Pentru Petrică, iepuraşul meu cu ochii roşii

Nu ştiu cum sunt părinţii voştri, dar am să încep acest post pe blogul meu prin a vă spune că ai mei sunt cei mai grozavi din lume. Pentru ei am fost mereu centrul Universului! Îmi cumpără cele mai frumoase jucării, mă ajută la lecţii, mă însoţesc la locurile de joacă şi au grijă ca vacanţele mele să fie unele de neuitat. Dar cel mai important lucru e că mă ascultă mereu cu atâta atenţie încât, uneori, ajung să-mi ghicească cele mai tainice dorinţe. Şi lucru acesta mi se pare minunat! Nu credeţi?

Ei bine, acesta a fost şi motivul pentru care, odată, în ziua în care am împlinit şase ani am primit cel mai frumos cadou din lume. Părinţii m-au ajutat să îmi găsesc un nou şi foarte drag prieten.

Îmi amintesc că atunci mi-au dat o cutie ciudată, plină de găuri. Am luat-o în braţe, convins că e ceva minunat. La început însă m-am speriat puţin pentru că, atunci când am pus-o pe genunchi, cutia s-a mişcat. Inima începuse să-mi bată cu putere şi am ridicat uşurel capacul. Doar ca să trag cu ochiul. Dar în următoarea secundă capacul mi-a căzut din mână şi... am încremenit de uimire!
- Îţi place? m-a întrebat mama.
- Da, am răspuns gâtuit de emoţie.

Şi cui nu i-ar fi plăcut? Din cutia aceea mă privea cea mai frumoasă creatură de pe faţa pământului! Un iepuraş alb ca zăpada, cu nişte ochişori mici şi roşii, ca două rubine.
- Eşti sigur că nu-ţi doreai alt animăluţ? m-a întrebat tata.
- Nu, e cel mai frumos cadou din viaţa mea, am spus. Vă mulţumesc, sunteţi grozavi!
- Mă bucur că ma nimerit-o, a adăugat mama. Am oscilat între un câine şi... asta. Dar ştiam că îţi plac mult iepurii.
- De unde ştiai?

Nu mi-a răspuns, dar mi-a arătat, zâmbind poznaş, cartea mea de poveşti favorită: Peter Rabbit de Beatrix Potter. Am râs cu toţii, după care părinţii mei m-au lăsat sigur cu noul meu prieten. Nu înainte însă ca tata să-mi spună:
- Apropo, să ştii că e băiat. Asta în cazul în care te gândeşti deja la un nume.

După ce am rămas singuri, îmi amintesc că l-am scos pe prietenul meu din cutie şi l-am ţinut în braţe. Era cam speriat, iar mica lui inimioară bătea tare de tot, dar l-am mângâiat cu blândeţe şi s-a liniştit puţin. Atunci i-am spus, solemn:
- Te numesc Petrică, după cel mai faimos iepuraş din lume! Sper să-ţi placă.

Petrică a dat din mustăţi şi m-a privit atent. Nu prea ştiam cum arată un iepure mulţumit, dar mie mi s-a părut atunci că zâmbeşte. Deşi, desigur, n-am cum să dovedesc acest lucru!

Apoi l-am mângâiat şi mai mult pentru că blana lui Petrică era atât de moale încât nu mă mai puteam opri din mângâieri. L-aş fi strâns şi l-as fi pupat zdravăn, atât de drag îmi era, dar m-am abţinut. Nu puteam face asta de la prima întâlnire. Petrică nu mă cunoştea încă, nu ştia nici camera mea, nici mica noastră grădină. Aşa că am aşteptat să prindă puţin curaj. Apoi m-am prezentat.
- Pe mine mă cheamă Mihnea, iar aceasta e camera mea. Ce e al meu, e şi al tău!

Poate n-o să mă credeţi, dar imediat după asta, Petrică mi-a sărit din braţe şi a început să inspecteze încăperea. Părea să înţeleagă ce îi spun. Alt lucru pe care, desigur, nu-l pot dovedi!

Petrică a inspectat camera mea îndelung. A mirosit fiecare colţişor cu mustăţile lui lungi şi a adulmecat mirosurile pentru a se asigura că totul e în bună regulă. Cu toate acestea nu părea să îi placă prea mult ce vede. Motiv pentru care a şi făcut caca - doua biluţe mici, negre - exact în mijlocul covorului. Nu m-am supărat, evident. Şi mie mi se mai întâmpla să fac pe mine atunci când eram mult, mult, mult mai mic. Şi cred că oricui i se poate întâmpla. Aşa că m-am făcut că nu văd, iar el s-a dus la fereastră. Şi a privit afară, spre... grădină.
- Se pare ca îţi plac mai mult florile mamei, decât jucăriile mele? l-am întrebat.

Petrică m-a privit şi am văzut cum din ochişorii lui roşii ţâşneau focuri de artificii. Şi atunci am ştiut cum arată un iepuraş fericit!

N-a trecut mult din ziua în care l-am primit şi Petrică s-a "mutat" în mica noastră grădină. Tata i-a făcut o căsuţă galbenă, cu acoperiş roşu, care i-a plăcut mult. Mai ales că avea jos un sistem ingenios de site, unde Petrică îşi putea face nevoile chiar şi atunci când se întâmplau "accidente". Sita se scotea de jos, se putea spăla, iar cuşca lui Petrică era mereu curată.

Lui Petrică îi plăceau mult morcovii şi varza, dar şi lalele din grădina mamei. Ceea ce nu era foarte bine, evident. Dar până la urmă mama a înţeles "nevoia lui de lalele" şi a plantat câteva numai pentru el.

Petrică a răsplătit-o jucându-se mult cu ea sau cu tata. Dintre toţi însă, Petrică mă prefera pe mine. Pentru mine se dădea de-a dura. Pentru mine sărea. Mie mi se urca în braţe în timp ce îmi făceam temele şi, de multe ori, adormea acolo până apucam să le termin. Mergeam împreună cu bicicleta - montasem un coş numai pentru el. Mă însoţea la tenis şi chiar la bazinul de înot. Şi o dată, când am fost foarte, foarte bolnav, chiar a dormit cu mine pe pernă.

De Crăciun, Moşul îi aducea şi lui daruri şi se bucura foarte mult. Iar de Paşte, Petrică mă ajuta la vânătoarea ouălor. Doar el ştia cel mai bine unde le ascunsese. Nu credeţi? Altfel spus, eu şi Petrică eram de nedespărţit!

Nu ştiu ce simt alţii pentru animăluţul lor, dar pentru mine, Petrică era totul. Îl iubeam atât de mult încât n-aş fi putut să stau nicio zi fără el. Nici măcar nu reuşeam să-mi imaginez cum ar fi putut arăta o zi... fără el.

Cu toate acestea, "acea zi" a venit mai repede decât mă aşteptam. Trecuseră numai patru ani de când îl aveam pe Petrică, iar eu eram deja băiat mare. Cel puţin aşa îmi spunea toată lumea, aşa că i-am crezut pe cuvânt.

Îmi amintesc "de acea" zi, cea mai tristă zi dintre toate, de parcă ar fi fost ieri. Era iarnă şi afară ningea cu fulgi mari, de poveste. Totul era acoperit cu zăpadă. Numai căsuţa galbenă cu acoperiş roşu ieşea în evidenţă. Nu ştiam cine îi curăţase acoperişul şi nici de ce sita era curată şi lipită de peretele casei, dar m-am grăbit să deschid uşa căsuţei lui Petrică. Voiam să îl salut, aşa cum făceam în fiecare dimineaţă înainte de a pleca la şcoală.

Eram încă în pijama şi afară era foarte frig. Cu toate acestea, ţin minte că am stat mult afară, privind prin uşa deschisă cuşca goală a lui Petrică.

Simţeam că i se întâmplase ceva, dar nu eram încă pregătit să accept asta! Aşa că am început să îl caut sub cuşcă, în spatele cuştii, în grădină... Cum totul era alb, la fel ca şi blăniţa lui, mi-a fost cam greu, să ştiţi, dar nu m-am lăsat păgubaş. Aşa că l-am strigat tare de tot. El mereu venea când îl strigam. Dar atunci, n-a mai apărut...

Tocmai când mă pregăteam să-mi extind căutările şi prin grădinile vecinilor, m-a strigat mama.
- Scumpule, îngheţi. Hai în casă. Trebuie să discutăm ceva.

Când am intrat în casă dârdâiam. Nici nu mi-am dat seama cât de frig mi-a fost. Dar asta nu conta. Mi-am privit părinţii şi am văzut că tata ţinea pe genunchi o cutie.

Cutia nu avea găuri şi nu se mişca. Dar din momentul în care am văzut-o, am ştiut: Petrică mă părăsea în acelaşi mod în care intrase în viaţa mea. Într-o cutie!

După cum vă spuneam mai sus, eram deja băiat mare. Iar băieţii mari nu plâng! Şi din câte am văzut la şcoala mea, nici fetele nu mai plâng din orice. Cu toate acestea, vă mărturisesc că atunci când a murit el, am plâns mult.

Şi nu mi-e ruşine să recunosc asta!

Ţin minte că atunci când tata mi-a întins cutia, n-am putut să-l văd pe Petrică "aşa". Am fugit în camera mea şi m-am închis acolo. M-am aruncat pe pat şi am plâns atât de mult încât nasul mi s-a transformat într-un cartof, iar ochii deveniseră la fel de roşii... ei bine, deveniseră la fel de roşii cum fuseseră ai lui Petrică.

A trecut un an de atunci şi încă mă mai gândesc la el. Tata mi-a spus să nu fiu trist, pentru că Petrică e acum în "Raiul animalelor de casă" şi precis mă veghează de acolo. E ca un fel de ajutor de înger păzitor. Ideea mi s-a părut amuzantă şi am păstrat-o în mintea mea, dar continuam să fiu trist.

Învăţătoarea mi-a spus că poate cel mai potrivit mod de a scăpa de tristeţe era să îmi găsesc un iepuraş nou. Unul care să semene cu Petrică.

Ştiu că era bine intenţionată, aşa că nu m-am supărat. Dar aşa ceva era exclus. Petrică a fost unic şi aşa va rămâne! N-am să-l înlocuiesc NICIODATĂ!

Apoi, într-o zi, mama mi-a povestit despre primul ei animăluţ: un câine mic, negru şi lung ca un salam. Numele ei (pentru că era o ea) era Cora.

Am aflat că şi mama a iubit-o foarte mult pe Cora. Era un câine nostim, mereu pus pe şotii. Eu şi mama am râs depănând amintiri despre câine. Mama nu mi-a spus cum a murit Cora sau cât a trăit, iar eu n-am îndrăznit să o întreb, pentru că n-am vrut să o întristez. Dar m-am uitat la ea şi am văzut că atunci când povestea despre Cora, părea împăcată. Ba mai mult chiar! Am văzut că i se luminau ochii, de parcă ar fi retrăit din nou aceleaşi aventuri.

Mama nu mi-a spus ce să fac în privinţa lui Petrică. Nu mi-a dat niciun indiciu, dar, ca prin magie, am început să fiu şi eu ceva mai vesel.

Am înţeles un lucru important: amintirile despre Petrică vor fi mereu ale mele. Nimeni nu îmi va putea lua asta!

Apoi am mai înţeles că atunci când treci prin aşa ceva, e bine să vorbeşti (ori să scrii) despre asta. Să-ţi împarţi amintirile cu alţii. Mai ales cu cei care, la fel ca şi tine, au pierdut pe cineva drag.

Nu ştiu care e povestea voastră, dar bănuiesc că seamănă oarecum cu a mea. Aşa că ascultaţi-mi sfatul. Cel mai bun mod de a trece peste moartea unui animăluţ nu e "să-l uiţi" ori "să-l înlocuieşti", ci să îi preţuieşti amintirea şi să o transmiţi mai departe, să o împarţi cu alţii. Pentru că de murit, toată lumea moare. Nu-i aşa? Asta e "ceva" care se întâmplă. Nici măcar noi nu suntem nemuritori. Important e însă numai ce rămâne, amintirea clipelor fericite pe care o dăm mai departe...

Numele meu e Mihnea şi am scris această scurtă poveste pe blogul meu pentru prietenii mei online şi pentru Petrică, iepuraşul meu cu ochii roşii. Pa, Petrică! A fost o bucurie să te întâlnesc!