propriile mele reacţii, propria mea minte, propriile mele fraze. Dacă între De ce iubim femeile, Orbitor şi Postmodernismul românesc, să zicem, sunt diferenţe de ton sau de valoare, ele fac totuşi parte din aceeaşi lume.

T.D.: În romanele dumneavoastră este frecvent motivului hermafroditismului şi androginiei, fie ea cerebrală (atingerea totalităţii fiinţei) sau de contopire a sexelor. De unde provine această obsesie?
M.C.: E o parte a ceea ce, cam preţios, aş numi "sistemul meu mistico-poetic". Fireşte, orice artist, femeie sau bărbat, îşi recunoaşte în sine dublul ascuns, de sex opus, ca o virtualitate fascinantă şi creatoare.

T.D.: De ce carte a dumneavoastră vă simţiţi cel mai apropiat?
M.C.: Acum, de Orbitor III, de care sunt plin, care îmi sună încă în urechi. Chiar sunt fericit că am putut să-mi termin trilogia aşa cum trebuie. Altfel, cred că Nostalgia, Levantul şi Orbitor sunt marile mele reuşite personale.

T.D.: Care este primul roman pe care l-aţi citit?
M.C.: Cred că a fost Toate pânzele sus! de Radu Tudoran, o aventură pe mări de care viitorul Levant nu e deloc străină.

T.D.: La ce autori reveniţi cel mai des?
M.C.: La Dostoievski şi Kafka, în fiecare an.

T.D.: Cum simţiţi experienţa trecerii timpului? Este timpul răbdător sau devorator?
M.C.: Am 51 de ani. La vârsta asta tema timpului nu mai e simpatică. Deşi mă simt cu două decenii mai tânăr, nu mă pot împiedica, noapte de noapte, să nu-mi spun că mai am de trăit cel mult o treime de viaţă.

T.D.: Şi o întrebare pentru cititorul "profesionist" de oracole: Ce lucru regretaţi?
M.C.: Regret că n-am învăţat niciodată să cânt la chitară (sau la orice alt instrument), că nu pot vorbi foarte bine limbi străine, că spiritul meu retractil mă-mpiedică să am mulţi prieteni, că mă plictiseşte aproape orice în afară de scrisul meu, că n-am fost un bărbat frumos şi o grămadă de alte neîmpliniri (ah, regret acum cel mai tare faptul că nu-mi voi putea cumpăra anul acesta un iPhone...)

(Articol preluat din Time Out Bucureşti, iulie 2007)