Continuarea experimentului

Continuăm experimentul început acum o săptămână când am prezentat intriga şi un prim fragment dintr-o proză scrisă de Mirel Palada (Click aici pentru a le vedea). Postăm astăzi tot fragmentul, am lăsat în text însemnările făcute de autor, pe baza acestui început precum şi a intrigii deja cunoscute vă invităm să terminaţi această proză.

Aşteptăm textele dumneavoastră la adresa: [email protected] cu menţinea la subiect Mirel Palada, data limită este 1 februarie 2003, nu există nici un fel de restricţie privind abordarea textului existent, număr de pagini, singura cerinţa fiind aceea de a ne oferi o legendă, bazată pe intriga existentă, cu privire la apariţia vampirilor. Autorul va selecta textele care vor apărea în luna februarie 2003 în Atelier.


De sânge şi de făr' de moarte
Mirel Palada

Aceasta este relatarea despre soarta frăţiei bamadirilor, aşa cum este ea povestită de Thaumasmos din Thelleghe, pentru a rămâne în amintirea celor ce va să vină după noi şi a nu se pune colbul uitării peste faptele minunate şi pline de spaimă petrecute în vremurile acelea.
Dar înainte de a începe să depăn povestea, e poate mai bine să o iau înaintea răuvoitorilor care vor sări să mă învinuiască cum că aş fi copiat fără de ruşine fapte povestite în altă parte, cu multă vreme în urmă şi, fără îndoială, cu mult mai multă pricepere. Mă gândesc, după cum
v-aţi dat poate deja seama, la înţeleptul Herodot din Hallicarnas şi ale sale Istorii.

De bună seamă, fără scrierile sale despre neamurile sciţilor şi ale tracilor nu aş fi putut pune cap la cap puţinele fapte ştiute din altă parte despre bamadiri. Ceea ce vă spun aici se datorează tot atât de mult lui Herodot cât şi bicisnicului de mine, Thaumasmos din Thelleghé, iar pentru asta se cuvine să-i fiu recunoscător hallicarnatului cu asupră de măsură.

Dar stau să vă întreb pe domniile voastre, cârtitori nenăscuţi încă, oare nu asta este soarta istoriei, mai ales a celei dând seamă despre vremile vechi, să fie o lungă însăilare, mai mult sau mai puţin pricepută, de fapte aflate de la alţii, vii doar prin ceea ce a rămas scris în urma lor, altminteri pământ de multă vreme? Nu asta au făcut oare şi minţi mult mai luminate decât a mea? Apollodor din Athena, ori Strabon, ori Dionisie din acelaşi însorit Hallicarnas ca şi mai sus vestit pomenitul, au Titu Liviu, au Venerabilul Beda, au Saxu Grămăticul, au atâţia şi atâţia alţii, cum oare şi-or fi căpătat ei faima, de altminteri pe deplin meritată? Ba chiar însăşi pricina acestor smerite rânduri, Herodot, nu s-a înfruptat oare din slovele celor de dinaintea sa, bunăoară din cele ale lui Hecateu din Milet, după cum ştiu de-altminteri cei care sunt în stare să ştie? L-a împiedicat oare asta pe înţelept să fie încununat cu laurii de "părinte al istoriei"?

Important, zic eu, nu este că iei de la alţii. Important este cum iei şi ce iese. Copiii şi nepoţii noştri mă vor judeca. Herodot, colo sus, la picioarele tronului Olympianului, cel degrabă zvârlitor de trăznete, ştiu că a şi făcut-o deja.

1. Despre scarmiţi. Despre obiceiurile şi zeii acestora
Pe vremea când în Attica îşi săvârşea domnia tiranul Euthroptos, în răsărit, dincolo de malurile Tyrasului, pe păşunile dintre apele acestuia şi ale Hypanisului sălăşluia neamul scarmiţilor, sau, cum îşi spun ei pe graiul lor, al scârâmâzilor.

Aceştia sunt de soi din neamul cel mare al sciţilor, din cei de trăiesc sub cerul liber, fără cunoştinţă de sate, oraşe, întărituri ori de cultivarea pământului. Averea le stă în cai şi în vite, casa în căruţe din cele pe roţi înalte, iar meşteşugul cel dintâi în păscutul animalelor şi în mânuitul armelor. Cu toţii învaţă de mici să stea în şa, fiind călăreţi cât se poate de iscusiţi. În luptă adesea merg de-a valma, şi bărbaţi, şi femei, spre spaima duşmanului. Ca şi celelalte neamuri de sciţi, se pricep de minune să tragă cu arcul din goana calului. Când dau năvală, reped mai întâi o ploaie de săgeţi, făcând mare pagubă de vieţi, iar dacă se simt copleşiţi ca număr, nu aşteaptă să fie încolţiţi, ci fug săgetând pe după umăr, ştiind că au cai iuţi şi că nu pot fi prinşi din urmă.

Scarmiţii sunt mari iubitori de cai, avari după aur, mândri şi cruzi. Ei nu cunosc pe nimeni de stăpân. Nici măcar iagnobâşii, cel mai numeros neam dintre sciţii cei fără de căpătâi, nu au reuşit să-i supună. În luptă se avântă cu sălbăticie şi îi dispreţuiesc pe aceia dintre ei cărora le e frică de moarte.

Obiceiurile scarmiţilor sunt scârbavnice, ca ale tuturor sciţilor de altfel. La ospeţe le place să se înfrunte în întreceri de vorbe de ocară şi cine se dovedeşte cel mai spurcat la limbă capătă trecere în faţa celorlalţi şi inele scumpe de la rege. Scarmiţii beau din pocale făcute din ţestele duşmanilor înfrânţi. Cei avuţi căptuşesc pocalul pe buză şi pe dinăuntru cu aur ori cu argint, restul beau direct din hârca de os. Sunt fioroşi la băutură şi îşi împart femeile între ei, fără să ţină cont care este a cui.

Se spune că, pe vremuri, bătrânii cărora li se scurgea vlaga din ei de ajungeau nevolnici erau luaţi şi omorâţi, fie aruncaţi în vreun iaz cu un bolovan de gât, fie daţi în vreo râpă. Dar neguţătorii din coloniile de la gurile Hypanisului spun că în vremea din urmă, înainte să plece spre alte meleaguri, scarmiţii s-ar fi lepădat de acest obicei barbar şi ar fi început să preţuiască înţelepciunea bătrânilor.

Scarmiţii se închină mai mult la zei şi mai puţin la zeiţe. La cea mai mare cinste se află Paciaspa, Tătânele Cailor, cel care a făcut lumea amestecând noroi cu balega armăsarului său Safa. Alţi zei de-ai lor sunt Tabiti, soaţa lui Paciaspa, cea care i-a dat naştere lui Safa, Perkuno, zeul războiului, Purdo, zeul focului care arde în vatră, Duruvaspa şi Găuşurvan, gemenii cei stăpâni peste turme şi avuţii. Şi în privinţa aceasta scarmiţii se aseamănă cu multe dintre neamurile sciţilor din preajma lor.

2. Despre jertfele omeneşti. Despre sânge
Dacă de răul nărav al omorârii bătrânilor scarmiţii s-au dezbărat până la urmă, unul din cele de care nu s-au lepădat însă este acela de a închina zeilor jertfe omeneşti.

Chipul în care se aduc de obicei acestea este următorul: după ce dau iureş prin străini şi se întorc cu pradă, vracii lor adună jumătate din robii prinşi, îi pocnesc în moalele capului cu o măciucă şi le taie beregăţile, lăsând sângele să se scurgă într-un vas mare de pământ. Felul în care se adună sângele în vas este important. Dacă se scurge neted pe pereţi, e semn bun. Dacă face spume sau bolboroseşte însă, e semn că în curând va muri cineva.

Dacă vasul este atins de altcineva decât cei din tagma vracilor, sângele se spurcă şi îşi pierde puterea. De aceea, doar vracii au voie să se atingă de robi, şi înainte, şi după ce aceştia sunt omorâţi. Sângele este închinat pe rând tuturor zeilor, cu prisosinţă lui Paciaspa, lui Tabiti şi lui Perkuno. După aceasta, preoţii dau războinicilor să bea din el, pentru a le spori vlaga şi vitejia. Ei spun că astfel războinicii se înfruptă şi cu sufletele duşmanilor răpuşi în luptă, şi cu ale celor de-abia jertfiţi, iar aceştia nu mai au cum să se întoarcă în chip de moroi spre a se răzbuna.

Astfel se dedau scarmiţii la jertfe omeneşti. La fel se întâmplă şi la moartea regelui, doar cu mai mult fast şi cu mai multe jertfe, alese din rândul slugilor sale. La un an după aceea se jertfesc şi restul de slugi, împreună cu tot atâţia cai, şi leşurile sunt aranjate în cerc, cal şi călăreţ, în jurul mormântului, să-l vegheze pe cel răposat.

Un alt obicei de-al scarmiţilor în care se varsă sânge este cel al încheierii legămintelor. Când este să încheie un legământ cu altcineva din neamul lor, scarmaţii îşi lasă sânge de la braţul drept, îl amestecă cu vin şi îşi dau unul altuia să bea. Acesta este pentru ei cel mai de seamă jurământ, mai sfânt decât dacă s-ar jura pe zeul lor Paciaspa, şi nu s-a auzit până acum ca vreunul să fi fost încălcat.

Acestea sunt obiceiurile scarmiţilor în privinţa jertfirii de suflete de oameni. Puţini sunt cei care să le fi văzut cu ochii lor, şi mai puţini cei care să se fi întors să povestească despre ele.

3. Despre iarna nemaipomenită din anul acela. Despre zâzania dintre Cşam Behater şi Athravan
S-a întâmplat că într-un an, pe vremea când peste scarmiţi era rege Cşam Behater, adică Regele cel Viteaz pre limba lor, a venit o iarnă tare geroasă, cum nici măcar meleagurile acelea bătute de viscol dintre Tyras şi Hypanis nu avuseseră parte vreodată.

Gerul era câinos de aspru. A fost nevoie să se sape în pământul îngheţat şi să se lărgească sălaşurile de iarnă ale scarmiţilor, bordeie pe trei sferturi îngropate, ca să se scape vitele de ger. Cele care nu erau băgate noaptea înăuntru, să se încălzească laolaltă cu oamenii, erau găsite a doua zi bocnă, de de-abia mai putea fi hăcuită carnea de pe ele. Caii mai ales au avut de suferit şi au pierit pe capete, fiind cei mai firavi la frig dintre toate animalele.

Gerul şi împuţinarea mâncării au început să omoare, pe lângă vite, şi mulţi dintre scarmiţi. Pe deasupra, aflându-se la loc întins, cu puţine păduri prin preajmă, scarmiţii nici lemne nu prea aveau la îndemână, şi cele strânse de cu vară se împuţinau văzând cu ochii. Unii scarmiţi mai săraci începuseră chiar să ardă, pe lângă baligă uscată, şi tot ce nu era neapărat de folosit, coviltire, lături de care, ba până şi oasele vitelor prăpădite de ger.

Văzând acestea şi temându-se pentru soarta neamului său, Cşam Behater şi-a strâns atunci supuşii laolaltă şi le-a spus: "Să plecăm, să luăm drumul luat pe vremuri de alaigaţi şi de ecşertegaţi şi de alte neamuri de-o spiţă cu noi, să o pornim spre Ostrovul de Aur cel dinspre soare-apune şi să nu ne uităm înapoi".

Unii nu s-ar fi lăsat duşi de lângă mormintele strămoşilor lor. Altora nu le venea să plece în puterea gerului, mai ales că mai era multă vreme până să treacă iarna. Dintre cei potrivnici plecării, cei mai înverşunaţi s-au arătat a fi vracii scarmiţilor, ţinuţi la mare cinste pentru puterile lor vrăjitoreşti. Ei au spus că zeii nu vor ca scarmiţii să plece până nu trece sărbătoarea întoarcerii anului, cea în care regele îşi ia regină din rândul iepelor şi îi bucură pe zei cu vlaga cea domnească a şalelor sale. Dar în sinea lor vracii erau mai degrabă supăraţi că regele nu le ceruse sfatul şi le nesocotise astfel puterea pe care o aveau în rândul oamenilor.

Athravan mai ales, mai marele peste tagma solomonarilor, era în contra acestei plecări. Athravan se credea de spiţă mai bună decât Cşam Behater şi îl pizmuia de mult timp pe acesta pentru faptul că era rege. Dar nu lăsase să se vadă aceasta până atunci, fiind măsurat de felul său şi ştiind că într-o înfruntare între oamenii şi rubedeniile sale şi cele ale lui Cşam Behater, regele ar fi ieşit biruitor.
În cele din urmă, însă, frigul, foamea şi cuvântul cu greutate al celor bogaţi în vite şi în vlagă, mulţi de-un neam cu regele, s-au dovedit a fi mai tari. Scarmiţii s-au hotărât să nu mai aştepte venirea primăverii şi să pornească degrabă la drum.

4. Despre drumul peste ape. Despre înfruntarea dintre Cşam Behater şi Athravan
Drumul nu a fost uşor la început. Cum mare parte din vite murise, au trebuit să înhame doar câte una de căruţă. Prin zăpada mare animalele nu puteau trage căruţele pline, aşa încât mulţi scarmiţi s-au văzut nevoiţi să meargă pe jos, pe lângă coviltire. Oamenii însă, mai ales copiii şi bătrânii, erau slăbiţi şi nu ţineau mult la mers.

Scarmiţii au înaintat astfel încet şi, dintre toate apele, doar Tyrasul şi Pyretul, cel căruia sciţii îi spun Porata, le-au prins acoperite cu pod de gheaţă. Următoarea apă în drumul lor spre soare-apune, Ararusul, era învolburată de sloiurile primăverii. Dar venise deja vremea când fată vitele şi atunci s-au hotărât să facă tabără pe malul de răsărit al acestuia. Vremea se domolise de pe-acum, şi cei care cârtiseră împotriva plecării înainte de vreme începuseră din nou să-şi arate nemulţumirea, zicând că mare lucru nu s-a făcut, decât că s-au zăticnit obiceiurile şi s-au supărat zeii. Vracii ţineau hangul acestor vorbe, întărâtând prostimea.

Astfel a sosit vremea ca regele să înnoiască anul în faţa supuşilor, spre bucuria zeilor şi al norodului. S-a tăiat puţinul prisos de animale pe care scarmiţii şi-l puteau permite să-l mai taie, s-au adus ofrandele ce se cuvin să fie aduse înaintea unei astfel de sărbători, s-a ales iapa cea mai frumoasă şi i s-a împletit coama în fir de aur. Apoi, în ziua aflată de vraci din măruntaie de pasăre a fi prielnică, s-a strâns tot poporul pentru a vedea cum regele se uneşte cu zeiţa Tabiti, cea întrupată în iapă, pentru a zămisli din nou pe mânzul ceresc Safa.

S-a întâmplat că în anul acela iapa cea mai arătoasă se afla printre vitele unuia Vesârmeş, şi era singura iapă cu care acesta ieşite din iarnă, toate celelalte murindu-i. Vesârmeş ţinea mult la iapă şi nu voia în ruptul capului să fie dată spre jertfire, chiar dacă altminteri asta ar fi fost prilej de mare mândrie pentru orice scarmit. Vesârmeş însă nu vroia să se despartă de vita sa, şi şi-a zis în sinea lui că decât să-i fie măcelărită de vraci după împreunarea regelui cu ea, mai bine o omoară el cu mâna lui. Dar pentru că nu vroia să fie pedepsit pentru asta, s-a hotărât să facă totul pe ascuns. În seara de dinaintea sărbătorii a luat o mână de ierburi otrăvitoare, le-a vârât în sân şi, spunând că vrea să-şi vadă o ultimă dată animalul, s-a dus unde era acesta ţinut şi le-a strecurat fără să bage nimeni de seamă în fân, zicându-şi că iapa va muri până a doua zi.

Se vede treaba însă că Vesârmeş nu a socotit bine puterea neprielnică a buruienilor, căci iapa nu a murit în noaptea aceea, şi a doua zi de dimineaţă încă se mai ţinea pe picioare, tremurând din tot corpul, acoperită fleaşcă de o sudoare nesănătoasă. Vracii care au venit să ia animalul au băgat asta de seamă, dar nu au dat mare însemnătate stării dobitoacei, zicând că poate animalul simte ce o să i se întâmple. Au mânat vita spre locul consacrat, unde regele şi Athravan aduceau ultimele libaţii de dinaintea jocului regesc, jertfind un rob şi adunându-i sângele. Iapa a fost adusă de căpăstru, a fost legată de pari şi a fost spălată de colo până colo cu vin amestecat cu sângele robului jertfit.

Când a fost însă ca Paciaspa să se întrupeze în Cşam Behater, iar Tabiti în iapă, şi zeii să se bucure, bucurând norodul, pe iapă au biruit-o în cele din urmă umorile otrăvite. A dat un scutur mare din tot corpul, a scos un fir de spumă pe gură şi s-a lăsat moale în funiile care o ţineau legată aşa fel ca regele să-şi poată face datoria. Când au căutat-o, a ieşit la iveală că animalul murise.

Scarmiţii s-au tulburat nespus văzând aceasta. Un asemenea semn de piază rea nimeni nu ştia să se fi mai pomenit, să moară iapa cu zeii în ea şi să nu se poată împărtăşi oamenii din carnea sfinţită. Athravan a simţit momentul prielnic atunci şi a dat strigăt mare, învinuindu-l pe rege că numai el ar fi de vină pentru cele întâmplate. Cu voce de vraci cu zeii fierbând într-însul, el a dat vorbă că zeii i-au grăit şi că sunt supăraţi pentru hotărârea pripită luată de Cşam Behater, de a părăsi mormintele strămoşilor şi de a lua drumul păşunilor când nu este iarbă pe acestea. Atunci Cşam Behater s-a mâniat şi a dat să ridice securea asupra lui. Dar Athravan s-a scuturat de zei, s-a ferit cu pricepere din calea morţii de fier, s-a tras grabnic în spatele unor slujitori de-ai săi şi a continuat să aducă vină regelui cu voce bubuitoare. Spunea Athravan că purtarea osului domnesc este alt semn că Cşam Behater nu mai este pe placul zeilor, că aceştia vor să-i ia minţile, îndemnându-l să ridice braţul asupra primului lor slujitor când ei vorbesc prin gura sa, iar scarmiţii îl ascultau şi luau aminte.

De nu s-ar fi întâmplat năpasta cu moartea iepei, nimeni nu a fi îndrăznit să-i ia apărarea şi soarta lui Athravan ar fi fost de bună seamă pecetluită. Însă aşa, mulţi dintre cei de-acolo cu frică de zei s-au dat atunci de partea lui şi au încuviinţat că nu-i semn deloc bun cel ce se arătase atunci, şi că Athravan are dreptate.

Scarmiţii erau pe cale să se împartă în două tabere şi să se încaiere între ei, unii de partea lui Cşam Behater, ceilalţi, mai ales vracii şi neamurile lor, dar şi alţi scarmiţi, de partea lui Athravan. Atunci Rathaestar, unul dintre războinici ale cărui vitejie şi avere îl făceau să aibă un cuvânt greu în faţa scarmiţilor, a dat vorbă cu glas mânios: "Oameni proşti! Sunteţi în stare să vă omorâţi neam cu neam şi rudă cu rudă, în loc să staţi şi să judecaţi cu capul limpede? Cine poate hotărî mai bine într-o asemenea privinţă încurcată dacă nu chiar zeii înşişi? Îi chem pe Paciaspa şi pe Perkuno chezaşi şi cer să se hotărască pricina prin luptă parte în parte!". Şi, spunând aceasta, îşi scoase cuţitul de la brâu şi îl azvârli între cele două tabere.

Un alt scarmit îşi zvârli şi el atunci cuţitul lângă primul, şi lumea încuviinţă din cap. Cel mai bine era ca Athravan şi Cşam Behater să se judece în luptă dreaptă, decât să-i tragă după ei şi pe ceilalţi. Harţul războinic o dată trecut, fiecare tabără îşi luă căpetenia de o parte şi se hotărî ca cei doi să se înfrunte dincolo de apa cea mai apropiată dinspre soare-apune.

Acesta este un obicei tot de-al sciţilor: când are loc o judecată prin luptă, trebuie ales un loc plăcut zeilor, şi acesta se află peste prima apă dinspre soare-apune, acolo unde se duce şi sufletul în primele zile după ce omul moare, înainte să plece de tot, spre Ostrovul Zeilor de peste Apa cea Mare. În astfel de loc se cuvine să se înfrunte bărbaţii scârâmâzi între ei, şi nimeni altcineva nu trebuie să ia parte la ea, nici măcar cu privirea. Asta este o treabă în care doar zeii au voie să se amestece, nu şi ochi de muritor.

5. Despre soarta înfruntării dintre Cşam Behater şi Athravan. Despre ardanaci
Stârvul calului potrivnic zeilor a fost curăţat prin foc, apoi s-au trimis oameni să caute vad potrivit pentru trecut Ararusul, acesta fiind cu apele umflate. S-au luat cuţitele azvârlite şi au fost date în păstrarea lui Rathaestar, care le-a căutat să aibă tăişuri şi lame de-o potrivă, ca nici unul dintre luptători să nu aibă vreun câştig nemeritat în faţa celuilalt. Apoi femeile au croit fâşii groase de piele cu care Rathaestar a legat strâns fiecăruia, şi lui Cşam Behater, şi lui Athravan, braţul stâng pe lângă trup, de sus de la umăr până jos la încheietură. Din fiecare tabără au venit oameni să vadă dacă legăturile au fost bine făcute, să nu se poată fi tăiate cu uşurinţă. Cei doi care urmau să se înfrunte trebuiau să se poată sluji doar de mâna dreaptă, cea bine-plăcută zeilor, şi legătura trebuia să fie îndeajuns de zdravănă încât dacă cel legat încerca să scape din ea, să-i ia prea mult ca să mai aibă timp să se şi apere.

La ceva timp, oamenii trimişi să caute vad s-au întors şi au spus că ceva mai la vale apa face un cot înspre înăuntru şi după acesta apele sunt mai potolite şi mai puţin adânci. Săltaţi de subţiori, Cşam Behater şi Athravan au încălecat şi au pornit spre locul găsit, însoţiţi de una din călăuze, de Rathaestar, care ducea cuţitele, şi de câte doi dintre feciorii regelui şi ai vraciului. Nici unul dintre ei nu era înarmat, în afara lui Rathaestar şi a călăuzei, care purta o suliţă cu care să încerce apa.

Au trecut cu greu. Mai ales cei doi cu mâinile stângi legate de trup nu prea puteau să se ţină cum trebuie în şa, şi când calului lui Athravan i-a alunecat piciorul, unul din fiii săi a trebuit să-l proptească să nu cadă în apă. Pe mijlocul Ararusului apa era destul de mare încât caii să fie nevoiţi să înoate, cu capul ţinut cât mai sus, să nu le intre apă pe nări şi pe urechi. Pe acea bucată caii lui Cşam Behater şi Athravan au fost ţinuţi de căpăstru de către un altul din faţă, să nu-i ia apa la vale.

O dată ajunşi la malul celălalt, au descălecat şi au lăsat caii în grija călăuzei, pornind să caute loc bun de înfruntare. Chiar de la mal începea o pădure deasă de stejar şi le-a luat ceva timp până au găsit un luminiş potrivit. Atunci Cşam Behater şi Athavan şi-au îndemnat fiecare feciorii să se întoarcă înapoi, rămânând doar cu Rathaestar. Acesta i-a pus să se dea câţiva paşi înapoi, le-a dat fiecăruia câte unul din cuţite şi le-a spus: "Fie ca zeii să-l aleagă pe cel cu dreptatea mai multă! Cine învinge, îl aştept cu un cal la marginea apei". Spunând aceasta, s-a întors şi el pe urmele celorlalţi, lăsându-i pe cei doi să se înfrunte singuri.

----------------- ----------------- ----------------- -----------------
zzz. Despre soarta bamadirilor. Despre blestemul regelui Cşam Behater
De atunci, nu s-au mai auzit prea multe nici despre scarmiţi, nici despre adarnaci. Unii spun că s-ar fi omorât cu toţii, ei între ei, şi că nu ar mai fi scăpat nici unul. Alţii, din contră, zic că o parte din ei ar fi supravieţuit luptei ce s-a fi iscat la aflarea secretului lui ??? şi că ar hălădui prin lume, ferindu-se din calea altor triburi şi ducând o viaţă retrasă prin pădurile de din sus de Istru.

Sunt şi dintre aceia care cred că singurii care ar fi scăpat ar fi fost doar din rândul frăţiei bamadirilor, cei cu adevărat fără de moarte, şi că aceştia ar umbla şi în ziua de azi după sânge omenesc, pentru a-l bea măcar o dată pe an, dacă nu şi de mai multe ori, spre a-şi primeni puterea nepământeană pe care ar fi primit-o de la solomonari. Astfel, dintre cele două neamuri, ale scarmaţilor şi ale adarnacilor, ar fi scăpat doar câţiva bamadiri, nu mulţi la număr, tocmai datorită puterilor lor scârbavnice care, pe lângă că i-ar fi făcut nemuritori, le-ar mai fi dat şi o vlagă a vieţii nemaivăzută, ce îi ajută să se tămăduiască de răni grele, de pe urma cărora alţi oameni ar fi murit cu vârf şi îndesat. Această vlagă vrăjitorească i-ar ajuta să se vindece mult mai degrabă de boli, să li se tămăduiască rănile, orişicât de rele ori de obrintite ar fi acestea, şi doar tăierea capului ori a trupului în bucăţi bine îndepărtate una de cealaltă ar putea să-i vină cu adevărat de hac unui bamadir.

Altminteri, aceştia trăiesc şi vor trăi pentru vecie. Dar dacă nu beau sânge de om în fiecare an, după chipul scornit de vracii scarmiţi şi adarnaci laolaltă, vlaga neomenească de care pomeneam nu li se mai primeneşte, umorile li se înnăcresc pe dinăuntru, mădularele li se usucă încetul cu încetul, până devin nişte făpturi neputincioase, nici vii, nici moarte, ci undeva între două ape, fie la ei acolo năpastă de astfel de soi.

Aceleaşi poveşti spun că atunci sufletele lor bântuie fără răgaz între lumea asta şi lumea de dincolo, şi nu este chip de întoarcere a ăstui blestem, nici măcar de li se prăpădeşte trupul. De altminteri, se spune că nici fiarele pădurii nu s-ar atinge de hoiturile sfrijite ale bamadirilor dacă dau peste ele prin codru.

Blestemul ăsta, zic babele, li s-ar trage bamadirilor de la moartea fără de priinţă a regelui Behater, ucis mişeleşte pe la spate într-o luptă în care doar zeii aveau voie să se amestece, şi nimeni altcineva, cu atât mai puţin un străin cum era ???.

De la scarmiţi se trage cuvântul "cârmâz", după chipul în care aceştia îşi rostesc numele neamului lor, "scârâmâz", şi după culoarea sângelui de care s-au dovedit a fi atât de însetaţi. De la adarnaci neamul nostru nu a găsit de cuviinţă să ia nici un cuvânt, judecându-le, pesemne, prea bolovănoase pentru a putea fi rostite cu uşurinţă.