Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poveşti pentru copii  Sageata  Perle şi mărgăritare

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vacanţă fără sfârşit


Sînziana Popescu

31.07.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Săptămâna trecută am reuşit să plecăm, în sfârşit, la bunici: Matei la părinţii mei, eu la bunica din partea mamei, care încă mai trăieşte şi se ţine foarte bine pentru cei optzeci de anişori pe care-i deţine.

Am bântuit orăşelul meu natal în lung şi-n lat - mare lucru nu prea ai ce vedea acolo! -, dar Matei era încântat de orice mizilic, iar eu am putut să-mi revăd în tihnă prietenii, foştii colegi de liceu ori de facultate şi casele în care am locuit. Deci n-am pierdut vremea! Iar timpul s-a scurs atât de repede încât, vorba lui Matei, parca ieri am fi plecat de acasă...

După un drum în care n-am auzit decât "chiar plecăm la Buni?" (de parcă baronul Munchausen ar fi fost nimic pe lângă noi) ori clasicul "când ajungem?", descindem glorios în minunata urbe de pe malul râului Mureş. Matei recunoaşte intrarea în oraş, străzile, parcurile...
- În sfârşit, am ajuns! Visul meu a devenit realitate!

Noi ne privim amuzaţi, dar şi uşor amărâţi - de când ne-am căsătorit nu-mi amintesc să fi făcut vreo vacanţă altundeva decât la rude. Şi, nu ştiu cum să vă spun, dar parcă uneori îţi doreşti şi altceva.
- Ce mă bucur că am ajuns, mami! Vom rămâne aici o eternitate!

Cum pe faţa mea se putea citi clar disperarea, tati mă priveşte şi izbucneşte în râs.
- Îmi pare rău dacă te dezamăgesc, puiul lui tati, dar rămânem numai o săptămână.
- De ce? Eu vreau să ne mutăm aici, cu Bunu' şi cu Buni! bate din picior dl. Goe.
- Iar eu nu vreau! intervine prompt, colegul meu de apartament, preluându-i gestul. Eu vreau să ne mutăm în Sibiu, na, sâc! Acolo îmi făceam eu vacanţele când eram mic şi, pentru mine, e cel frumos oraş de pe planetă.

Matei pufneşte dispreţuitor. Trăirile pe care le are el atunci când păşeşte în casa bunicilor Lui din Tîrgu-Mureş sunt fără egal. Nimic nu se va ridica vreodată la înălţimea lor.

Îl urmăresc cum intră pe poartă, cum îmbrăţişează "comitetul de primire", cu lacrimi în ochi. Apoi cum face turul de onoare al casei, cum verifică dacă porumbeii lui Bunu' au supravieţuit fără el sau dacă maşinuţa lui cu pedale, primită cadou vara trecută, e încă folosibilă. Încearcă şi coşul de baschet din curte să vadă dacă poate marca mai uşor acum, de când a mai crescut câţiva centimetri. De-abia când se asigură că toate sunt încă în bună regulă, răsuflă liniştit.

Apoi începe joaca, vizitele la prietenii lui Oscar şi Hector, veniţi tocmai de la Paris tot la bunici, excursiile la ştrandul cu apă sărată de la Sângiorgiul de Mureş, la Zoo, la teatrul de vară şi la cinematograf. Doar aici, nu ştiu cum se face, dar toate sunt mai cu moţ decât la Bucureşti.

Şi uite aşa nici nu-şi dă seama când mai trece o săptămână. El, bineînţeles. Nu noi, care nu ştim cum să evadăm mai repede dintr-un loc în care, habar n-am cum se face, dar de fiecare dată când ajungem resimţim, într-un mod destul de deranjant, rigorile copilăriei. "Unde plecaţi?" "La ce oră vă întoarceţi acasă?" "De ce te întâlneşti cu Simona şi nu cu foştii colegi de facultate?" "Vezi, dacă ţi-a trebuit să renunţi la medicină, n-ai mai întreţinut relaţiile cu ei!" "Uite cât câştigă Ioana în Franţa ca medic şi ţie ţi-a trebuit să te faci nepoata lui Ion Creangă! Atâţia ani irosiţi..."

Nu vă pot descrie în cuvinte ce eforturi supranaturale fac de fiecare dată să nu ripostez la torentul de împunsături ce se abate asupra mea odată cu fiecare "şedere la Buni". Dar de dragul lui Matei, rezist eroic. Şederea lui acolo trebuie să fie presărată numai cu amintiri plăcute.

Şi culmea e că aşa se şi întâmplă! Pentru că pe cât de multe lucruri au să-mi reproşeze mie - pornind de la strălucita carieră de medic abandonată din cauza "fumurilor literare" şi până la orientarea mea politică indezirabilă -, pe atât de multe lucruri sunt demne de admirat la nepoţelul-minune. La Matei adică, omuleţul înalt, frumuşel, deştept şi, desigur, neasemuit de cuminte.

Noroc că de fiecare dată când ajungem la întrebarea "De ce nu vă mutaţi în Târgu-Mureş?" suntem deja în maşină, pregătiţi să ne întoarcem la Bucureşti.

În maşină răsuflăm uşuraţi, facem planuri pentru vacanţa viitoare în care cu siguranţă vom vedea lumea, când îl auzim pe Matei:
- Of, cât de repede a trecut... Când mai venim?

Îi promitem cu voce tare că ne vom întoarce la anul ca să stăm mai mult şi adăugăm în gând că de acum îi mai aşteptăm şi pe sus-numiţii bunici să ne viziteze. Nu de alta, dar parcă pe teren neutru au mai puţine lucruri să ne reproşeze...
- Eu aş fi vrut o vacanţă fără sfârşit, îl auzim din nou murmurând trist pe bancheta din spate.

Brusc, toate promisiunile mele că am să mai calc pe acolo "doar la Sfântu' Aşteaptă" se spulberă ca prin farmec. Apoi, încet-încet, ideea că am putea trece pe la Buni şi vara viitoare, măcar vreo câteva zile, revine ca, de obicei, fără s-o pot opri. Dar măcar avem un an să ne obişnuim cu ideea.

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer