Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Etica dispariţiei


Bogdan Ghiu

22.07.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dispariţia nu mai este de plîns.

"... întrucît a fi în stare să existe este pentru lucru o putere, rezultă că, cu cît natura unui lucru are mai multă realitate, cu atît el are în sine mai multă putere să existe; astfel, fiinţa absolut infinită sau Dumnezeu are în sine, în mod absolut, puterea infinită de a exista (infinitam absolute potentiam existendi), şi de aceea există în mod absolut. Totuşi, poate că mulţi nu vor putea să vadă cu uşurinţă evidenţa acestei argumentări, pentru că s-au deprins să nu ia în considerare decît lucruri care datorează existenţa lor cauzelor externe; iar dintre acestea, pe cele care se fac repede (cito fiunt), adică pe cele care există cu uşurinţă (facile existunt), ei le văd de asemenea dispărînd uşor; dimpotrivă, ei socot că sînt mai anevoie de făcut, adică nu tocmai uşor să existe, acele lucruri pe care le concep ca avînd mai multe însuşiri. Însă, ca să-i eliberez de aceste prejudecăţi, nu trebuie să arăt aici de ce este adevărat dictonul: "Ce se face repede piere repede" (quod cito fit, cito perit), sau să arăt dacă, faţă de întreaga natură, toate sînt sau nu deopotrivă de uşoare" (Spinoza, Etica, I, XI, Notă, traducere de Alexandru Posescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, pp. 14-15).

A susţine, astăzi, capitalismul înseamnă a susţine producţia (pozitivă) de dispariţie. Comunismul se încăpăţîna să distrugă, să suprime ceva deja existent. Capitalismul actual, în schimb, produce pentru distrugere. El produce, în primul rînd, viaţă, viaţa însăşi: este suprem biopolitic (M. Foucault).

Comunismul produce inconsumabil, ireciclabil: "monumental", masiv, "nepieritor". Utopiile realizate produc din capul locului muzee, ruine, morminte: reziduuri, proteze moarte de sine, perenizîndu-ne ca fiinţe ucise.

Capitalismul actual (repet: actual) produce imaterial, post-material, tocmai pentru că nimic nu trebuie să rămînă, să persiste, să blocheze "devenirea", curgerea, fluxul. Fluxul este soluţia, soluţionarea - prin dizolvare, prin lichidare. Pentru ca totul să se consume cît mai repede, imediat - pentru a putea produce iar, imediat.

(A se citi în primul rînd literal. Aceasta este intervenţia decisivă, dintotdeauna, a poeziei: atitudinea de literalitate, re-literalizarea realităţii, re-perceptibilizarea ei, împotriva - critic - imperceptibilizării, conjugat comune şi metafizice (adevărata tiranie şi dictatură este conjuraţia, conjuncţia metafizică-simţ comun: "intelectualii" produc comunul), a modului metaforic de producere a conceptualităţii filosofice. Adevăraţii poeţi se luptă cu falsa poezie a metaforelor (comun) filosofice. Abia filosofii sînt nişte poeţi mincinoşi, dat fiind că ocultează mecanismele poetice ale producţiei lor conceptuale, disimulînd, din poftă de putere, artificiul: conceptele filosofice pot pretinde că au drept referinţă "realul" tocmai pentru că se află cu el într-o relaţie metaforică.)

(De dezvoltat separat. Comunismul - "stînga" - este promiscuitate cu ceilalţi. Capitalismul - "dreapta" - este promiscuitate cu sine.)

"Tout doit disparaître!", "Totul trebuie să dispară!", se poate citi periodic, de cîteva ori pe an, cu litere de o şchioapă (cît un om şchiop), de-a curmezişul vitrinelor unor magazine din Franţa. Totul trebuie să dispară, adică să fie cumpărat, eliminat, consumat, pentru a putea fi înlocuit. Este vorba de aşa-numitele solduri, de lichidare de stoc.

"Aruncaţi tot ce aveţi şi înlocuiţi!" "Înnoiţi-vă!" "Primeniţi-vă!" Producţia, noul sînt din capul locului de aruncat: purtăm şi folosim gunoaie, deja-deşeuri. Or fi ele de aruncat, dar tocmai de aceea vi le vindem.

Iar noul nu mai este decît înlocuirea "vechiului", prin decretarea "învechirii". Consumul este, a devenit tabula rasa care face posibilă, în locul înnoirii, înlocuirea. O tabula rasa accelerată, automatizată, care nu mai lasă / face durată şi istorie, ci a devenit instantanee. Ne trăim vieţile şi trăim istoria instantaneu (sub-ciclu, nano-ciclu). (Onanismul societăţilor "nano".) Cînd din comunism şi din utopie nu au rămas (din a deveni, verbul modernităţii voluntariste, nu a rămas decît a rămîne, verbul actualei persistenţe reflexe, beckettiene) decît, din primul moment, muzee şi ruine în construcţie, nimic nu mai trebuie să rămînă, să persiste. Persistenţa produce fantome şi este ea însăşi temută ca o fantomă.

Starea artei, ca simptom, din acest punct de vedere, pentru starea societăţii: a produce, mărunt pînă la insesizabil (O, Nano!), tot timpul pentru a înlocui înnoirea cu înlocuirea.

Capitalismul actual - sau, poate, ceea ce unii numesc, impersonal logica lui - a reuşit însă trucul imens, cu adevărat epocal, de a integra (funcţionaliza) şi, mai ales, de a pozitiva negativul. În cazul de faţă, dispariţia. Dispariţia nu mai e moarte, crimă, ci consum. "Totul trebuie să dispară!"

Şi lucrurile, cu deplina lor negativitate, vor trebui să fie privite în pozitiv. Ni se cere asta şi, oricum, altfel, persistînd adică în negativismul percepţiei lucrurilor negative, nu vom putea pricepe mare lucru, continuînd să luptăm orb, strict şi orb profitabil. Consens deplin: facem exact ce ni se cere fără ca să ni se mai ceară. Epoca este şi una a internalizării, a "auto-reglementării": facem economie de putere, exercitînd-o noi înşine, trimiţînd puterea, în sens de politic, în şomaj istoric.

Cuvîntul cheie pentru capitalismul actual este dematerializare. Trăim într-o abundenţă obligatoriu precară, tranzitorie, sub spectrul panei, pe fond de criză. Criza şi crizele actuale (tocmai de aceea plurale, multiple) nu sînt decît iminenţa Crizei, menţinerea în iminenţă a Crizei, deci neutralizarea ei prin "virtualizare" (simulare). Toate crizele actuale sînt, benefic, din fericire, simulate. Iar dispariţia nu mai e moarte, ci consum.

După "slăbirea" (Vattimo) postmodernă, "dispariţia" (Baudrillard): Pourquoi tout n'a-t-il pas déjà disparu? (De ce n-a dispărut deja totul?), inedit postum, L'Herne, 2007. Da: aceasta şi în această formă, răsturnată nu doar retoric, este întrebarea actuală, adevărata întrebare de actualitate, privitoare la actualitate. Nu: "cum de este posibil să existe mai degrabă ceva în loc de nimic?", ci: "cum de n-a dispărut încă totul?", avînd în vedere că dispariţia nu mai e moarte, nu mai e tragedie, ci însuşi motorul deplinei imanenţe (prin "globalizare"), că dispariţia e viaţă? (Nu viaţa, ci viaţă, indeterminat, cantitate, materie necuantificabilă: "nişte viaţă".)

De la slăbire la dispariţie. "Estetica dispariţiei", spusese tot Baudrillard. Poate că, acum, ceea ce continuăm să numim, pur mecanic, "rezistenţă", dar care nu face decît să participe la ciclul "virtuos" al profitabilităţii generalizate ("globale"), ar trebui definit ca etica dispariţiei (sau ca o absolut indeterminată "politică a lui Bartleby", Zizek).

Să profesăm, altfel spus, existentul, să performăm exact constatatul, să epuizăm insistent insistentul (exasperînd prin urmare exactul) prin trecerea lui în programatic şi în "conştiinţă", prin schimbarea regimului şi a registrului de funcţionare. Să evoluăm în "absurd". (Nu există niciodată "absurd": este însăşi viaţa de zi cu zi, ca viaţă zi după zi.)

Oricum, sîntem fără epocă. În loc de apocalipsă (care s-a miniaturizat şi automatizat, a "dispărut" resorbindu-se), epoca lipsă (am spus-o de mult, în Dilema, dacă nu mă înşel). Fără epocă şi în afara epocalităţii, a epocalului: de aici, cultul indiferent, automatism pur, al evenimenţialului mediatic. Epocalul e zilnic, ora de oră, epocalitate "în flux continuu". Epocal zilnic, deci şi (răsturnînd în pozitiv, căci acesta e "mega-trendul") cotidian: trăim epocal, trăim evenimenţial. Ca sub microscop: fiecare por din pielea "vedetelor" e un Vezuviu ce stă să erupă de juisare de sine. Mai mult: un crater lunar.

"Ce se face repede piere repede", numai că, acum, în capitalismul actual, acest lucru nu mai e de deplîns, ci (ni se spune) constituie un motiv (singurul!) de încredere: tranzitoriul şi disparentul ca stabilitate. (Tranzitoriu + disparent = trans-parent.)

"Mîine ne înnoim înlocuind totul cu Acelaşi." Trecem, fericiţi şi asiguraţi, cît mai repede, avînd marea garanţie că abia astfel, prin înlocuirea înnoirii cu înlocuirea (proteză de sine a Identicului), nimic nu se va schimba şi lumea, în fine, va sta. Din spaţializant, ca pînă acum, metonimicul devine producător de "timp", de "durată".

Computabilitate generalizată.

1/ 0 la infinit, neant integrat, lucrativ.

Dispariţia nu mai este de plîns. "Ce se face repede piere repede".

Ce bine! Hai! Asta e cheia!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer