Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De ce citim cronici de cinema? (De ce nu?)


Iulia Blaga, pe marginea unei cărţi de Alex. Leo Şerban

01.08.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alex. Leo Şerban
De ce vedem filme. Et in Arcadia Cinema
Editura Polirom, 2006



Citiţi un fragment din această carte.

*****
De ce citim cronici de cinema? (De ce nu?)
- în marginea cărţii de cinema a lui Alex. Leo Şerban -

La un moment dat, mi-am spus aşa: n-o să mai citesc cronici de film, pentru că: 1. Nu am încredere în alte păreri, şi dacă cineva mă sfătuieşte să nu mă duc la un film, nu văd de ce nu m-aş duce, şi 2. Părerile şi gusturile criticilor sînt atît de diferite încît te bagă-n ceaţă. Evident că nu există o a doua persoană care să aibă exact aceleaşi gusturi & idiosincrazii cu tine. Dacă luăm critica franceză de film, mi s-a întîmplat de multe ori să mă enervez pentru că oamenii de acolo găseau chestii noi, nemaipomenite şi automat intelectuale (mai ales) unde nu era cazul. Dar sînt măcar două motive pentru care nu mă pot rezuma doar la lecturarea interviurilor din revistele de cinema, din cauza a cel puţin doi oameni pe care îi citesc cu plăcere şi cu încredere: Roger Ebert şi Alex. Leo Şerban.

Pe Leo îl şi cunosc, şi printre lucrurile care-mi plac la el este că nu ia niciodată filmele sau critica de film ca pe o chestiune capitală pentru el şi pentru omenire. Nu începe să te urască ori să te evite dacă nu te-ai topit la filmul care lui i-a plăcut la nebunie. Nu e un intelectual, deşi e foarte sobru cînd scrie pentru Idei în Dialog. E plăcut să discuţi cu Leo despre filme, mai ales că are un soi de detector pentru amănunte importante şi un simţ ludic extrem de serios uneori, combinat cu o bravadă adolescentină care-l fac, de pildă, să guste tristeţea comică din filmele lui Iosseliani, dar şi să se ia în gură cu cinefilii de pe cinemagia.ro, cinefan.ro, care nu de puţine ori sînt obraznici.

Un nume care e deja un brand

De ce citesc, aşadar, cronicile lui Leo? Pentru că mă fac să nu mă simt ca o studentă la curs, pentru că sînt vii, glumeţe, deschise unei lumi care depăşeşte ecranul, pentru că - poate în primul rînd - am încredere în gustul, cunoştinţele şi condeiul lui. Pentru că ştiu că nu se rezumă la Film. Cartea sa De ce vedem filme. Et in Arcadia Cinema s-a vîndut foarte bine, semn că oamenii simt nevoia cuiva care să-i îndrume printr-o junglă tot mai aglomerată. Iar numele lui Alex. Leo Şerban e o garanţie. Leo e deja un brand, nu?

Cartea se citeşte foarte uşor din momentul în care te racordezi la felul de a scrie al lui Leo (asta dacă n-ai făcut-o pînă acum, mai ales că volumul strînge ce e mai bun din ce a publicat el în ultimii 16 ani), şi plăcerea e cu atît mai mare cu cît simţi că autorul iubeşte Filmul şi că nu scrie ca să facă pe deşteptul.

Leo are stil, caută exprimarea cea mai potrivită, ştie cînd să arunce cu verdictul (arma criticului) - dar nu e rău, după cum nu e nici suav sau preţios. E un lucid care din prea multă transparenţă emite cîteodată judecăţi trans-lucide, cum e cea de la finalul unui text despre miracolul în cinema, cînd, vorbind despre un scurtmetraj cu o familie care e confruntată cu agonia şi moartea tatălui, conchide: "Doar că Miracolul întîrzie să sosească. Singurul lucru la care sîntem părtaşi e experienţa aşteptării lui. Şi miracolul care se petrece atunci cînd ştii că nu poate să vină se numeşte (tot) Cinema". Leo se apropie de Film cu un amestec de inocenţă, luciditate şi încredere - căutîndu-se mai degrabă pe sine şi căutînd în spatele ecranului un fel de filosofie a existenţei. Asta nu-i anulează teribilismele. Declară, de pildă, fără reţinere, că de la proiecţia de la Cannes a filmului lui Theo Angelopoulos, Eternitatea şi o zi, a plecat după prima jumătate, la fel de bine cum îşi exprimă plin de umor sastisirea faţă de moda filmelor iraniene, mai exact faţă de extazierea occidentalilor pentru reţeta acestora ("Oamenii sînt săraci, dar asortarea unui văl albastru cu pantofii şi cerul este un must").

Criticul e un avocat

Citindu-i cartea îţi dai seama, mai ales cînd găseşti comentarii cu care nu eşti întru totul de acord, că meseria de critic e foarte asemănătoare celei de avocat. Leo ştie să convingă şi are, probabil, cu atît mai mult efect cu cît nu dă impresia că s-ar lua prea mult în serios. E fascinant cum un critic ajunge uneori să te convingă că un film e bun chiar dacă ţie nu ţi-a făcut aceeaşi impresie. Argumentaţia e totul, felul în care sînt căutate elementele şi ţesută din ele o pînză elastică şi rezistentă din care cititorul să nu poată ieşi. Probabil că unui text bun despre film îi trebuie, dincolo de argumentaţie şi verdict, o voce. Textele lui Leo au această voce, iar ea reuşeşte să fie de multe ori la fel de captivantă ca filmul în sine. Şi din acest unghi De ce vedem filme este o carte pe care o citeşti cu relaxare atentă. Ca să nu mai spun că, deşi uneori trebuie să-ţi încordezi materia cenuşie, cartea are tot timpul un soi de atitudine prietenoasă faţă de tine, dîndu-ţi impresia (aşa cum face şi Leo în discuţiile din viaţa "diurnă") că eşti deştept şi pe fază şi că la multe dintre lucrurile din ea te-ai gîndit şi tu. Este clar: nu avem nevoie numai de filme bune, ci şi de cărţi bune despre ele.

(Cronică preluată din Suplimentul de cultură, mai 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer