Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Respiraţie sub apă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre încredere


Simona Cratel

11.08.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Anul 1991 a fost unul din anii aceia în care ţi se întâmplă toate deodată. Poate aşa e normal, la nouăsprezece, lucrurile se succed într-un ritm nebunesc, la treizeci, încetează să se mai întâmple. Poate printr-o nevoie de compensare, un echilibru intern.

În '91 eram tineri, liberi, fără să ştim că suntem asta. Nu aveam nici cea mai mică grijă, deşi ne purtam de parcă lumea apăsa pe noi. Credeam că nu suntem liberi pentru că depindem financiar de părinţi, nu înţelegeam că doar atunci când eşti nevoit să decizi pentru altul nu mai eşti liber.

La nouăsprezece ani? Examene, profesori, note, probleme sentimentale ridicole.

Printr-o cunoştinţă de serviciu, taică-miu mi-a închiriat un atelier situat între Piaţa Amzei şi Eva. Era un subsol de zece pe cinci. L-am încărcat cu şevalete, mape cu lucrări, suluri de hârtie. Pe pereţi am agăţat studii, naturi moarte. Peretele din dreapta era al meu, peretele din stânga al Alexandrei. Atelierul era de fapt al nostru, pentru că împărţeam chiria. Era o libertate nesperată să ai un atelier. Marea majoritate a colegilor noştri aveau. Prietenele noastre aveau atelier încă din clasa a unsprezecea, în spate la Scala, într-un bloc vechi plin de pensionari, sus la ultimul etaj, într-o fostă spălătorie. Eu şi Alexandra făcusem multe vizite pe-acolo, sperând ca într-o zi să avem şi noi aşa ceva. Cu atât mai mult cu cât locul arăta complet sinistru. Pe vremea aceea, cuvântul sinistru era cuvântul nostru preferat.

Atelierul nostru era un loc liniştit. La cinci dimineaţa, însă, liniştea lua sfârşit. Începeau să treacă autobuzele. De la geamul nostru, situat la nivelul pavajului, vedeam picioarele celor care treceau. Pantofii cu toc erau cei mai detestabili, puteai să-i auzi apropiindu-se de departe, apoi îndepărtându-se încet, încet, torturant de încet. Când ziua ajungea la apogeu, zgomotul nu mai era aşa agasant, era doar un concert de fundal, dar zgomotele separate, răzleţe, te făceau să înnebuneşti. Pentru că, într-adevăr, era un loc în care puteai să faci asta.

Îngropate acolo, în viaţa noastră subterană, printre desene, simţeam nebunia oraşului strecurându-se încet în noi.

Anul întâi era aglomerat, plin de cursuri interminabile, de zile de specialitate care luau sfârşit noaptea foarte târziu. Urmate de petreceri improvizate spontan, cu multă băutură şi dureri de cap dimineaţa. Dar totul era nou pentru noi, ne bucuram din plin de viaţa de facultate, cu tot ce însemna ea. Profesorii, colegii, totul era fascinant. Holurile facultăţii miroseau a vechi, vopsele de ulei şi solvenţi, totul amestecat într-un miros inconfundabil pe care-l luai cu tine în haine când plecai acasă. Când se lucra şi era linişte, să traversezi holurile acelea întunecate părea ceva în afara timpului, o lume aparte.

Nouăsprezece ani?! Sex Pistols, Jane Addiction, Megadeth, Metallica.

Dar desigur, aveam doar nouăsprezece ani. Aşa că principala noastră preocupare erau bărbaţii. Bărbaţii, adică cei pe care noi îi vedeam bărbaţi şi în realitate erau doar nişte copii, sexul, pe care pe vremea aia îl numeam "făcut dragoste" cu o timiditate ridicolă şi timorată, îşi făceau loc cumva în programul încărcat. Toate discuţiile noastre orbitau în jurul acestor două subiecte preferate. Iar fiecare din noi adora pe cineva şi n-avea alt subiect mai bun în minte. Pe vremea aceea, asta părea foarte important. De exemplu, eu îl cunoscusem pe Florin într-un bar la Arhitectură, într-o noapte cu multă băutură. Avea părul lung şi negru. Îi plăcea jazz-ul. Mie-mi plăcea rock-ul.

Dar lucrul fascinant era acesta. Pe vremea aceea totul mergea pe încredere. Aveam încredere unii în alţii. Aveam încredere că ceea ce ne doream se va împlini. Aveam încredere în tot. Aveam încredere în Dumnezeu. Aveam o idee clară despre propriile noastre vieţi, despre cum ar trebui să decurgă şi unde aveau să ne ducă. Ne simţeam în siguranţă, la adăpost, nimic rău nu ni se putea întâmpla. Lucrurile rele se întâmplau întotdeauna undeva departe, altor oameni, unor oameni străini. Sau mai degrabă în cărţi, unde oameni cu imaginaţie bolnavă, inventau lucruri spectaculoase.

Nouăsprezece ani?! Nichita. "De ce gemi, de ce urli, de ce mârâi, / de ce striveşti sub tine florile albe de zăpadă / tu, care ai gât de lebădă, lupule, / care stai întins pe prima ninsoare / şi urli şi gemi şi mârâi..."

Între timp, principala mea ocupaţie devenise să îl însoţesc pe Florin pe la concerte. Cu alte cuvinte mă ţineam după fundul lui şi mergeam oriunde ar fi mers şi el. Chiar şi prin Arhitectură, când juca bridge. Prietenii lui mă numeau "prietena lui Florin", dar numai asta nu eram. S-ar putea să mă fi condus acasă de câteva ori, s-ar putea chiar să fi făcut gesturi neaşteptate, ca de exemplu să-mi aşeze o mână pe umăr în cine ştie ce situaţie, dar nu treceam de faza de politeţe şi timiditate.

Apoi, într-o zi, Florin a hotărât să promoveze relaţia noastră spre un alt nivel. Pe un ton neutru, mi-a vorbit pe îndelete despre un proiect interesant de la serviciu. Lucra ca paznic de noapte într-un muzeu. Mi-a spus aşa:
"Avem o colecţie de fluturi din toată lumea. Ai chef s-o vezi?"

A aprins pe rând luminile în fiecare sală în care intram, făcând totul încet, cu acea încetineală exasperantă cu care făcea totul, şi într-adevăr, era uimitor. Toţi fluturii ăia, toate culorile acelea uimitoare, bogăţia aia de varietăţi. Dintr-o dată, te simţeai un intrus în viaţa secretă a fluturilor, lumea paralelă a fluturilor, planeta fluturilor. În timp ce eu mă simţeam impresionată, Florin şi-a strecurat mâna într-a mea.

Atingerea îi era atât de delicată, încât nu aveam senzaţia că m-ar ţine cineva de mână, ci doar că un curent se strecurase pe sub uşi. Vorbea încet, fără să mă privească în ochi, cu capul mereu aplecat într-un unghi indecis. Am petrecut ore întregi holbându-ne la fluturi. Când am ajuns în peşteră, Florin a făcut în sfârşit primul pas. S-a întors spre mine uşor, de parcă ar fi încercat să nu mă sperie, să nu mă pună pe fugă, şi m-a sărutat. Mirosea a ceva dulce. Apoi m-a tras de mână să-l urmez. Fără cuvinte, a deschis uşa la sala de conferinţe.
"Întotdeauna mi-am dorit să fac asta" a zis.

Cu un singur gest al braţului, a măturat materialele de pe catedră. M-a aşezat acolo. Ne-am sărutat. Eram de-a dreptul îngrozită şi prea preocupată de propria groază ca să pot avea vreo reacţie. Îi alunecase părul peste faţa mea.

Apoi s-a retras neîndemânatic şi jenat şi s-a repezit să aprindă lumina.

Zilele treceau repede la facultate. Era foarte mult de muncă. Deseori mergeam să ne documentăm la bibliotecă pentru designul de mobilier. Ceream cataloagele de la Ikea, erau biblia noastră. Revoluţia abia se terminase, dar visam la vest ca la o lume dispărută, nimic nu se schimbase. Noi eram comunişti, părinţii noştri erau comunişti, privisem revoluţia la televizor.

Nouăsprezece ani?! Încredere distrusă.

Noaptea nefastă, una din cele în care ţi se decide soarta pentru mii de ani ulteriori şi tu habar n-ai de asta, era o noapte caldă de primăvară. Făcusem turul barurilor să salutăm toţi cunoscuţii. Vizitasem pentru prima oară un restaurant ieftin din jurul pieţei Amzei. Băusem cafea proastă în atelier. Nici măcar nu observasem faptul că grupul nostru îşi schimbase componenţa. Nu era nimic spectaculos, grupul nostru era oscilant de felul lui. Şi în acea noapte, ca în toate nopţile, băutura era din belşug, iar eu depăşisem cu mult cantitatea admisă. Stăteam, evident, lângă Florin, care vorbea de jazz şi de concerte şi despre un prieten de-al lui, de care vorbea mai tot timpul.

La despărţire, m-a evitat. A plecat în altă direcţie, abandonându-mă în drum. Atelierul era în apropiere, nu aveam mult de mers. Cineva nou în grup m-a întrebat:
"Pot să rămân la tine? N-am bani de taxi. Nu mai circulă nimic."

Era un vechi coleg. Mi-era coleg de când îl ştiam. Un tip de treabă, inofensiv. Se întâmplase să mai rămână colegi peste noapte, nu era nimic deosebit. Chiar şi Florin rămăsese odată, împreună cu doi prieteni de-ai lui. S-au întins în patul nostru, iar eu şi Alexandra am stat treze, bând palincă, în timp ce am elaborat din belşug pe tema faptului că n-au avut nici măcar bunul simţ să se descalţe.

Dar, desigur, avea nevoie şi de acordul Alexandrei.
"Întreab-o pe Alexandra" i-am zis.

Studenţii, în general, nu-şi scot ghetele.
"Aaa, azi nu rămân la atelier" i-a răspuns ea.

Eram ameţită, mă durea capul şi mi-era frig.
"Hai, vino. Okay!" i-am zis.

M-a însoţit, trăncănind într-una. Era simpatic la urma urmei, era de la sculptură. Avea un fel anume, destul de popular pe vremea aia, de a încerca să pară dur şi un adevărat bărbat. Toţi făceau asta. Până şi fetele. Nesiguranţa din felul în care vorbea era partea cea mai simpatică, contrastantă cu ceea ce spunea. Chiar dacă ne cunoşteam de atâta vreme, nu vorbisem unul cu celălalt niciodată. Era un singuratic. Ne eram unul altuia perfect străini. Nu îmi aminteam situaţii în care să fi fost protagonist, în afara incidentelor hilare pentru care îi erau chemaţi părinţii la şcoală, şi care-l ridicau dintr-un profund anonimat.

Când am ajuns la atelier, am vorbit mult despre cărţi, în timp ce am golit împreună o sticlă de vodcă. S-a apucat să-mi enumere tot ce citise din stocul de cărţi rămas de la proprietar. Le citise aproape pe toate. Am bârfit apoi colegii de şcoală, am comentat cine intrase la facultate şi cine nu. La el, la sculptură, intraseră doar câţiva din colegii noştri, unii căzuseră, neaşteptat. Era enervat de profesorul pe care-l avea, îl admira pe altul. Erau informaţii noi, pentru că noi îi dispreţuiam pe cei de la sculptură, spuneam despre ei că nu au altă treabă decât să lovească toată ziua cu o daltă într-un bloc de piatră şi îi evitam.

Apoi, obosită, mi-am scos încălţămintea şi m-am lungit pe pat, lăsându-l să-şi scoată la rândul lui încălţămintea. Nici nu l-am auzit când s-a aşezat lângă mine. Probabil că adormisem deja.

De dimineaţă, având certitudinea că n-o să plece, sperând că nu se va mai întâmpla însă nimic, deşi mi-era dintr-o dată totul egal, m-am lungit lângă el pe pat. Am încercat să stabilesc dacă îmi mai era frică de el, dar tremuram prea tare ca să mă pot concentra. Am ascultat paşii celor care treceau prin faţa geamului, cu gândul la Florin, cu un braţ peste ochi, să nu mai văd nimic, mai ales nenorocitele de picioare, iar el, habar n-am ce-a făcut, dacă a dormit sau nu, sau s-a uitat pe pereţi. Până la urmă a plecat fără să mai comenteze, în timp ce eu beam o cafea veche de două zile. I-am împrumutat nişte ţigări.

La prânz, m-a sunat acasă. Se auzea prost, suna de la un telefon public. Eu nu puteam să vorbesc tare, sau prea explicit, maică-mea era acasă, iar taică-miu trebuia să sosească de la serviciu. Nu vroiam să afle.
"Vrei să ne căsătorim?" m-a întrebat.

Am trântit receptorul în furcă. I-am spus maică-mii că am răcit şi de-aia port bluză cu gât pe căldura aia, şi apoi m-am dus şi m-am culcat.

Curând am renunţat la atelier, şi am renunţat să-l caut pe Florin pe la concertele de jazz, ori prin Arhitectură.

Ultima oară când l-am văzut, a fost într-un bar de la Universitate. Pe vremea aceea eu slăbisem foarte mult şi sufeream de dureri de cap. De la începutul serii mă privise într-una, în modul lui foarte cald, dar foarte timid. Când chelneriţa ne-a adus băuturile, eu n-am ştiut ce să fac cu guma de mestecat, iar el mi-a zis "dă-o aici" şi mi-a întins palma. Eu am scuipat guma acolo, iar el a ţinut-o în mână aproape toată seara, iar gestul acela m-a impresionat atât de tare, încât mi-a părut îngrozitor de rău de tot, atât de rău, încât mi-am dorit instantaneu să mor, atunci a fost momentul în care am simţit cel mai acut tot dezastrul dintre noi şi mi-am pus întrebarea cum de fusese asta posibil, cum de ajunsesem aici. Stând cu un cot pe masă şi pumnul strâns în poală, părea şi el cu adevărat deprimat. Apoi m-a condus acasă, iar când am ajuns în dreptul blocului meu, a privit drept înainte, peste volan. I-am mângâiat părul pe care şi-l tăiase până la umeri, m-am jucat un pic cu părul ăla dându-i-l după ureche, apoi am ieşit fără să mai zic nimic.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Simona Cratel este autoarea volumului Străinii, publicat de Editura LiterNet.
Siteul personal al Simonei Cratel

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestioara cu prăjiturele, Simona Cratel (4.7/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Adevărul despre mine, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Falling from grace, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Mi-e dor de Praga, Simona Cratel (4.5/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Orice femeie ar trebui să aibă un stăpîn şi-un sclav, Simona Cratel (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer