Mircea Nedelciu, un prieten

Notă: Citiţi un fragment din această carte


*****


Mircea Nedelciu, unul dintre scriitorii despre care din păcate deja ne amintim.... Sînt mult prea tînăr pentru a fi avut şansa să mă întîlnesc cu prozele sale în periodice sau la prima lor publicare, în volumele de la Editura Eminescu, Cartea Românească sau Editura Militară. Şi prea inocent-copilăros pentru a începe "cura" de Nedelciu cu Povestea poveştilor Gen '80 de la Editura Nemira. Aşa că l-am descoperit pe Nedelciu în Zodia Scafandrului, şansa întîlnirii cu un Atelier neîncheiat, şansa de a pătrunde în laboratorul scriitorului. Nu m-a entuziasmat de la început, scriam după primele pagini din Zodia într-un mesaj către prieteni că suferă de boala scriitorilor români de a nu pune nici un punct pe nici un "i", dar apoi, după mai multe pagini ceva s-a întîmplat, totul s-a învolburat, liniile prozei s-au amestecat şi totul a părut altfel, inexplicabil de ataşant. Apoi am descoperit prozele scurte (republicate în volum întîî de Paralela 45 şi acum de Compania, textele din Observator Cultural de şi despre Mircea Nedelciu, am avut şansa să descopăr un mare scriitor pe mici dimensiuni. Din fericire nu am citit tot ceea ce a scris, îmi rezerv încă surprize, întîlniri şi descoperiri ale unor faţete neştiute ale lui Nedelciu, recitesc cînd şi cînd cîte o povestire din volumul de la Compania pregătind momentul în care mă va vizita Femeia în roşu (publicată recent şi ea de Polirom) sau cînd Tratamentul fabulatoriu mă vă conduce spre rugurile de Zmeură de cîmpie.

Cînd am decis să publicăm în Atelier Literar o povestire Mircea Nedelciu şi un fragment din noua prefaţă am zis că puţini sînt mai potriviţi pentru a ne vorbi despre Mircea Nedelciu decît Ion Bogdan Lefter. I-am trimis un e-mail şi, deşi nu ne cunoşteam, a fost prompt în răspuns. Ne-a oferit mai multe texte, e mult material cel pe care la rîndul nostru vi-l oferim, dar nu ne-am îndurat să renunţăm la ceva, sînt mai multe feţe ale lui Mircea Nedelciu în textele de mai jos, e Mircea Prozator, e Mircea Prieten, e Mircea Neuitatul. E Mircea cel pe care Ion Bogdan Lefter, Compania sau Polirom ne îndeamnă, revizitîndu-l, să îl citim, să îl descoperim.

(Răzvan Penescu)


*****







INTRODUCERE:
scurt inventar de titluri şi lămuririle prefaţatorului

Iată patru cărţi într-o carte (fără a mai socoti "povestea" de la urmă): fiindcă volumul de faţă reproduce întocmai cele patru de proze scurte scrise de Mircea Nedelciu în anii '70-'80: Aventuri într-o curte interioară (1979), Efectul de ecou controlat (1981), Amendament la instinctul proprietăţii (1983), şi ieri va fi o zi (1989; cea de-a treia - la Editura Eminescu; restul - la Cartea Românească), la care se adaugă Povestea poveştilor Gen. '80, publicată mai tîrziu, într-o ediţie (1998, la Nemira) care o aşeza alături de prima Poveste a poveştilor, a lui Ion Creangă.

O - aşadar - (aproape) "integrală" a prozelor scurte ale lui Mircea Nedelciu. Textele risipite prin periodice au fost recuperate în cele patru cărţi. Către sfîrşitul anilor '80, autorul nostru a mai compus două texte relativ scurte, de cîteva zeci de pagini, dar care erau capitole pentru un roman: cel colectiv (deocamdată inedit) la care au lucrat o parte din membrii Cenaclului "Junimea" al Filologiei bucureştene după lansarea culegerii programatic-novatoare Desant '83 (fireşte, în 1983). La fel, Nedelciu contribuise, alături de Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, la experimentul unei cărţi cu trei autori: Femeia în roşu (Editura Cartea Românească, 1990). Semnase şi două romane proprii: Zmeura de cîmpie (Editura Militară, 1984) şi Tratament fabulatoriu (Editura Cartea Românească, 1986). După care, în anii '90, a lucrat la un nou roman, Zodia scafandrului (încă neîncheiat), dar n-a mai produs decît o singură proză scurtă, de circa trei pagini: Alienum est (citită la "Bookarest 1998", ediţie a Tîrgului Internaţional de Carte de la Bucureşti).

Pe de o parte, un asemenea scurt inventar lansează deja tema relaţiei dintre proza scurtă şi roman în scrisul lui Mircea Nedelciu (şi - prin extrapolare - al generaţiei anilor '80-'90). Dintr-un anumit motiv, la care mă voi referi deîndată, o culegere a prozelor sale ar trebui să nu ocolească romanele, să nu opereze - altfel spus - cu distincţiile tradiţionale dintre specii. Pe de altă parte, rămîn pe dinafară textele sale aşa-zicînd "neliterare": lungile serii de articole publicate şi înainte, şi - mai ales - după 1989, interviurile şi răspunsurile la anchete etc. Multe dintre ele completează proiectul prozastic al autorului uzînd fie de instrumente analitice cu un aspect mai "ştiinţific", psiho-sociologic, fie chiar de mijloace epice propriu-zise (portrete, replici, evocări, mici naraţiuni). Apoi, mai ales în interviuri şi în intervenţiile în dezbaterile literare, Nedelciu a folosit un limbaj speculativ, critic şi teoretic pentru a-şi preciza, cu o remarcabilă conştiinţă auctorială, programul. Prelungea astfel, sub forma speciilor jurnalistic-eseistice, esenţiala dimensiune autoreflexivă, metatextuală a prozei sale.

Iată - aşadar - cel puţin trei compartimente mari ale ansamblului scrierilor lui Nedelciu. Însă s-ar prea putea - ziceam - ca distincţiile tradiţionale să se dovedească în cazul său inoperante. Oricum, din motive de ordin practic, romanele n-aveau cum să fie incluse în volumul de faţă (care ar fi devenit peste măsură de "voluminos"). Va mai fi vorba despre ele în aceste pagini introductive. În sfîrşit, din articole şi tot restul, însumînd sute şi sute de pagini, prefaţatorul s-a decis să recupereze măcar în spaţiul textului său o serie de fragmente, preluate din răspunsurile la amintitele interviuri şi anchete (mai precis, din cele care datează din anii '80, asemeni majorităţii prozelor din sumar, pe care, la vremea scrierii lor, le-au "dublat" printr-un discurs paralel, confesiv, programatic). Şi fiindcă n-ar fi fost oricum destul loc aici pentru o analiză detaliată a celor patru cărţi din această carte (fără a mai socoti Povestea poveştilor Gen. '80), prefaţatorul s-a mai hotărît să se limiteze la chestiuni de ordin general, care să schiţeze - doar - o introducere în opera lui Mircea Nedelciu. Va urma - în consecinţă - un montaj de explicaţii de principiu, alternate cu pasaje în care Nedelciu însuşi se explică. Soluţie graţie căreia prefaţatorul şi autorul prefaţat ajung - nu-i aşa? - să colaboreze efectiv. Pentru ca, pînă la urmă, în multistratificarea sa, textul rezultat să aibă - poate - o şansă în plus de "consonanţă" cu proza comentată, şi ea construită pe mai multe nivele, plurimorfă, sofisticată, eminamente postmodernă.


ÎNCEPUTUL:
Nedelciu debutează odată cu o nouă generaţie literară

La nici 29 de ani, cît avea cînd îi apăreau în 1979 Aventurile într-o curte interioară, era - practic - un necunoscut. Deşi inclusese în carte şi pagini scrise în 1971, nu publicase pînă atunci în presa literară decît două texte: Un purtător de cuvînt în septembrie 1977 şi Curtea de aer la începutul lui decembrie, acelaşi an (ambele în Luceafărul, ambele reluate în Aventuri...).

Primul constituie "debutul absolut" al autorului şi a apărut cu o prezentare semnată de Ovid S. Crohmălniceanu, care-l cunoştea din lecturile de la Cenaclul "Junimea" al Filologiei bucureştene. Celălalt text are o mică istorie a lui, nefăcută publică pînă acum: Nedelciu l-a scris după ce, în noiembrie, fusese arestat timp de două săptămîni pentru "trafic de valută". Lucra din cînd în cînd, mai ales vara, ca ghid turistic, într-o vreme în care regimul interzicea populaţiei să deţină alt fel de monedă decît românească, iar "relaţiile cu străinii", şi ele ilegale, dacă totuşi le aveai, trebuiau "declarate". În ce-i priveşte pe cetăţenii din lumea liberă, veniţi aici pentru vacanţă, puşi pe distracţii, îşi foloseau - fireşte - banii cum credeau de cuviinţă. Era imposibil ca, lucrînd pentru ei, să nu ajungi să "deţii valută", după care "organele", care supravegheau atent ce se întîmpla cu străinii descinşi în România comunistă din ţări capitaliste "duşmănoase", aveau bune pretexte pentru a-i "atenţiona" pe - bunăoară - tinerii ghizi că există limite stricte ale jocului. Scrisă imediat după episodul cu pricina şi decurgînd direct din el, predată rapid redacţiei care-l debutase, Curtea de aer apare într-un timp record, transferînd scurtul episod "concentraţionar" în text. Îl putem lua ca exemplu pentru o analiză a procedeelor prin care o "felie de viaţă" devine la Nedelciu literatură. Atmosferă, personaje, eşantioane de limbaj, percepţii specifice, hipertrofiate de aşteptarea apăsătoare - toate vin din experienţa celor două săptămîni de detenţie. Dar restul e regie a textului: alternarea persoanelor gramaticale ale naraţiunii, decupajul secvenţelor prin introducerea leit-motivului literelor din popularul joc "Fazan" (cuvintele compuse fiind - nu întîmplător - alb şi liber), "setea de naraţiune" a tinerilor "colegi de cameră", cărora alter ego-ul la persoana a doua al personajului-narator le povesteşte romane, referinţa la O mie şi una de nopţi şi utilizarea dostoievskianului Crimă şi pedeapsă ca procedeu de mise en abîme a întregii situaţii (sau... invers!).

Revenind: Aventurile într-o curte interioară apăreau aproape fără nici un avertisment. Autor necunoscut - deşi exista un mediu literar în care-şi făcuse deja o mică faimă: cel studenţesc, cu amintita "Junime" şi cu Cenaclul de Luni al Centrului Universitar Bucureşti, patronate de criticii şi profesorii Ovid S. Crohmălniceanu şi - respectiv - Nicolae Manolescu. Dar pentru lumea literară "adultă", primul volum al lui Nedelciu e o veritabilă surpriză: la început ezitanţi, cronicarii revistelor culturale produc pînă la urmă articole foarte laudative, despre carte se vorbeşte mult şi i se va acorda Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. Toată lumea remarcă "noutatea" vocii, a scriiturii, a demersului. E limpede că autorul e foarte talentat, că are vocaţie epică şi bun simţ de observaţie, ochi pătrunzător şi ureche atentă, ca şi - în plus - o anume uşurinţă în frazare, în derularea poveştilor, ceea ce le dă un plăcut aer de firesc. La fel de evidentă e şi "tehnologia" utilizată: structuri textuale complexe, decupaje ingenioase, alternanţe de planuri şi de instanţe narative, jocuri de limbaj, înclinaţii ironice şi gust experimental. Primul set de calităţi îi asigură o relativ bună primire din partea establishment-ului literar, care recunoaşte semnele "clasice" şi accesibile ale valorii, pe cînd al doilea îi atrage un renume de autor sofisticat, dificil, dedat la excese "tehnice". El însuşi vorbeşte o vreme despre prozele sale ca despre rezultatele unei "inginerii textuale". Analizele serioase întîrzie. Criticii literare a momentului îi lipsesc conceptele şi instrumentele adecvate "noii literaturi" pe care, între alţii, Nedelciu o anunţa.

Despre o "nouă generaţie" începuse să se vorbească în acei ani datorită seriei de poeţi care se lansau şi în Bucureşti, şi în alte locuri din ţară, cu Cenaclul de Luni pe post de placă turnantă. Debutant în volum în acelaşi timp cu Traian T. Coşovei şi Emil Hurezeanu şi cu un an înainte de Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec, Magda Cârneci, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Nedelciu devine "cap de coloană" pentru prozatorii "noului val". N-a încetat de-atunci încoace să joace acest rol. Îndeajuns de prolific în anii '80, el adună carte după carte, propune noi şi noi experimente, noi şi noi surprize, beneficiază de o tot mai largă recunoaştere, acumulează prestigiu. Trece drept unul dintre liderii "noii generaţii" şi e printre primii dintre colegii săi care ajung să aibă la activ nu doar una-două-trei apariţii promiţătoare, ci ceea ce se numeşte "o operă". Pentru ce a publicat pînă astăzi, îl putem considera fără teama de a greşi unul dintre cei mai importanţi prozatori români ai secolului XX şi unul dintre marii noştri postmoderni.


MIRCEA NEDELCIU par lui-meme:
talent şi ştiinţă a textului

"Talentul este o categorie valorică mult folosită şi dacă se face uz de ea în anumite spaţii strict delimitate este operantă, dacă se face abuz de ea, devine periculoasă. Sigur că există riscul ca netalentaţii să se refugieze în arsenale de procedee tehnice (impostură des întîlnită), dar mult mai grav mi se pare riscul ca talentaţii să fie imorali. Şi aceasta este o impostură şi nu cred că ea lipseşte cu desăvîrşire din peisajul literaturii. În schimb, ştiinţa textului devine un catalizator cu funcţii de echilibrare; ea împiedică talentul să recurgă la trucuri, să înşele ochiul, inima sau spiritul cititorului, dar ridică numeroase bariere şi în faţa netalentului. Procedeele tehnice (retorice deci) pot fi învăţate relativ uşor, însă folosirea lor în anume situaţii şi nu în altele, acordul dintre ele şi lume se face cu 'talent'." (Mircea Nedelciu, "...Dacă vorbim strict de ştiinţa de a scrie...". Interviu consemnat de Petru Cimpoeşu, în Ateneu, Bacău, anul 21, Nr. 2 (171), februarie 1984, p. 8-9)

"Dacă [...] există în textele mele un exces de teoretic, o manieră mai degrabă rece de a trata probleme care sînt ale sufletului, un calcul vizibil al procedeelor, raportate la ţintele propuse, atunci [...] aş încerca să-mi explic mie însumi cauzele situaţiei în felul următor: scriitorul secolului nostru se confruntă, încă dinainte de primul război, cu posibilitatea ca sensurile operei lui să fie deturnate; aş zice chiar că, datorită marilor înfruntări ideologice care agită acest secol, literatura începe să trăiască într-un context agresiv; uriaşa ei forţă, care este concepută de artist numai pentru a fi în slujba omului, poate fi folosită - şi există exemple - împotriva acestuia, prin jocuri ale contextualizării, prin abile teoretizări şi calcule din afara operei. În faţa acestui risc, talentul este neputincios, iar inteligenţa este singura apărare. Despre marii scriitori ai secolului nostru se spune uneori că au 'un talent uriaşNULL, alteori că sînt 'o mare conştiinţă'. Personal îi prefer, e drept, pe cei despre care se spune mai des a doua sintagmă. Ideal ar fi ca scriitorul să participe la dialogul prilejuit de marile probleme ale epocii sale şi cu talentul, şi cu inteligenţa, iar cele două calităţi să nu poată fi separate una de cealaltă." (Cu prozatorul Mircea Nedelciu, interviu de Mircea Mihăieş, în Orizont, Timişoara, anul XXXVII, Nr. 39 (1023), 26 septembrie 1986, p. 7)

"Nu cred în solitudinea absolută a celui care scrie. Actul creaţiei nu e chiar atît de individual pe cît se lasă să se înţeleagă. Omul, ca şi animalul, nu poate supravieţui singur. Astfel, în orice întreprindere umană, începînd cu procreaţia şi terminînd cu matematicile superioare, omul trebuie să fie cu ai săi. Uneori doar cu gîndul la ai săi sau cu sufletul, dar cu ei! Aşa s-ar explica şi fenomenul acesta mult discutat şi, după părerea mea, încă obscur, nebănuit, pe care unii cu simpatie necondiţionată, alţii cu o furie prea puţin justificată (onorabil), îl numesc generaţia '80. Dar despre acţiunea colectivă în actul de creaţie literară (cenaclu, roman colectiv, experiment) poate altădată..." (Mircea Nedelciu, "Nu cred în solitudinea absolută a celui care scrie", interviu de Gabriela Hurezean, în Scînteia tineretului. Supliment literar-artistic, Bucureşti, anul VIII, Nr. 14 (341), sîmbătă 9 aprilie 1988, p. 3)


PROZĂ SCURTĂ, PROZĂ LUNGĂ:
în locul povestirii, al nuvelei, al romanului se instalează textul

Subtitlul primei cărţi a lui Mircea Nedelciu, Nuvele, a fost adăugat de editură. La următoarele două nu mai există indicaţii categoriale. Abia cea de-a patra de proze scurte, Şi ieri va fi o zi, e subintitulată chiar aşa: Proză scurtă.

De ce nu povestiri sau nuvele şi de ce - în schimb - proză scurtă? Nu doar Nedelciu, ci întreaga generaţie a anilor '80-'90 a respins speciile tradiţionale ale genului narativ în numele unei noi poetici a textului pe care o putem considera (cu un termen impus în comentariul cultural al ultimilor ani:) poststructuralistă. Dintre emblemele consacrate, a rămas în uz doar cea de roman, mai laxă şi - pe de altă parte - prea autoritară şi cu un impact comercial prea mare pentru a putea fi ocolită. Nu înseamnă că excepţia contrazice regula. "Romanele" generaţiei nu se opun textelor de mai mică anvergură. Polemica se îndreaptă împotriva speciilor toate, vechile lor definiţii sînt percepute ca depăşite. Într-adevăr, în culturile care şi-au difuzat conceptele pînă la noi (cea franceză ori cea germană), mai ales prozelor de mai mici dimensiuni le-au fost elaborate modele de funcţionare foarte rigide: schiţele trebuie să-şi creioneze rapid personajele şi să le surprindă în acţiune preţ de doar cîteva clipe (de unde şi varianta caragialiană: momente), povestirile, un pic mai lungi, trebuie să aibă naraţiuni simple şi subiective, nuvelele, şi mai lungi, sînt un fel de romane concentrate, reduse la cîte un singur plan narativ, dar cu personaje mai dezvoltate, cu mai multe detalii etc. etc.

Observaţia sau intuiţia noilor prozatori români care se lansează în jurul lui 1980 este aceea că şi o proză desfăşurată pe spaţiu foarte mic poate să fie complexă, multistratificată. A existat şi o reacţie de respingere a modelului romanesc aflat atunci încă la putere: de un deceniu şi aproape jumătate dominau masivele investigaţii epice în materia socio-politică a anilor '50 ("obsedantul deceniu", cu formula cunoscută), rareori şi a prezentului. Tinerii postmoderni se întorceau spre realitatea imediată şi-şi propuneau să o capteze în pagina scrisă cu aparaturi textuale mai complicate. Mizau pe o materie nouă şi pe structuri narative noi. Despărţirea de formele percepute ca vechi avea nevoie şi de un nume. A fost să fie cel de proză scurtă. Sau, incluzînd şi romanul, cel de text.

În atare ordine de idei, Mircea Nedelciu a schiţat o întreagă teorie de uz propriu, valabilă în egală măsură şi pentru colegii săi. El a explicat în mai multe rînduri că lungimea este doar un element de compoziţie a textului între altele, şi anume unul insuficient pentru a conduce la distincţii tipologice. Opţiunea pentru spaţii mai mici sau mai ample trebuie să decurgă din raţiunile de adecvare a prozei la materia la care ea se aplică. Se poate sesiza aici o viziune substanţial diferită de a antecesorilor în privinţa atitudinii faţă de text, faţă de realitate şi faţă de relaţia dintre ele. Detalii - în următoarea secvenţă par lui-meme. Să adaug doar că o asemenea atitudine auctorială aduce toate prozele lui Nedelciu - de pildă - la acelaşi numitor comun care este conceptul de text şi - deci - reeditarea cărţilor lui ar trebui să le adune fără excepţii, scurte ori lungi, de la "schiţe" la "romane", fără atari categorisiri în termenii tipologiei tradiţionale a speciilor narative.


MIRCEA NEDELCIU par lui-meme:
lungimea ca element de compoziţie a textului

"Singura problemă reală care se poate pune în legătură cu lungimea unui text este adecvarea. Lungimea este un element al compoziţiei textului şi nu unul determinant. Cred că nimeni nu alege întîi numărul de pagini pe care are de gînd să le scrie şi abia pe urmă problemele care-l frămîntă. Desigur că lungimea textului, tocmai pentru a fi adecvată, are legătură şi cu structura societăţii în care textul apare, şi cu istoria culturală a spaţiului lingvistic, şi cu educaţia simţurilor lectorului pe care mizează autorul, şi cu temele (problemele obsedante), dar este o speculaţie afirmaţia că unele perioade sînt mai propice prozei scurte şi altele romanului. Asta pentru că lungimea textului este în strînsă legătură şi cu o seamă de caracteristici ale autorului: temperamentul său, actualitatea temelor alese de el, gradul de acces la realitate (al autorului), poziţia sa (afirmativă sau polemică), viteza specifică a textului, procedeele preferate, chiar inteligenţa (care este cu siguranţă altceva decît talentul). În acest sens, situaţia prozei scurte într-o anume perioadă sau numărul de 'devotaţi' nu sînt simptomatice şi nu mă îngrijorează.
'ConcurenţaNULL, dacă ne referim la ce se scrie mai mult sau mai bine - proză scurtă sau lungă - este, în funcţie de exactitatea cu care autorii au luat în calcul toate elementele amintite mai sus, altceva decît concurenţă; cine greşeşte pierde, dar nu din cauză că unul sau mai mulţi dintre concurenţi au ales o altă lungime. Dacă ne referim la ce se citeşte, bineînţeles eliminînd romanele comerciale (proză scurtă comercială există mai puţină!), vom constata că există numeroase romane care nu pot concura în popularitate nici momentele lui Caragiale şi nici nuvelele lui Cehov, aşa cum există proză scurtă care nu se citeşte înaintea Crailor de Curtea-Veche." (Mircea Nedelciu, Importantă e adecvarea, răspuns la ancheta intitulată Proza scurtă - un gen în derivă?, în Scînteia tineretului, Bucureşti, 12 septembrie 1981, p. 4)

"De ce nu scriu roman?
Pentru că a scrie roman mi se pare echivalent cu 'a eşua'. Să clarific! Şi a scrie nuvelă sau schiţă mi se pare tot un eşec. Vreau să spun că proza literară este un limbaj foarte complex, bazat în general pe posibilitatea de a construi fraze coerente utilizînd fragmente din limbaje cît mai diverse (limbaje ale grupurilor sociale, ale profesiilor, ale marginalilor, ale autorităţii, ale epocilor, zilelor şi orelor social-istorice). Virtuozitatea în proza literară ar consta deci în cît mai larga diversitate a limbajelor citate (convocate), dar şi în păstrarea coerenţei acelor fraze rostite 'în mai multe limbi deodată'. Regula esenţială este ca aceste limbaje diferite să intre, datorită autorului, în dialog, aşa cum de altfel şi se află ele în societate, deci în natură.
Aceste imperative ale prozei nu mi se par în mod special rezervate nici romanului şi nici prozei scurte. Rezultă că regulile de separare a textelor în roman, pe de o parte, şi proză scurtă, pe de altă parte, sînt convenţionale, neesenţiale, introduse din necesităţi metodologice. Respectarea lor este o concesie şi, deci, un roman 'foarte roman' este un eşec. De altfel, lungimea unui text în proză este un element al compoziţiei lui şi nimic mai mult. A face din acest element neesenţial unul foarte important înseamnă a restrînge plurilingvismul (poate cu un oarecare cîştig de coerenţă), deci o nerespectare a regulii esenţiale, un eşec. [...]
Cred că proza contemporană merge bine. Încearcă să ignore limitele arbitrar impuse ei din afară (cum ar fi cea în jurul căreia purtăm această discuţie - deci sparge limitele între 'genuri') şi nu mai ţine neapărat să producă opere foarte coerente şi nedialogice într-o lume din ce în ce mai incoerentă al cărei deziderat este Dialogul." (Răspuns la ancheta intitulată Din nou în actualitate, proza scurtă, în Amfiteatru, anul XVIII, Nr. 3 (207), martie 1983, p. 4)

"Opinia mea este că avem [în ultimul deceniu] numeroase proze scurte care s-au dovedit prea lungi pentru a mai fi, calitativ, bune şi din această cauză ele au fost numite roman, adică au fost trecute într-o categorie în care exigenţele calitative sînt mai mici. Această altă categorie are şi ea numeroase vîrfuri. Demonstraţia afirmaţiei de mai sus nu o pot face decît dacă mi se permite să iau unele dintre romanele deceniului şi să le rescriu în 10-20 pagini.
Criteriul lungimii unui text de proză literară nu este unul esenţial. Singura problemă de rezolvat în legătură cu lungimea unui text este adecvarea ei la: tema abordată; sintaxa, tonul, accentul propoziţiilor; intenţiile literare şi cetăţeneşti ale autorului; contextul social-istoric în care textul este propus şi/sau apare; concurenţa altor mijloace artistice (propagandistice, informaţionale etc.) dezvoltate pe aceeaşi temă şi în aceeaşi (altă) direcţie; tipul de percepţie artistică al cititorului vizat în primul rînd şi al celor vizaţi în al doilea, al treilea, al n-lea rînd. Pot fi uşor aduse exemple de bună adecvare (dar şi de mai puţin bună!) atît dintre textele lungi (romane) cît şi dintre cele scurte." (Răspuns la ancheta intitulată Romanul românesc - azi, în Caiete critice, supliment al revistei Viaţa Românească, Nr. 1-2/ 1983, p. 46)

"Romanul este o formă literară mai puţin suplă, inovaţiile formale sau de structură prezintă riscuri mai mari, schimbările bruşte de formulă sau de tehnică nu-i sînt permise romancierului în aceeaşi măsură în care îi sînt permise autorului de proză scurtă. Dacă majoritatea autorilor tineri ocolesc romanul, faptul acesta se justifică şi prin teama lor de a nu găsi formula care să fie în acelaşi timp şi adecvată realităţii în mişcare, şi 'romanescă'. În ce mă priveşte, am încercat, scriind Zmeura de cîmpie, să folosesc toate învăţămintele trase de mine din practica prozei scurte şi să obţin o imagine convingătoare, semnificativă a realităţii, aşa cum o cunosc eu." (Cinci minute cu scriitorul Mircea Nedelciu, interviu de Liviu Papadima, în Tribuna României, anul XIV, Nr. 290, 15 aprilie 1985, p. 15)

"Este mai degrabă o întîmplare faptul că mulţi dintre noi am debutat cu proză scurtă [...]. Nediferenţierea genurilor mi se pare mai degrabă o problemă de discutat, nu atît resurecţia unui gen anume. Pentru că ceea ce numim acum 'proză scurtă' nu este acelaşi gen literar... [...] Sînt nişte reguli ale genurilor, aşa cum erau ele practicate, şi un fel de spargere a limitelor genului în cazul de faţă." (Scriitorul tînăr şi actualitatea. Participă: Nicolae Iliescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Nedelciu, Ştefan Agopian, Cristian Teodorescu, Tudor Dumitru Savu, Ioan Groşan. Dezbatere consemnată de Constantin Vişan, în Ateneu, Bacău, anul 23, Nr. 2 (195), februarie 1986, p. 3)


PROZA CA EXPERIMENT

Dacă lungimea este doar unul dintre elementele de compoziţie a unui text, multe altele trebuie avute în vedere de autor şi în legătură cu toate se pot lua decizii diverse, în funcţie de scopurile urmărite. Eficienţa structurilor narative depinde de flexibilitatea lor, de potenţialul lor combinatoriu, generator de forme variabile, apte să producă efecte de noutate, de ingeniozitate, de surpriză. În ultimă instanţă, pentru Mircea Nedelciu (şi lucrul e iarăşi valabil pentru întreaga generaţie) literatura n-are sens în absenţa unei substanţiale dimensiuni experimentale. Nimic nu-i este mai străin ca proza "leneşă" (ca să reiau calificativul aplicat de Ion Barbu lui Arghezi), scrisă numai cu talent şi fără "ştiinţă a textului": ingenuă, compusă după reţete de mult omologate, redusă la un ipotetic interes epic, incapabilă - de fapt - să se raporteze la realitatea din jur, căreia nu-i poate percepe dinamica vie şi atît de bogată.

Culegerea de faţă e - în acest sens - o demonstraţie eclatantă: ea desfăşoară dinaintea noastră o inepuizabilă diversitate de proiecte experimentale, de procedee tehnice şi de soluţii textuale, convocate pentru a alimenta continuu energiile prozei, fără nici o sincopă. E un veritabil spectacol de inteligenţă creativă, de competenţă critico-teoretică şi - nu în ultimul rînd - de (auto)ironie şi umor, căci Nedelciu ştie să evite morozitatea experimentatorilor prea pătrunşi de importanţa acţiunii lor. Aşa cum literatura n-are pentru el sens fără permanente căutări inovatoare, nici acestea din urmă nu merită consumul de energie şi de inventivitate dacă n-au pic de haz. Lui Nedelciu aşa ceva nu-i lipseşte niciodată.


MIRCEA NEDELCIU par lui-meme: experiment şi adecvare

"După părerea mea, scriitorul trebuie să-şi adecveze de fiecare dată stilul la ce anume povesteşte şi la scopul povestirii. Nu trebuie să fii prizonierul unui singur stil. Asta te împiedică şi să gîndeşti. Prin această mobilitate nu se pierde identitatea scriitorului. Ea constă în altceva, în ceva mai profund. Ţin la adecvarea stilului, nu la frumuseţea lui în sine. Prin adecvare prozatorul îşi poate controla mai bine semnificaţia, e mai răspunzător de ce spune. Nu se mai poate scuza că... stilul l-a obligat să dea un anumit curs evenimentelor." (Mircea Nedelciu, "Efectul de ecou", în Scînteia tineretului, Bucureşti, 3 noiembrie 1980, p. 4)

"A experimenta în literatură înseamnă, după opinia mea, a scrie cu un număr de constrîngeri cunoscute, autoimpuse sau impuse. Scriitorul demn de acest nume are nevoie de constrîngeri pentru ca spiritul lui să ţîşnească, prin scris, spre libertate. 'Formele fixeNULL, de exemplu, împlineau această funcţie în literatura clasică. Se poate observa uşor că, de îndată ce intervin sau sînt alese de către scriitori alte tipuri de constrîngere, cele vechi nu mai sînt necesare, nu mai sînt respectate. Aşa se explică dispariţia graniţelor stricte între genurile literare, folosirea reziduurilor narative în poezie şi a soluţiilor lirice în construcţia romanescă, investirea unor structuri textuale neliterare cu funcţii catarctice. Invers, atunci cînd constrîngerile exterioare nu sînt destul de puternice, sînt inventate pentru 'uz intern' altele noi. Poate cunoşti cazul lui Georges Perec, un scriitor francez mort în 1982, care a scris un roman de 137 pagini folosind numai vocala e (Les Revenentes) şi un alt roman de 312 pagini în care aceeaşi vocală lipseşte cu desăvîrşire (La Disparition, Denoel, 1969). E interesant de văzut şi reacţia criticii, neavizate, asupra condiţiei pe care autorul şi-o impusese: a fost constatarea unui stil 'puţin cam straniu'. Literatura română din ultimele trei decenii nu a recurs niciodată la astfel de 'experimente neserioase' şi tocmai din acest motiv cred eu că e fascinantă. În timp ce citesc, mă simt solidar pe două pagini sau pe două sute de pagini cu mai toţi scriitorii români de azi, cînd scriu însă... aproape cu nici unul." (Mircea Nedelciu, "...Dacă vorbim strict de ştiinţa de a scrie...". Interviu consemnat de Petru Cimpoeşu, în Ateneu, Nr. cit.)

[Pentru a evita orice posibilitate de interpretare eronată, marchez în această paranteză ironia afirmaţiilor de mai sus ale lui Nedelciu, care se referă la o "fascinaţie" provocată nu de o calitate, ci de absenţa ei. Folosea - de altfel - atare procedeu antifrastic într-o perioadă în care cenzura ar fi eliminat - probabil - constatarea explicită a faptului că glorioasei literaturi române acumulate în anii comunismului îi lipseşte ceva. De fapt, tocmai "experimentele neserioase" (între ghilimele) sînt cele pe care Nedelciu le consideră indispensabile prozei autentice. Structuralmente "altfel" decît antecesorii la care se referă, Nedelciu se distanţează de ei fără patimă, dar nu mai puţin ferm.]

"Premiul [Uniunii Scriitorilor] acordat pentru Amendament la instinctul proprietăţii a fost o surpriză plăcută. Surpriză, pentru că volumul are un pronunţat caracter experimental, este mai degrabă o cercetare ştiinţifico-fabulatorie a activităţii umane de a povesti, şi mai puţin o carte de povestiri. Or, juriile obişnuiesc să omologheze operele bine constituite şi analizabile după criterii bine stabilite, mai rar premiază căutările, încercările, cochetăriile cu ideile de avangardă." (Cinci minute cu scriitorul Mircea Nedelciu, interviu de Liviu Papadima, în Tribuna României, Nr. cit.)

"Sînt, cred, o natură experimentatoare! Vreau să spun că evit pe cît posibil să produc după o formulă care mi s-a părut că 'merge'. Cred că face parte din esenţa literaturii această continuă încercare şi mai cred că experimentul este o datorie a literaturii dacă ea este o cutie de rezonanţă pentru înfruntările de idei din lumea contemporană. Accelerarea ritmului transformărilor din actualitatea noastră este ceea ce face ca experimentalismul literaturii să fie astăzi mai evident. Pentru mine, fiecare carte este doar un fragment de dialog cu lumea." (Dialog cu prozatorul Mircea Nedelciu, interviu de Valeriu Bârgău, în Tribuna, anul XXXI, Nr. 5 (1571), 29 ianuarie 1987, p. 5)


ANTI-"TEXTUALISM"

Către mijlocul anilor '80, critica literară românească preia aşa-zicînd "din aer" termenul de textualism şi-l aplică fără nici un efort de elaborare conceptuală prozei "noului val". Înainte de a fi bine înţelese, dificultăţile ei sînt astfel mascate sub o etichetă comodă: textualistă ar fi construcţia sofisticată, manevrată de autori care nu se mai ascund, nu se mai "obiectivează", dimpotrivă, apar ei înşişi în scenă pentru a-i explica cititorului în ce fel scriu; textualiste ar fi mecanismele literare lăsate la vedere, demontate în pagină; textualistă ar fi - în genere - dimensiunea autoreflexivă a prozei, naraţiunea dublată de propria ei analiză, efectuată din mers, în chiar procesul elaborării ei. Uimiţi de aceste tehnici nemaivăzute-nemaiauzite pe la noi, comentatorii au văzut în ele principalul mesaj al "tinerei generaţii" şi au caracterizat-o ca atare. Termenul s-a răspîndit - apoi - cu iuţeala fulgerului şi s-a încetăţenit. Încă neobişnuiţi cu marea noutate, criticii şi jurnaliştii culturali îl folosesc cu spor şi astăzi. De fapt, el e departe de a acoperi fenomenul în cauză. Mai rău, atrage atenţia asupra unei părţi importante dar ne-esenţiale a demersului literar postmodern. Întrucît restul rămîne în paranteză, se poate spune că eticheta e - în fond - profund mistificatoare.

A fost un import grăbit. În proza franceză a anilor '50-'60, în "noul roman", în cercurile din jurul revistei Tel Quel, textualismul era o metodă de producere a textului din el însuşi, din propria lui mecanică generatoare. Abstractizat, izolat de real, "nonfigurativ", acest tip de literatură a împins la extrem premizele modernităţii, practic epuizîndu-le. În vremuri poststructuraliste, atari achiziţii de tehnică prozastică au devenit o banalitate. Creativitatea postmodernă se întoarce încă o dată cu faţa spre concretul existenţei, redescoperă realismul ca raţiune a artei şi propune un nou "autenticism". De astă-dată - unul care, în formele lui literare, se serveşte - într-adevăr - de instrumente mai complexe, de structuri narative mai sofisticate. "Autenticismul" lui Proust nu se definise altfel faţă de realismul balzacian. La început, noutatea tehnică din A la recherche du temps perdu fusese şi ea frapantă. A fost - apoi - asimilată şi a intrat în panoplia procedeelor literare clasate, la care poate apela oricine după voie, după necesităţi.

La fel şi în cazul "noii generaţii" postmoderne româneşti din anii '80-'90. Sensul definitoriu al demersului ei creativ e "autenticist", nu "textualist". Rău folosit, conceptul de import devine un pseudo-concept incapabil să caracterizeze literatura căreia îi este aplicat. (Poate că - în schimb - mărturiseşte ceva despre inaderenţele şi contratimpii utilizatorilor lui.) Caz - pe scurt - de inadecvare flagrantă.
Pentru a demonstra că aşa stau lucrurile, nici că se putea probă mai elocventă decît această carte: fiindcă prozele lui Nedelciu, cu aparatura lor tehnică bine pusă la punct, cu "ingineria" lor "textuală", cu vocaţia lor experimentală asumată, mustesc de viaţă şi de realitate. Ele propun - fiecare în parte şi toate la un loc - o pasionată şi pasionantă investigaţie a existenţei individuale şi sociale. Nedelciu priveşte lumea din jur, îi identifică regulile de funcţionare, îi studiază dinamica şi structurile interne şi încearcă să-i reconstituie în textele sale sintaxa, noua sintaxă a postmodernităţii. Ideea de textualism presupune opoziţia faţă de planul existenţial, lepădarea de concret: textul s-ar opune realităţii. La Nedelciu şi la colegii săi de generaţie, e invers: textul investighează realitatea şi o reconstituie în pagina scrisă. Proliferarea narcisică a tehnicilor narative încetează şi ele devin instrumentele - între altele - ale unui "nou figurativism". Proza lui Nedelciu şi a celorlalţi se dezvăluie - aşadar - ca esenţialmente "anti-textualistă".


MIRCEA NEDELCIU par lui-meme
"Nu sînt textualist"!

"Privită din perspectiva generaţiei de tineri prozatori care se afirmă în ultimii cinci-şase ani în literatura română, cartea premiată [Amendament la instinctul proprietăţii] nu mi se pare deloc singulară. Ei cu toţii au gustul experimentului, al autoreflexivităţii, al tehnicii textuale sofisticate puse în slujba unei mai directe angajări în realitate. Vreau să spun că efervescenţa căutării de noi mijloace de expresie sau a reconsiderării critice a unor tehnici literare de multă vreme cunoscute nu are, la colegii mei de generaţie, numai un sens de frondă, de diferenţiere cu orice preţ de proza generaţiilor anterioare, ci are sensul căutării unui răspuns cît mai adecvat, mai precis, dat realităţii care-i inspiră şi-i determină. Cauza formelor noi din proza tînără românească este în primul rînd aspectul nou şi în accelerată schimbare al societăţii." (Cinci minute cu scriitorul Mircea Nedelciu, interviu de Liviu Papadima, în Tribuna României, Nr. cit.)

"Nu sînt textualist. Nici nu am fost vreodată. O spun în totală cunoştinţă de cauză pentru că, în facultate fiind, am urmărit cu atenţie experienţa literară pe care o încerca în acei ani, în literatura franceză, grupul de scriitori din jurul revistei Tel Quel. Era singurul lucru interesant din literatura franceză a acelui moment (anii '68-'72), iar eu eram un student conştiincios care studia literatura română şi literatura franceză! Am afirmat şi în prefaţa la Tratament fabulatoriu că termenul textualism este folosit impropriu cînd este aplicat unor fenomene din literatura română de azi, însă unii critici au înţeles din asta că eu acord textualismului două accepţiuni diferite (!!!). Pe de altă parte, prejudecata că unui material de viaţă îi este interzis un anume procedeu tehnic, numai pentru că originile lui sînt îndepărtate, în timp sau în spaţiu, mi se pare izvorîtă dintr-o gîndire provincială, în sensul rău al termenului." (Cu prozatorul Mircea Nedelciu, interviu de Mircea Mihăieş, în Orizont, Nr. cit.)

"Între ceea ce eu am numit cîndva 'inginerie textuală' (vorbind de scrisul meu) şi 'textualism' s-a făcut ([...] voit sau nevoit!) o confuzie regretabilă. Mă trezesc adesea 'luat la întrebări' ca 'textualist' şi, de fiecare dată, am ocazia să constat seriozitatea demersului critic al cuiva care-mi face onoarea să scrie despre cărţile mele numai după felul cum se împiedică sau nu de aşa-zisul meu textualism.
După modesta mea părere, maxima performanţă a textualismului ar fi reproducerea întregului text al lumii. Sigur că este o iluzie, dar consecinţele situaţiei în care ea s-ar înfăptui pot fi estimate. Puteri reale din lume s-ar trezi zdruncinate puternic îndată ce tot textul ar fi declarat literatură. Nici o altă critică a lumii nu ar putea fi mai radicală decît aceasta, iar cum ar trebui să decurgă lucrurile după aceea nici textualiştii nu au reuşit să întrevadă, motiv pentru care, pînă la urmă, au lăsat totul baltă. Declar însă că nu m-am raliat niciodată la o asemenea concepţie despre raportul între literatură şi lumea în care ea apare." (Mircea Nedelciu, "Uriaşa forţă pe care o are literatura trebuie pusă numai în slujba omului". Interviu de Vasile Zidaru [= Vasile Gogea], în Astra, Braşov, anul XXI, Nr. 11 (182), noiembrie 1986, p. 6)

"Repet a nu ştiu cîta oară - dar o voi spune mereu - că eticheta de textualist a fost aplicată grăbit în literatura română de azi. Într-un film al lui Chaplin există o secvenţă care mi se pare potrivită pentru a ilustra situaţia scriitorului 'textualist' de la noi. Charlot a evadat din puşcărie şi se află, îmbrăcat preoţeşte, pe un peron de gară. Un poliţist apare în goană alergînd după un bandit care a trecut prin spatele lui Charlot. Acesta, văzîndu-l pe poliţist că vine spre el, o ia la fugă, dar poliţistul îşi are urmăritul lui şi îl depăşeşte pe Charlot fără să-l bage în seamă. Nu-i rămîne 'preotului' decît să sară într-un picior prefăcîndu-se că aleargă doar ca să se încălzească. Hoţii şi vardiştii vor continua să se alerge indiferent dacă noi sîntem textualişti sau nu. Atenţia acordată de prozatorii din generaţia mea cotidianului, realităţii imediate, dovedeşte tocmai că ei nu fac din text un înlocuitor al lumii reale." (Mircea Nedelciu, "Nu cred în solitudinea absolută a celui care scrie", interviu de Gabriela Hurezean, în Scînteia tineretului. Supliment literar-artistic, Nr. cit.)


SCHIMBARE DE PARADIGMĂ

Trăsăturile caracteristice ale prozei lui Mircea Nedelciu şi a congenerilor săi trebuie privite nu doar una cîte una, ca elemente de noutate de acelaşi ordin ca în cazul oricărui scriitor nou şi al oricărei generaţii noi, ci şi - mai ales - în perspectiva ansamblului. Traseul mare de evoluţie parcurs de Nedelciu şi ceilalţi e cel care a dus literatura română în postmodernitate. Mutaţiile la care ei participă sînt structurale, profunde, de mare anvergură: o schimbare de paradigmă.
La cîteva dintre trăsăturile în discuţie m-am referit deja: opţiunea pentru conceptul de text, construcţia narativă sofisticată, gustul pentru experiment. Pentru o mai cuprinzătoare trecere în revistă, reiau aici un fragment dintr-o Introducere în noua poetică a prozei (apărută în Neue Literatur, Bukarest, 40. Jahrgang, Heft 8, August 1989, S. 36-42):

O serie de idei programatice - precum captarea vieţii în text, "textualizarea" realităţii, "ingineria textuală", "noua autenticitate", senzorializarea discursului prozastic sau trecerea prozei la vîrsta postmodernă - au fost propuse şi discutate insistent în tot acest deceniu în numeroase articole publicate de către unii dintre autorii în cauză, ca şi de criticii congeneri şi - în cercuri din ce în ce mai largi - de întreaga critică literară a momentului. Anchetele, "mesele rotunde" şi interviurile la care m-am referit formează un vast text programatic, prin care prozatorii anilor '80, dimpreună cu poeţii, criticii şi eseiştii generaţiei, au dovedit o serioasă conştiinţă a demersului lor, care are - vasăzică - o solidă, admirabilă şi foarte importantă temelie intelectuală. Nu e cazul să-l discut aici, însă merită să semnalez faptul că s-a conturat astfel un model aparte al creativităţii literare, deosebit de cele care au fost pînă acum active la noi în epoca postbelică. Rămînînd doar la prozatori, aş remarca, dintre numele celor care s-au implicat în această acţiune de explicitare programatică a căutărilor noului val, pe Mircea Nedelciu şi pe Gheorghe Crăciun, autori ai unor pătrunzătoare eseuri.

Pentru analiza critică, de contat contează totuşi, înainte de orice, programul implicit, cel pe care îl avansează cărţile de proză şi care dă, la urma urmei, profilul real al respectivelor experienţe scriitoriceşti. [...] Nu voi face decît să-l precizez în fugă [...]. Pe linia generală a experienţelor postmoderne, cea mai evidentă caracteristică a prozei "optzeciste" este o anume polarizare a planurilor textului: pe de o parte, se caută captarea existenţei cotidiene "autentice" printr-un fel de "transcriere" a tot ceea ce ar înregistra un microfon şi o cameră de luat vederi; iar pe de alta, se produce conştientizarea acută a artificialităţii prozei, a caracterului ei de convenţie literară, astfel încît autorul îşi "manipulează" cu bună ştiinţă uneltele ca un specialist de înaltă calificare. Asocierea dintre maxima naturaleţe şi maxima artificialitate este vitală pentru acest tip de proză datorită faptului aparent paradoxal că doar printr-o perfectă coordonare tehnică a tuturor datelor textului se pot obţine bune efecte de firesc. Voind să ajungă la o cît mai mare prospeţime, la o "directeţe" care să facă să se micşoreze pînă la dispariţie (sau la iluzia ei) distanţa dintre cititor şi lumea din text, autorii noştri fac adeseori "transmisiuni directe" (e un titlu folosit pentru mai multe proze de către Mircea Nedelciu) de "înaltă fidelitate". Însă high fidelity este şi un indicativ industrial, garantînd excelenta calitate a aparaturii de imprimare şi redare a sunetelor! Vreau să spun că "autenticitatea" prozei "optzeciste" este efectul bunei funcţionări a unei "aparaturi" textuale sofisticate: prozatorul anilor '80 are la dispoziţie, asemeni unui profesionist din cine ştie ce branşă aflat în faţa panoului de comandă, o gamă largă de posibilităţi tehnice de rezolvare a situaţiei narative alese şi uzează de ele fără complexe şi fără ascunzişuri, lăsîndu-şi la vedere instrumentele. Rezultatul probează în acelaşi timp prospeţime şi complexitate a percepţiei, simplitate şi elaborare, "umilinţă" a transcrierii fidele şi "trufie" auctorială disimulată. Alte procedee care participă la sporirea acuităţii textului: construcţia pe mai multe nivele de coerenţă; glisarea între ele prin jocuri textuale; procedee ironice, de la simpla aluzie tăioasă la parodia dezlănţuită; recircularea sistematică a unor eşantioane din depozitul cultural, introducerea lor în contexte noi şi - astfel - resemantizarea lor; testarea diverselor registre ale limbajului, în intenţia găsirii celor mai fine posibilităţi de captare a lumii în text; şi aşa mai departe. Nu toate aceste trăsături sînt prezente obligatoriu în orice proză "optzecistă"; însă gruparea lor în "formaţii" variabile ipostaziază la nivelul fiecărui autor şi al fiecărui text un model omogen, de o admirabilă eficacitate, pe potriva invocatei nevoi de readucere a "umanului" în literatură.

Pe firul ambelor trăsături principale ale acestui model se pot urmări o serie de consecinţe. Voinţa "autenticistă" (care, pe alt inel al spiralei istoriei literare, reia voga "trăiristă" interbelică, axată pe proiectul unei proze "trăite") a făcut ca temele predilecte să devină viaţa de zi cu zi, banalul urban, studenţia, căminele, navetele, vacanţele la munte şi la mare, lecturile, filmele, deriva cotidiană şi - mai general vorbind - raporturile individului cu sistemele în care se integrează. Proza marchează astfel o radicalizare existenţială, după ce pînă nu demult privilegiase temele puterii şi ale politicului, din perspectiva cărora individul se reducea la statutul de rotiţă a mecanismelor sociale mari, golite de "omenescul" mărunt şi profund. Pe de altă parte, tehnicismul (care e - de altfel - firesc şi adeseori utilizat cu umor, fără pericolul ca lectura "ingenuă" să fie bruiată la modul preţios-"intelectualist") a determinat, prin simetrie, o radicalizare estetică: percepută ca un mecanism textual, proza şi-a multiplicat procedeele şi le-a transformat în componente ale unui joc de puzzle. Reconsiderarea practicilor textuale de tip tel-quel-ist s-a făcut în acest mod particular: scoase din fundătura teoretică pe care singure şi-o ticluiseră, ele sînt recondiţionate într-un punct esenţial, nemaifiind folosite pentru a produce o proză a prozei ci - conservîndu-li-se şi caracteristicile metatextuale - o proză a existenţei. Diferenţa e cea dintre un mecanism care merge în gol privindu-se în oglindă şi un altul care priveşte în jur şi-şi asigură astfel, ritmic şi în priză directă, materia primă necesară. În această ordine de idei, se mai petrece un lucru relevabil: proza nu mai decupează pur şi simplu "felii de viaţă" cotidiană, ci suprapune peste fragmentele de existenţă transcrise un nivel foarte important, urmărit pentru prima oară cu consecvenţă de o întreagă generaţie de scriitori români. Alternarea tehnicilor narative, jocurile metatextuale şi artificiile de construcţie dezvoltă o epică secundă, a textului ca organism care se dezvoltă paralel cu epica primară, cu "ceea ce se povesteşte". Acest al doilea nivel epic ambiţionează să reproducă la nivelul textului literar modul de funcţionare a structurilor sociale generale, a relaţiilor, instituţiilor şi mecanismelor societăţii contemporane. Materia primă a existenţei e, pe această cale, turnată în tipare abstracte, construită cu grijă şi manipulată în aşa fel încît să ofere imagini "în mic" ale mecanismelor sociale "mari". Prin urmare, proza îşi părăseşte modestia răbdătoare a paşilor mărunţi şi ajunge la orgoliul de a capta dintr-o dată structura existenţei. Într-o măsură mai mare decît la Balzac, ea, proza, devine imaginea cea mai fidelă a unei epoci: nu o mai descrie developînd febril şi sisific imaginile fragmentelor sale infinite, ci oferă, direct, o imagine esenţială.


MIRCEA NEDELCIU par lui-meme:
proza de ieri, de azi, de mîine

"Nu cred că întreaga proză a debutanţilor de azi şi de mîine se face din dorinţa 'diferenţierii' de predecesorii imediaţi, nu există suficiente semne pentru a depista o astfel de insurgenţă. Diferenţa s-a făcut simţită mai întîi în altă parte decît în proza literară, să zicem în educaţia, stilul de viaţă şi de percepţie a lumii, interesele şi posibilităţile de informare ale generaţiilor mai noi (nu mă refer la scriitori ci la generaţii pur şi simplu, la cei care trăiesc - şi trăiesc altfel - odată cu noi cei care scriem). Diferenţa a apărut apoi şi în rolul pe care societatea îl acordă literaturii; nici publicul şi nici altcineva nu mai cere 'dezvăluirea' unor informaţii ce păreau secrete tuturor deţinătorilor, denunţarea unei contradicţii dintre o morală declarată şi alta pusă în fapt nu pare să mai fie sursă de text semnificativ. În măsura în care au fost autentici, scriitorii au dat seamă de aceste diferenţe şi, deci, scrisul lor 'deosebit' este un efect. Procedeele adecvate prezentului nu sînt totdeauna noi, ele pot fi descoperite în texte din secolul al XIX-lea, în texte şi mai vechi, numai că adecvarea sau readecvarea lor la realitatea luată în discuţie se face altfel. În măsura în care adaptarea mijloacelor literare la temele alese şi la condiţiile date a fost reuşită sau nu, diferenţele dintre literatura unei generaţii şi a alteia sînt determinate şi întîmplătoare. Un bun coleg al nostru, un prozator tînăr deci, a făcut următoarea experienţă: a încercat să afle cum era viaţa cotidiană în deceniul '60-'70 folosind ca sursă numai proza românească scrisă şi publicată atunci. N-a aflat aproape nimic! Dacă ar fi rămas numai la această sursă, deceniul respectiv ar fi plutit, pentru el, într-o ceaţă istorică la fel de densă ca 'negura vremilorNULL, în timp ce despre deceniul anterior, despre război, despre perioada interbelică şi despre formarea statului dac sau a ţărilor române acumula din ce în ce mai multe date. În mod ciudat, prezentul acelei literaturi nu se putea aduna în nici un fel într-o imagine coerentă. Nu cred că temele 'mariNULL, ideile şi valorile 'eterne' pot trăi în texte atît de lipsite de rădăcini în prezent. Căile evaziunii sînt desigur numeroase, dar colindarea lor duce la rătăcire. De ce ar fi 'contestaţi' de către tinerii prozatori acei scriitori din a căror operă a citit fără foloase o vară întreagă prietenul de care-ţi vorbesc? A, dacă vorbim strict de ştiinţa de a scrie, de găselniţe, de frumuseţi izolate, de succes sau de prestigiu, atunci o raportare există, dar nu contestarea este forma ei, ci revalorificarea. Sigur că avem de învăţat de la ei." (Mircea Nedelciu, "...Dacă vorbim strict de ştiinţa de a scrie...". Interviu consemnat de Petru Cimpoeşu, în Ateneu, Nr. cit.)

"Literatura română din ultimii 30 de ani abundă în sugestii de mare literatură. Aproape tot ce i se întîmplă scriitorului român în această perioadă este fascinant şi dacă am citi într-un roman că aceste lucruri s-au întîmplat cîndva demult, într-o ţară îndepărtată, am fi uluiţi de valoarea respectivei capodopere. Din păcate, eu unul nu pot şti de-adevăratelea ce s-a întîmplat, iar dedicaţia [aşezată în deschiderea volumului Amendament la instinctul proprietăţii: "Se dedică literaturii române din ultimele trei decenii"], pe lîngă că e o mică glumă, este aşa, ca o scrisoare pe care o trimiţi unei fete foarte frumoase pe care ai zărit-o în treacăt şi de care ai rămas îndrăgostit. Îi scrii, dar nu-i ştii adresa." (Ibid.)


PREDA ŞI NEDELCIU:
o "legendă" recuperată

În continuarea ideii de nouă paradigmă literară, găsesc util să reiau aici şi paralela glumeţ-serioasă pe care am făcut-o cîndva între o proză a lui Nedelciu şi alta a lui Marin Preda, într-un eseu intitulat Doi brutari (legendă) (apărut în Vatra, Nr. 11, noiembrie 1984, p. 13):

În Aventuri într-o curte interioară, primul volum publicat de Mircea Nedelciu, apare un text, Istoria brutăriei Nr. 4 (reluat, din altă perspectivă, cu modificări şi într-o "montură" inteligentă, şi în "romanul" Zmeura de cîmpie), care conţine jurnalul - comentat de o voce auctorială - al unui brutar mobilizat pe front în cel de-al doilea război mondial. Un brutar pe front - unde am mai întîlnit aşa ceva?... N-am izbutit să-mi amintesc, a trecut ceva timp şi-ntr-o zi oarecare... minune! Trec cu clasa a VIII-a mai departe, la "lecţia nouă", o citim - şi iaca brutarul! Brutarul lui Nedelciu mi-l amintise (fără să mi-l pot - atunci - aminti) pe brutarul lui Preda! Într-adevăr: într-una din nuvelele sale, Albastra zare a morţii, preluată fragmentar de manualul şcolar cu pricina, Marin Preda plasează un personaj simpatic, guraliv, curajos, fost brutar, acum sergent: sergentul Ionescu. Are întipărită pe chip o veselie atrăgătoare, vorbeşte "ca şi cînd nu s-ar mai fi putut stăpîni de rîs" (Marin Preda, întîlnirea din pămînturi, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Eminescu, 1973, p. 83) şi are demonul povestirii: e un fel de Creangă muntean, hîtru, captivant în tot ce povesteşte, orice ar povesti. Şi povesteşte - în nuvelă - un episod eroic, în care comportarea lui şi a tunarilor săi e simbolică pentru mîndria naţională a românului. Participă, apoi, la altă acţiune militară glorioasă, împiedicînd bombardarea Bucureştiului şi apărînd poziţia bateriei de tunuri în împrejurări în care tovarăşi de-ai săi mor "eroic la datorie" (Idem, p. 104). Sergentul Ionescu e un vrednic ostaş al neamului.

Cum se prezintă, faţă de el, caporalul Bobocică, brutarul lui Nedelciu? (Istoria brutăriei Nr. 4 este, conform subtitlului, "văzută cu ochii" de către caporalul G. P., zis Bobocică). Blînd, obedient, conştiincios, Bobocică e "şef de cuptor" (Mircea Nedelciu, Aventuri..., Editura Cartea Românească, 1979, p. 80), îşi plimbă - adică - brutăria în urma armatei şi îşi vede de "fabricaţia de pâine" (p. 91 sq.). Merge multă vreme, se mai întîlneşte cu vreun cunoscut, aude în depărtare zgomotele luptelor ("se aude tot timpul bubuind tunurili de se cutremură pămîntul" - p. 89) şi vede urmele lăsate de război ("Mergând şi astăzi 24 km pe drum am văzut diferite maşini stricate lovite de gloanţe şi proectile gropi de bombe schije de proectile până şi tuburile lor arse aruncate pe câmp. Lucruri diferite aruncate roţi de maşini cauciucuri, piese de maşini şi altele" - p. 87).

Pînă să socotim diferenţa de mijloace literare cu care sînt tratate cele două personaje, se vede limpede că le despart însăşi poziţia lor în armată şi gradul de implicare în lupta propriu-zisă: sergentul Ionescu acţionează din plin, se află in medias res, în timp ce caporalul Bobocică are - dimpotrivă - o poziţie ex-centrică, marginală. El e un martor de la distanţă (pleacă "tot înainte spre front după divizie" - p. 82; "spre front", da, dar... "după divizie"!), exclus de la posibila calitate de "actant" (de la mobilizarea din martie 1942 şi pînă în august 1944, de cînd datează ultima lui însemnare în jurnal, "nici un glonte nu părăsise ţeava puştii caporalului G. P." - p. 99). În război, sergentul Ionescu devine un erou, în timp ce Bobocică rămîne - doar - un brutar (şi doar caporal!). E, desigur, dacă facem "analiza psihologică" a personajelor, o diferenţă de temperament şi de opţiune între cei doi: Bobocică nu emite pretenţii, în timp ce Ionescu, om iute, mereu în mişcare, iese în faţă ("Ce meserie ai în civil?/ - Brutar, dom' sublocotenent./ - Brutar! Şi cum de n-ai ajuns la brutărie, cum dracu ai nimerit la tunuri?/ - Nu uitaţi că sînt şi eu sergent, dom' sublocotenent, zise artileristul cu acea expresie ca de petrecere, care atrăsese atenţia tuturor de cînd venise./ - Vrei să spui că ai preferat tunul în locul vetrei de copt pîinea?/ - Cum aţi ghicit?" - Marin Preda, Op. cit., p. p. 82).

Deosebirea dintre cei doi brutari mobilizaţi exprimă însă - îmi place să cred - şi o diferenţă mai adîncă, semnificativă în ordinea evoluţiei literaturii. Analiza mea a mers într-acolo: Bobocică al lui Nedelciu poate fi interpretat ca o despărţire polemică (poate chiar conştientă - nu i se opune lui Ionescu un G. P., adică, poate, un Popescu?!) de sergentul lui Preda. Pe cînd cel de-al doilea e dirijat - în strictă conformitate cu un clişeu literar mai larg, cu tradiţie - către calitatea de combatant, Bobocică e lăsat să stea cuminte şi să coacă pîine în urma armatei; cu alte cuvinte, i se refuză statutul de "erou" - începînd, în fond, chiar de la nume! (Bobocică - un anti-erou - iată un bun titlu pentru un bun studiu teoretic!!!)

Poziţiile celor două personaje în cîmpul epic sînt, prin urmare, semnificative pentru două atitudini creatoare diferite. Spre deosebire de Preda, interesat, în linia tradiţională, de conflict, de unitatea acestuia şi de rotunjirea unui subiect, Mircea Nedelciu preferă o perspectivă parţială, aparent inadecvată, strict realistă la o privire mai atentă. Căci, la urma urmei, ce poate "decupa" privirea unui combatant pe front? O porţiune limitată, niciodată aflată în "centrul" (care - de fapt - nu există, e pretutindeni şi nicăieri) al războiului. Atunci, emblematică este - nu-i aşa? - o perspectivă explicit exterioară, de martor pasiv, care prinde doar o parte neînsemnată din ce se întîmplă. Perspectiva unui "şef de cuptor", bunăoară! "Nuvela" lui Nedelciu (volumul fiind subintitulat "Nuvele"!) are - deci - o sporită acoperire în ordine realistă, în verosimilitate. Inadecvarea perspectivei se converteşte în adecvare.

La alt nivel, opţiunea pentru un asemenea personaj ilustrează o nouă conştiinţă teoretică a prozei. În felul cum înţelege Mircea Nedelciu lucrurile, plonjarea în mijlocul unui conflict "clasic", ca în nuvela lui Preda, ar fi limitat posibilităţile de mişcare, obligînd la o selecţie îngustă a faptelor, obiectelor şi detaliilor. Menţinerea personajului la margine, deoparte, permite dirijarea mult mai liberă a imaginilor către ecranul perspectivei sale narative. În jurnalul lui Bobocică se adună, ca într-un caleidoscop, tot felul de notaţii incongruente - "menu"-uri de front, echipamente militare, operaţii gospodăreşti şi de întreţinere, răniţi, pedepse aplicate soldaţilor indisciplinaţi ("au jucat rişcă şi Dl. Capit. Soroagă ia prins şi lea aruncat bani şi lea dat şi 10, 15 lovituri la cur pe pelea goală şi Ruşi şi Rusoaicili se uita la noi cum îi bătea"! - Mircea Nedelciu, Op. cit., p. 82), evidenţa corespondenţei şi a cheltuielilor, ecouri ale luptelor, detalii geografice laconice - adică o aglomerare de elemente care pot reface, pentru alt ochi decît al lui Bobocică (al cititorului, iată!), imaginea multidimensională a războiului. Printr-un paradox, perspectiva în fapt limitată a brutarului este, în ceea ce priveşte posibilităţile de construcţie ale prozei, mai cuprinzătoare decît cea a unui "actor principal" al evenimentelor.

Mai este o deosebire, importantă şi aceasta: pe sergentul Ionescu îl cunoaştem direct, prin vorbe şi fapte relatate ca atare, în timp ce figura lui Bobocică e mediată, el apărînd doar ca invizibil autor al unui text în text: jurnalul de front citat şi comentat de vocea auctorială. Sergentul Ionescu ne apare ca un personaj "viu", "în carne şi oase"; Bobocică e, cu adevărat, o "fiinţă de hîrtie". Despre raportul dintre cele două ipostaze ne spun ceva textele înseşi: poziţia "eroică" a lui Ionescu se erodează prin depreciere ("S-ar fi putut crede că, mulţi ani mai tîrziu, sergentul Ionescu Dumitru, redevenit brutar, avea să povestească, la un pahar de vin, isprăvile lui de artilerist la antiaeriană, începînd cu cele de la Ploieşti şi sfîrşind cu cele de la Otopeni. El observă însă că nu era crezut şi de aceea începu să povestească lucruri pe care nu le văzuse cu ochii lui şi nu le trăise direct, ci le auzise şi el povestite de alţii" - Marin Preda, Op. cit., p. 104), pe cînd jurnalul lui Bobocică rezistă fără probleme şi fără modificări, citat fiind la mai bine de 30 de ani după consumarea campaniei (pe "17 februarie 1977, joi" - Mircea Nedelciu, Op. cit., p. 94 - şi "joi 17 martie 1977" - Idem, p. 98 - , pretinde vocea care comentează; ne-am putea întreba la rîndu-ne, în această paranteză, ce semnificaţie are faptul că între cele două date tocmai menţionate, 17 februarie şi 17 martie 1977, pe teritoriul real la care referă şi textul jurnalului, şi cel al comentariului a avut loc un cutremur de pămînt greu neglijabil!; bătrîn, G. P. pomeneşte pe 17 martie "un cutremur ca ăla dă săptămîna trecută" - p. 99; atît...). În competiţia cu timpul, cîştigă Bobocică. Cu sens complet diferit, marcat de o doză substanţială de ironie, un personaj din Zmeura de cîmpie e îndreptăţit să afirme "că G. P. e un erou şi că e nemuritor!" (Mircea Nedelciu, Zmeura de cîmpie, Editura Militară, 1984, p. 235).

Observaţiile asupra celor două personaje pe care le-am ales pentru comparaţie permit o discuţie "istorică". Sigur că de la înălţimea istoriei literare etapele se văd ca nişte blocuri masive, omogenizate de nişte numitori literari comuni. Însă de jos, din imediata apropiere a faptelor, simţurile noastre percep şi modificări mai tîrziu invizibile, accente şi nuanţe mai subtile. Iată: sînt tentat să socotesc anul 1979, exact 1979, anul apariţiei Aventurilor într-o curte interioară, drept o graniţă între două mentalităţi literare distincte. Chiar dacă ele au coexistat - una ca structură bine constituită şi cealaltă prin elemente disparate - şi înainte, chiar dacă ele continuă să se întrepătrundă, accentul s-a mutat hotărît în acel moment de pe una asupra celeilalte. Să ne amintim şi un fapt de istorie a debuturilor literare. În ultimul deceniu, doi prozatori au avut o primire deosebită la intrarea în literatură: Mircea Săndulescu în 1977 şi Mircea Nedelciu în 1979. Cel dintîi debuta cu un roman amplu, Victorie clandestină, construit, cu talent, pe structuri rapid recunoscute (căci cunoscute deja) şi... recunoscut în consecinţă. Sînt de-ajuns, mai apoi, doi ani pentru ca o mutaţie importantă a mentalităţii literare (creatoare şi receptoare) să determine buna primire a debutului lui Nedelciu cu o carte de o cu totul altă factură, validată într-un timp scurt (în 1980 primeşte două premii literare), concomitent cu retragerea evidentă a interesului faţă de cel de-al doilea roman al lui Săndulescu, Tratat despre oaspeţi, apărut tot în 1979. Faptul că romancierul n-a găsit încă (deşi a mai publicat în 1983 alte două romane, Placebo şi Intermediarul) o formulă originală de roman care să-i valorifice talentul nu explică în totalitate flagranta scădere de receptare înregistrată după prima carte. Lucrurile încep să se lămurească dacă numărăm conştiincios şi alte steaguri: căci în 1979 şi 1980 debutează cu cărţi de proză şi Ştefan Agopian, Constantin Stan, Alexandru Vlad, cu cărţi de poezie Emil Hurezeanu, Denisa Comănescu, Traian T. Coşovei, Eugen Suciu, Liviu Ioan Stoiciu, Matei Vişniec, Mircea Cărtărescu şi Magdalena Ghica, în timp ce destui critici tineri, majoritatea foşti cronicari ai revistelor studenţeşti Echinox şi Dialog, care scriu mai "altfel", încep să se impună în reviste - între ei Mihai Dinu Gheorghiu, Val Condurache, Ioan Buduca, Al. Cistelecan, Ion Simuţ, Radu G. Ţeposu, Virgil Podoabă. Ajung doi-trei ani pentru ca o generaţie literară nouă să-şi facă intrarea (consolidată în anii următori cu alte nume) şi să zdruncine puternic inerţiile deja instaurate ale celei anterioare, modificînd rapid "orizontul de aşteptare". Îşi aduce contribuţia şi critica "matură", peste aşteptări de favorabilă, grăbind propagarea fenomenului pe apele receptării. Scriitorii tineri care apar propun, solidari, o "nouă" structură literară, tot mai clar perceptibilă în toate genurile.

Doar doi ani! Ce-nseamnă doi ani faţă de o sută sau o mie?! Şi totuşi! Întorcîndu-mă de unde am pornit: apărînd în literatura română în 1979, brutarul caporal Bobocică vesteşte, fără voie însă bine comandat de autorul lui, schimbări mari! Din clipa cînd el dă semnalul, nimeni nu se mai poate opri, nimic nu se mai întoarce. Aşa a apărut pe lume generaţia '80!


OAMENI ŞI ÎNTÎMPLĂRI DIN REALITATEA IMEDIATĂ

Descins în text direct din cel de-al doilea război mondial, deci dintr-un trecut deja-îndepărtat, caporalul brutar Bobocică e - totuşi - un personaj caracteristic pentru autorul nostru, chiar dacă majoritatea celor care-i populează prozele îi sînt contemporani. Cehovianismul şi caragialianismul micului "şef de cuptor" sar în ochi. Noii prozatori postmoderni îşi propun să "reabiliteze" această umanitate măruntă, abandonată de romancierii generaţiilor precedente: de unde insistenţa asupra figurilor teoretic insignifiante, cu existenţă nespectaculoasă, fie mici meseriaşi ca Bobocică, fie studenţi sau intelectuali, fiinţe speculative, uneori boeme, invariabil captive în orizonturile lor strîmte de mişcare, fără perspective, fără mari speranţe.

Excepţionalitatea, marile întîmplări, marile evenimente le sînt interzise unor asemenea personaje. Viaţa li se desfăşoară la scara staturii lor. Banalul cotidian predomină. Fireşte că marea (re)descoperire a lui Nedelciu şi a colegilor lui va fi aceea că oamenii mărunţi şi faptele lor mărunte nu sînt neapărat lipsite de profunzime. Pentru a se declanşa, dramele autentice n-au nevoie de scene planetare. Şi la acest punct era de făcut o demonstraţie polemică: nespectaculoasa realitate imediată poate furniza o materie epică mai consistentă decît durele confruntări pentru putere din romanele politice ale "obsedantului deceniu". Cu condiţia ca instrumentele de investigaţie a micilor-mari mistere ale vieţii să fie dintre cele mai fine. Practica literară a autorilor în cauză a dus demonstraţia pînă la capăt: în locul imaginilor politice şi macrosociale, microanaliza existenţei cotidiene a condus la diagnostice mai complexe şi mai adevărate ale realităţii. După cum se poate de asemenea constata din paginile acestei cărţi.


MIRCEA NEDELCIU par lui-meme:
antropogenie şi adevăr despre om

"În primul rînd scriitorul are o responsabilitate faţă de propriu-i popor, în situaţia prezentă. Mă refer deci la prezentul în care el scrie. În acelaşi timp, are o responsabilitate faţă de literatură - şi aici e vorba de toate timpurile. Această dublă responsabilitate a scriitorului revine în cele din urmă a fi una faţă de umanitate în general, şi eu consider că a scrie înseamnă, de fapt, a face o operă de antropogenie, a interveni în constituirea omului. La întrebarea dacă literatura poate să facă ceva pentru om, un scriitor chinez a răspuns foarte frumos: Nu, literatura face chiar omul." (Scriitorul tînăr şi actualitatea. Dezbatere consemnată de Constantin Vişan, în Ateneu, Nr. cit.)

"Pînă nu demult poziţia mea de lucru presupunea că acţiunea de a scrie este un fel de antropogenie. Scopul scrisului ar fi transformarea omului, tehnicile şi metodele de implicare a cititorului în operă şi controlul efectelor asupra conştiinţelor şi afectivităţii. Nu-mi pare deloc rău că am 'cercetat' în această direcţie. Am aflat multe despre funcţiile de manipulare pe care arta le poate avea şi care sînt adesea exploatate de forţe din afara literaturii. Am putut să observ şi că arta poate întări sufletul şi mintea împotriva manipulărilor de tot felul. În ultima vreme cred cu tot mai multă convingere că totuşi literatura este o căutare individuală de adevăr despre om, iar funcţia asta 'antropogenetică' este colaterală. Vreau să spun că omul este o minune a universului aşa cum este el. Ştie singur să se formeze şi să reziste manipulării. Literatura poate, cel mult, să stimuleze autocunoaşterea şi asta nu e puţin lucru." (Mircea Nedelciu, "Nu cred în solitudinea absolută a celui care scrie", interviu de Gabriela Hurezean, în Scînteia tineretului. Supliment literar-artistic, Nr. cit.)


CITITORUL ACTIV AL SCRIITORULUI EXPERIMENTAL

Reflecţia asupra relaţiei cu cititorii săi e o constantă în demersul literar al lui Nedelciu. De cealaltă parte a textului, el îşi doreşte un partener de dialog, activ, cu idei, cu iniţiative. Experimentul îl are în vedere, îl solicită, îl atrage în joc. Întreaga "nouă generaţie" postmodernă operează - de fapt - cu un alt concept de cititor decît pînă acum. În linii mari, situaţia poate fi definită ca remodelare a rolurilor de ambele părţi: autorul renunţă la tradiţionala atitudine elitară, arogantă, de controlor absolut al textului şi de manipulator al cititorului; iar acesta din urmă se emancipează, devine participativ şi acceptă invitaţia de a se implica în relaţia de lectură ca act producător de sens.


MIRCEA NEDELCIU par lui-meme:
cititorul - un personaj principal

"Este bine [...] ca cititorul să aibă mereu impresia că şi el poate stăpîni 'ştiinţa textului' - asta înseamnă că tot parcursul demonstraţiei este controlabil, că nu există fisură prin care să se strecoare 'talentul imoral'. Am spus mai înainte că acest mod de a concepe literatura este autoidentificare, este căutare de viziune personală, iar funcţia socială în acest caz nu constă în a impune viziunea autorului, ci în a stimula pe cititor să se autoidentifice şi să aibă şi el o viziune personală. Ţin foarte mult la conceptul de autenticitate a lecturii. Literatura de consum se consumă, cea scrisă cu talent se savurează şi produce epigoni, cea experimentală produce reacţii. În ce mă priveşte, optez cît se poate de decis: nu mă interesează să produc destindere sau admiraţie sau plăcere sau epigoni, mă interesează să provoc reacţii în conştiinţe trăitoare în condiţii sociale, istorice şi antropologice asemănătoare cu condiţiile timpului meu." (Mircea Nedelciu, "...Dacă vorbim strict de ştiinţa de a scrie...". Interviu consemnat de Petru Cimpoeşu, în Ateneu, Nr. cit.)

"Literatura care îşi respectă cititorul i se adresează ca unei fiinţe cu capacitate proprie de gîndire şi nu ca unui individ manevrabil." (Dialog cu prozatorul Mircea Nedelciu, interviu de Valeriu Bârgău, în Tribuna, Nr. cit.)

"El [= autorul noii generaţii] a făcut din cititor personajul principal al operei sale. [...] Trăsăturile distinctive ale prozei care se scrie şi se publică în ultimii ani de către scriitorii tineri pot fi mai uşor înţelese din această perspectivă. Prima dintre aceste trăsături trebuie derivată din termenul angajare, cu specificarea că avem de-a face cu o angajare autentică şi nu una formală. Ea constă în 'dialogismul' literaturii, în relaţia de la conştiinţă la conştiinţă stabilită cu ocazia lecturii şi nu într-o relaţie de la manipulator la manipulat. Puzderia de procedee noi sau reinventate care a fost detectată în mai toate cărţile tinerei generaţii de prozatori are drept cauză această 'adresabilitate' a textului, această pliere a lui pe cititorul-personaj principal, precum şi conştiinţa autorului că se adresează unei 'mase de cititori' mozaicate şi discronice. Asistăm, de fapt, la un fel de dublare a calităţilor cititorului. Se porneşte de la calitatea lui naturală ('înnăscută') de cititor de roman istoric [...], de cititor de literatură fantastica [...], de cititor de schiţe realiste caragialeşti [...], de cititor de roman al mediilor [...], de cititor de proză scurtă cehoviană [...], de cititor de literatură psihologizantă [...], de cititor de roman clasic englez [...], de cititor al romanelor de dezvăluiri cinzeciste [...], de cititor al romanelor de dragoste [...], de cititor al literaturii neorealiste [...] şi se încearcă apoi, prin cascade de procedee, implicarea respectivilor cititori în probleme specifice actualităţii. În această vastă operaţiune de dedublare a cititorului sînt convocate forţe auctoriale importante - parodicul, intertextualitatea, ludicul, metalimbajul, autoreferenţialitatea. Aproape nimic din ce a pus la îndemîna scriitorului istoria literaturii ca şi teoria ei nu este neglijat, fapt ce dă prozei tinerilor un aspect caleidoscopic, un aspect ce nu trebuie însă să mascheze unitatea ei teleologică." (Mircea Nedelciu, Un nou personaj principal, în România literară, an XX, Nr. 14, joi 2 aprilie 1987, p. 5)

"Toţi autorii au sarcina de a-şi crea publicul. Într-un fel, o componentă iniţială a oricărei creaţii este şi imaginea aproximativă asupra publicului real dintr-o societate dată şi la un moment dat. Daca în formarea acestei imagini autorul a fost foarte exigent, semnele efortului său de a 'remodela' cititorul vor fi mai vizibile, mai ales în atitudinea lui faţă de convenţiile literare anterioare. Dar remodelarea cititorului înseamnă întrucîtva şi remodelarea omului, antropogenie. Deodată acest demers se relevă mult mai serios, nu mai e simplu moft, implică responsabilităţi sporite." (Mircea Nedelciu-Alexandru Muşina - o convorbire "duplex", în Echinox, Cluj, an XIX, Nr. 3-4/ 1987, p. 12-13)

"Metaliteratura, cîtă există în cărţile pe care le-am scris (şi există, încă de la prima carte) are tocmai rolul de a atrage atenţia cititorului că nu trebuie să se lase manipulat de mine, e o continuă declaraţie că am nevoie de el numai atunci cînd e o conştiinţă liberă, un om care gîndeşte cu propriu-i cap." (Mircea Nedelciu, "Nu cred în solitudinea absolută a celui care scrie", interviu de Gabriela Hurezean, în Scînteia tineretului. Supliment literar-artistic, Nr. cit.)


ÎN LOC DE FINAL:
schiţă de portret

De-aici încolo, cu aceste premize, ar trebui să înceapă analiza efectivă a prozelor lui Nedelciu. Excepţionale pe ansamblu, ele au şi o remarcabilă omogenitate. Volumul de debut n-are deloc semnele şovăitoare ale începutului. De-a lungul anilor, Nedelciu pare să fi fost mereu egal cu sine. Surprizele experimentale se înscriu într-o regulă de previzibilitate a calităţii, a valorii. Există - totuşi - unele evoluţii mai subtile: în primele două cărţi predomină un anumit aer improvizatoric, după care, în Amendament la instinctul proprietăţii, mîna e tot mai sigură, pentru ca şi ieri va fi o zi să fie o impecabilă probă de virtuozitate, pe o gamă foarte largă de tipuri de scriitură şi de construcţie textuală. În fiecare volum sînt piese de excelenţă: Aventuri într-o curte interioară (proza titulară de la debut), 8006 de la Obor la Dîlga, Istoria brutăriei Nr. 4 sau Călătorie în vederea negaţiei; apoi baladele rimate, Efectul de ecou controlat (titulara cărţii a doua) şi Partida de "taxi-sauvage"; Provocare în stil Moreno, Amendament la instinctul proprietăţii, O căutare în zăpadă; şi aproape întreg sumarul din şi ieri va fi o zi...

Cum se adună liniile portretului de autor al lui Mircea Nedelciu?
Cum altfel decît după legile caleidoscopului ori ale mozaicului, prin convocarea tuturor trăsăturilor atît de diverse ale prozelor sale şi pe fundalul mereu atrăgător/ neliniştitor/ cumva-excitant al experimentalismului la care nu renunţă niciodată?!
Dincolo de varietate, de ingeniozitate, de surpriză, există - însă - şi ceva unificator: un sound Nedelciu, un anume mod de a fraza, o manieră personală de captare în pagină a detaliilor descriptive, de rezumare a unei situaţii ori a unei biografii, de răsucire a firului narativ pentru cîte un mic ocol speculativ, deopotrivă amuzant şi plin de miez.

O operă de vîrf. Un mare scriitor. Unul care, aşa fiind, iese din ramele literaturii, atrăgînd viaţa în text şi textul în viaţă. Care e în stare să compună un titlu precum acesta, cu planurile amestecate: O zi ca o proză scurtă. Care a spus că, atunci cînd a pus pe roate o întreprindere (Euromedia, societate de distribuţie de periodice şi de carte înfiinţată în anii '90), a făcut-o ca şi cînd ar fi compus un roman. Care a explicat în mai multe rînduri că, dacă nu s-ar fi născut într-un regim comunist, ar fi ajuns... negustor de cereale în Bărăgan! (Nedelciu fiind născut în comuna Fundulea, în cîmpia sudică, nu departe de Bucureşti). Care - în sfîrşit - a imaginat Est-Invest, un roman ca un joc, un joc de societate ca un roman (contractat de o editură, dar încă nelansat pe piaţă): un fel de Monopoly în care, în stil Nedelciu, e "tradusă" întreaga societate românească post-comunistă.

Proza ca text şi proza ca formă de acţiune, de intervenţie în realitate, de parteneriat cu cititorul. Seriozitate şi joc. Experimentalismul nedezminţit.
O vocaţie extraordinară. Prietenul nostru - un foarte mare scriitor...


******




Au trecut doar două luni de cînd făceam planuri pentru Tîrgul de Carte de aici din Bucureşti. Apoi, în timpul Tîrgului, cînd i s-a decernat Premiul ASPRO pentru proză scurtă, ni s-a adresat tuturor prin telefon, în timpul Galei. De la începutul anului se simţea din ce în ce mai rău. Nu mai putea să stea decît întins în pat şi ar fi fost un efort prea mare să fie scos din casă. În urmă cu un an, venise la Gală în căruciorul cu rotile şi inaugurase ciclul de "Lecturi literare" din Tîrg cu un text nou, de două-trei pagini, în care îşi folosea experienţa bolii în "stilul Nedelciu" dintotdeauna, jucat între notaţia realistă cea mai fină şi simbolistica profundă, invizibilă la prima vedere, între ironia mişcătoare şi patetismul disimulat. După Tîrg, cînd i-am dus diploma şi trofeul, m-a întrebat dacă nu e la mijloc un gest al nostru colegial. Ştia că sfîrşitul se apropie, dar nu abandona. Şi atunci, şi mai tîrziu, am făcut planuri, am discutat de una, de alta. Cam cu două-trei săptămîni în urmă, vorbea despre deschiderea unei noi librării "Euromedia" şi făcea calcule de afaceri. Înainte de Adunarea ASPRO de pe 3 iulie îmi spusese să le transmit tuturor colegilor noştri numai bine. Deşi slăbise teribil, deşi puterile i se împuţinaseră, n-a încetat să urmărească tot ce se întîmplă: citea ziarele, se uita la televizor, vorbea la telefon. Şi continua să-şi scrie la laptop articolele pentru rubrica lui din Formula AS. Pe ultimul l-a compus vineri. Începuse cu o frază despre căldura acestei veri. A ultimelor lui zile.

Duminică l-am văzut de mai multe ori. Respira greu. Medicii renunţaseră. Nu se mai putea face nimic. Era lucid. A deschis ochii, ne-a recunoscut, a făcut semne că ne aude şi ne înţelege. I-am spus că sîntem acolo, toţi colegii şi prietenii lui, cu el. Ne-am luat rămas bun pînă a doua zi. Pentru totdeauna.
...Vreau să spun că a fost un om care s-a luptat cu boala şi care a vrut să trăiască. A făcut enorm de mult în cei patru ani pe care i-a smuls morţii: a scris, a lansat idei şi proiecte. Lasă în urmă o operă literară esenţială şi o amintire de neşters. Către sfîrşitul lui martie, după ce citise prefaţa pe care o scrisesem pentru ultima lui carte, după ce mi-a spus că-l emoţionase, a avut modestia şi umorul să adauge cum că aş fi exagerat cu epitetele la final. "O vocaţie extraordinară. Prietenul nostru - un foarte mare scriitor", notasem acolo. Ştia - de fapt - că nu e nici o exagerare. Aşa va fi şi de-aici încolo: prietenul nostru care nu mai este - un foarte mare scriitor...

(Apărut în Adevărul literar şi artistic, iulie 1999)


****




Acum nu mai e nici un secret: în ultimele luni, cam după Anul Nou, Mircea Nedelciu se stingea. Se simţea tot mai rău. A avut perioade grele, cu dureri din ce în ce mai supărătoare. Se subţiase şi pînă atunci, însă în ianuarie-februarie slăbise enorm. George Crăciun şi Călin Vlasie, care, împreună cu Mircea, plănuiseră încă de anul trecut publicarea unei culegeri a prozelor lui scurte la Paralela 45 (o şi anunţaseră în catalogul editurii distribuit la Tîrgul Gaudeamus din noiembrie), s-au hotărît s-o tipărească imediat. Trecuseră pe la el şi crezuseră că sfîrşitul e iminent. M-au "somat" să compun urgentissim prefaţa cărţii. Am stat cîteva zile la computer pînă tîrziu în noapte. O pagină am scris-o ţinîndu-mi pe umăr fetiţa nou-născută, abia ieşită din maternitate: nu vroia să adoarmă, plîngea ca din gură de şarpe şi se liniştise doar cu căpşorul lăsat pe spatele meu, înspre cărţile din bibliotecă, în timp ce eu apăsam tastele claviaturii şi pe ecran apăreau fraze despre Mircea.

Cartea a apărut pe la începutul lui aprilie (n-a fost semnalată de-atunci încoace, în trei luni de zile, decît în suplimentul Vineri al Dilemei din 2 iulie; Johnny Manolescu o prezintă acolo ca pe "un eveniment editorial de vîrf", iar Sorin Alexandrescu vorbeşte despre o "antologie magnifică" şi un "eveniment literar"). Se mai întremase puţin. Trecînd din nou prin Bucureşti, George devenise optimist, i se păruse că Mircea arată foarte bine faţă de data trecută. Avea perioade în care se simţea mai în puteri. Mă oprea uneori, atunci cînd vroiam să scurtez vizitele ca să nu-l obosesc. Vorbeam des la telefon, continuam să ne sfătuiam în legătura cu una, cu alta. Cînd Călin i-a dus cartea, s-a bucurat mult. Citise prefaţa de îndată ce o încheiasem. Mă sunase a doua zi. Vroia doar să-mi mulţumească şi să-mi spună că l-a emoţionat. Adăugase că impresiile "serioase" le amînă pentru după a doua lectură. Care n-a mai fost să fie.

Ce-o fi simţit văzîndu-şi "integrala" prozei scurte adunată într-o singură carte groasă, recapitulativă? Ştia că boala, implacabilă, îl macină, dar sînt sigur că spera să mai trăiască. Ultimul lui articol, pe care l-a scris cu trei zile înaintea sfîrşitului pentru rubrica lui săptămînală din Formula AS, e foarte normal, cu observaţii la zi, ca şi cînd ar fi urmat un altul şi un altul şi un altul. Nimic testamentar. Deci la începutul lui aprilie el era încă în viaţă şi gîndea ca un om care mai are ceva timp înainte, însă - pe de altă parte - ţinea în mîini "integrala" prozei lui scurte, îşi ţinea opera în mîini ca şi cînd ea ar fi fost încheiată; era viu, făcea planuri, privea înspre viitor şi în mîini se avea pe sine însuşi transformat în trecut, în "istorie literară". Ce poate să simtă într-o astfel de clipă un om, un scriitor, un scriitor mare?
În orice caz, deşi n-a mărturisit-o direct, ştiu sigur, şi din ce-am vorbit noi doi, şi din ce ne-a spus cînd l-am vizitat împreună cu George, cu Călin, cu Vlad Epstein, şi din felul în care ne-a privit în ultima lui noapte, cînd nu mai putea vorbi, ştiu sigur că a simţit că-l înconjurăm cu o mare dragoste şi cu o mare prietenie...

(Apărut în România literară, iulie 1999)


****




În spaţiul literaturii române, Mircea Nedelciu a reuşit, împreună cu colegii săi de generaţie dar în mai mare măsură decît oricare dintre ei, să împingă în ridicol vechiul mit al "scriitorului de vocaţie" şi romantica opoziţie dintre talent şi cultură. A fost în egală măsură - pe de o parte - un excepţional povestitor, cu pastă realistă de cea mai bună consistenţă, atent la formele, culorile, sunetele lumii din jur, la psihologii şi caractere ş.a.m.d., ca şi - pe de altă parte - un prozator intelectualizant, teoretizant, constructor atent al efectelor textuale. Una fără alta nu se poate: iată un adevăr care avea încă nevoie să fie reamintit într-o cultură nevindecată de obsesia creativităţii fruste, cu cît mai simplistă, cu atît mai suspectă de "autenticitate".

Avea un talent strălucitor, debordant, incontestabil. Frazele lui curg uşor: aşternute pe pagină fără efort, se citesc la fel, repede şi cu plăcere. Simţi peste tot că ai în faţă un prozator "cu stofă", dintre cei puţini înzestraţi cu facultatea de a-şi face personajele să prindă viaţă: le vezi în faţa ochilor, le urmăreşti păţaniile ca şi cînd ar exista cu adevărat, îl crezi efectiv pe autor pentru că el îţi dă iluzia că exact aşa s-a întîmplat în realitate.

Confirma vechile stereotipuri culturale şi prin biografia lui. Se născuse la ţară, nu la oraş, deci - nu-i aşa? - trebuie că era conectat la străvechile "seve" autohtone. Pe deasupra, a avut un destin ca de romancier american, cu experienţe de viaţă de tot felul, cu multe meserii bifate din mers. După ce termină filologia, lucrează ca ghid ONT pentru turişti străini (francofoni) şi ca profesor de română, alternînd o vreme cele două ocupaţiuni. Apoi, după ce începe să-şi facă o faimă de tînăr prozator talentat, e acceptat corector la un ziar, şi anume la suplimentul literar al Scînteii tineretului. Cînd înţelege că nu i se va aproba să treacă pe un post de redactor, nici acolo şi nici la revistele culturale editate de Uniunea Scriitorilor (sîntem la începutul ultimului deceniu de comunism şi el n-are dosarul destul de bun), abandonează corectura şi se hotărăşte să se angajeze librar la Editura Cartea Românească a Uniunii. Acolo, în clădirea-anexă din curte, vinde timp de mai mulţi ani cărţi şi - în acelaşi timp - face operă de investigaţie socio-culturală pe cont propriu: sondează psihologii, studiază mentalităţi, colectează observaţii caracterologice, mici istorii personale, nu o dată fabuloase, ale cumpărătorilor de literatură şi ale cititorilor ei (diferiţi uneori!). Nu în ultimul rînd, savurează limbaje foarte diverse, repetînd în altă epocă şi în alte împrejurări experienţa lui Caragiale, care, "simţind monstruos", se extazia ascultînd la berărie capodoperele de oralitate agramaticală produse de consumatori, utilizîndu-le după aceea în textele sale. În anii în care Nedelciu vinde cărţi, locul lui de muncă devine şi un spaţiu de întîlnire a noii generaţii literare - dar asta e o altă poveste, care va trebui refăcută altcîndva. Acum şi aici mai trebuie adăugate multele întîlniri de tot felul la care participa, călătoriile prin ţară pentru lansări de cărţi, colocvii etc. etc. Locuri, medii, oameni, replici, întîmplări, povestite apoi prietenilor cu aerul unui explorator jucăuş al vieţii.

Către sfîrşitul anilor '80, cînd devenise o figură emblematică a noii literaturi afirmate de-a lungul deceniului, conducerea Uniunii Scriitorilor decide - în sfîrşit - să-l "promoveze" din slujba de vînzător de librărie şi îi oferă un post de administrare a "caselor de odihnă şi creaţie" ale sindicatului condeierilor. Îşi ia rolul în serios, face turul stabilimentelor respective, caută soluţii de mai bună administrare. După 1990, în primii ani postcomunişti, devine redactor la revista Contrapunct şi secretar al Uniunii Scriitorilor. După aceea, înfiinţează şi conduce Societatea Euromedia de difuzare de publicaţii străine în România, mai întîi franceze (firma fiind româno-franceză), apoi şi germane, englezeşti etc., apoi şi de cărţi străine şi româneşti. Iniţiază Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România - ASPRO. După ce i se diagnostichează o boală gravă, face stagii de tratament în Franţa, timp în care scrie şi predă ca lector la Universitatea din Montpellier. În 1995 trece printr-o operaţie foarte complicată (autogrefă de măduvă osoasă). După cîtva timp rămîne imobilizat la pat şi în scaunul cu rotile. Continuă să fie extrem de activ, lansează proiecte de tot felul, inclusiv administrative şi manageriale. De acolo, din scaunul cu rotile, intră şi în politică: se înscrie în Partidul Alianţei Civice imediat după eşecul electoral din toamna lui 1996, cînd PAC-ul a rămas în afara Parlamentului, pledează pentru "soluţia liberală" - dar şi despre aceste lucruri trebuie vorbit pe larg altă dată...

Ei bine, scriitorul trecut prin atîtea şi care ar fi putut depăna liniştit poveşti liniare despre una, despre alta, degustînd între timp deliciile "boemei", şi-a construit proza după reţete sofisticate, pe principiile unei veritabile inginerii textuale (cum a numit-o într-o vreme). Experimentalist înrăit, şi-a manevrat cu voluptate personajele cele "adevărate", "în carne şi oase", "rupte din viaţă", integrîndu-le în structuri de semnificaţie foarte complicate, multistratificate: cîte o felie de sens - sau mai multe! - pentru fiecare cititor, după putinţele de lectură. Avea - cum se spune - "cap teoretic". Atunci cînd articleria lui va fi strînsă în volume, mulţi vor avea surpriza unui eseist de vîrf, cu gîndire profundă, sistematică.

Stins atît de repede, la nici 49 de ani, lasă în urmă o operă extraordinară. Şi, datorită experimentalismului ei, datorită postmodernităţii ei vivace - extraordinar de vie, de greu "clasicizabilă". Recitesc o pagină de ici, una de colo: au prospeţimea întreagă. Îi ascult vocea imprimată pe casetă - şi parcă e în continuare aici, cu noi, talentatul şi complicatul nostru prieten, marele scriitor care ne rămîne alături...

(Apărut în 22, iulie sau august 1999)