Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Povestimaginea: note (de lucru) despre imagine şi poveste (II)


Bogdan Ghiu

09.09.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Exterioritate, deci critică imposibilă. Artistul inclus, critica - imanent, funcţional "constructivă". Voinţa de transcendenţă (de umplere a transcendenţei) în care a culminat şi care a distrus modernitatea a fost total neutralizată, în bine şi în rău. Căci aceeaşi mişcare produsese, pînă la indistincţie (şi tocmai printr-o dialectică, printr-un război intestin), şi bunurile, dar şi relele modernităţii.

Arta a devenit alter-entertainment, o modulare, mai responsabilă şi mai bine făcută, mai "meseriaş", adică non-anti-post-tehnologic, artizanal-dez-automatizat produsă: acesta e războiul, zilnic, de gherilă, al artei. Tehnica împotriva tehnologiei. Tot imagini, dar responsabile şi RE-artistice. Tot poveşti, dar cuprinzătoare, atente şi, din nou, responsabile. Arta se extrage din devenirile ei, cărora li se opune însoţindu-le, îmbrăţişîndu-le. Arta ca "jurnalism radical" (cum numea, profetic, Michel Foucault filosofia), producînd "adevăratele ştiri" despre lume. Arta se pliază modelului dominant - spectacolul mediat tehnologic, virtual, televiziunea - sperînd să-l RE-deturneze, adică să-l readucă pe linia de responsabilitate, să refacă în mod responsabil evoluţia, considerată involutivă. Să reia lucrurile de acolo de unde ele au luat-o razna, din punctul de cotitură, şi de ambiguitate, de complicitate internă, al esenţialei bifurcaţii, încă netranşate, a modernităţii, care a secularizat sacrul pentru a-i ocupa locul. După atîtea revoluţii voluntar promovate, abia acum momentul este cu adevărat unul RE-voluţionar.

Asistăm acum, trăim în secularizarea artei şi la de-maximalizarea ei strategică. Simplificare, diminuare, reducere, însoţire şi asistenţă continuă din partea artei: fără mari drame, fără distrugătorul sublim. Arta se face, mimetic, pentru a-l transforma şi a-l deturna, (RE-)mediu propice vieţii. Unei vieţi pozitiv denundate (iată de ce conceptul de "viaţă nudă", propus, în cheie tragică, de către Giorgio Agamben, trebuie mînuit cu mare grijă, şi în sens pozitiv, afirmativ). Sublim redus, coborît, scăzut la scară. Sublime sînt, azi, momentele fireşti ale vieţii, împotriva sublimului transcendent care a distrus, tocmai, viaţa.

Trebuie să regretăm această reducţie? Nu. Nu numai: trebuie să-i identificăm şi indiciile pozitive, care este, totuşi, binele spre care face semn tot acest rău.

Formatare, atunci, a vieţii ca poveste în imagini: viaţa este un serial, o poveste compusă din episoade esenţiale. Gag. Witz: witz-art. Clip: viaţa, un film din clipuri (concentrări, intensificări fabulistice care nu exclud, nu elimină posibilitatea "marii naraţiuni" personale a "vieţii nude"). Viaţa denudată de marile accesorii, şi RE-"accesorizată" adecvat, cu nimicuri plăcute, efemere. "Marile naraţiuni" tot nişte accesorii, nişte nimicuri, nişte haine prea largi erau, acum li se redă, doar, semnificaţia şi dimensiunea exactă. Nu metafizica gadgeturilor, ci metafizica revelată ca simplu gadget monstruos, supra-dimensionat.

Nu există rău fără bine (şi desigur, invers: dar acum prima mişcare ne interesează), Charles Taylor are dreptate: "Imaginea pe care o propun eu e mai degrabă cea a unui ideal care s-a degradat, dar foarte valoros în sine şi care, doresc să spun, nu poate fi sub nicio formă repudiat de către moderni. (...) Lucrul de care avem nevoie este o muncă de refacere, prin care acest ideal să ne ajute să ne repunem în drepturi practica" (Etica autenticităţii, traducere de Alex Moldovan, Idea, 2007, p. 23; sublinierile îmi aparţin).

Dar şi: minusculizarea vieţii ca tehnică (postiistorică) de supravieţuire (am ajuns la înţelepciunea de pe urmă a animalelor mici, a speciilor pitice, dar, tocmai de aceea, rezistente şi persistente; tactica mimetismului: ne pierdem în mediu, în imagine, prin imaginea-flux; dispărem în hiper-vizibil).

Cum? Prin diferenţiere infinită (minusculizarea diferenţei, operaţionalizarea ei: din enormă, tranşantă şi de netrecut - "ontologică", "metafizică" -, diferenţa devine limbaj curent, modulare infinită de 0 şi 1). Nu, deci, dispariţie sau "moarte" a metafizicii, ci - atît în bine, cît şi în rău - "coborîre pe pămînt", în carne, a ei, resorbire. Neutralizare, pozitivare prin operaţionalizare, prin reducere şi ajustare a "scării".

În rău, negativ privind lucrurile, arta actuală se constituie din witz-uri de consum imediat, pe loc, fără trecut şi fără perspectivă de viitor: "tools". Dar eroismul este, acum, ceea ce slujeşte şi apără, din interiorul vieţii, viaţa, prin rezistenţă la nefiresc, nu ceea ce iese din viaţă, demonstrîndu-i hiperbolic caracterul depasabil.

Postmodernismul este, acum, singurul nostru trecut accesibil, singura tradiţie la îndemînă, tocmai pentru că face ecran între noi şi istoria metafizic-modern concepută. În postmodernism, trecutul era încă, măcar, citat, dar disponibilizarea citaţională a trecutului, a istoriei, a produs mai întîi o distanţare ironică de trecut, care acum ne-a devenit inaccesibil, sau egal irelevant, indistinct. Distanţarea, ca punte, a devenit distanţă, ecran: putem vizualiza şi vizita prin el, dar nu-l putem trece. Acum, trecutul, dimensiunea temporală sînt total evacuate: nu mai contează. Temporalitatea este discreditată ca pură proiecţie fantasmatică, ca pură metaforizare necontrolată, iraţională, ca "delir".

În plus, postmodernismul a tratat formele ca pe conţinuturi, reificîndu-le şi pregătindu-le, astfel, pentru a putea fi, eventual, evacuate, muzeificate. Numai la postmodernism mai putem, ca atitudine, reveni, postmodernismul ne-a închis în prezent. Postmodernismul nu mai este o modă, dar este o modalitate - esenţial slabă - la îndemînă.

Postmodernismul, aşadar, ca accesorizare a modernităţii (concepută ca ţel atins, realizat, al istoriei metafizice). Ca purtarea a ei. În mod postmodern ne purtăm modernitatea.

Ceea ce, în eroismul contra-mimetic al modernităţii artistice (vezi P. Bourdieu, Regulile artei, trinitatea celor trei "sfinţi părinţi" ai modernităţii artistice, ca lume economică pe dos, în oglindă: Manet, Flaubert, Baudelaire), se opunea (v. "economia generalizată", bazată nu pe raritatea resurselor, ci pe abundenţă, a lui Bataille, din Partea blestemată) banilor, astăzi produce bani. Capitalismul devine, din exclusiv, inclusiv, devenind tot mai "artistic" (şi, din altă perspectivă - v. Pierre Moulier-Boutang -, mai "cognitiv"), producînd "estetic": a inclus arta, modificînd-o.

Arta actuală se zbate între a profita de această noutate istorică, ajustîndu-i-se, şi a o modula în propriul ei beneficiu (umanist). Oricum, o enormă - dar absolut nouă - presiune contradictorie apasă, în momentul de faţă, asupra artei. Cei mai mulţi artişti doar o exprimă, dîndu-i, simplu, nemediat, curs, practicînd-o inocent; mult mai puţini plasticizează impresiv liniile de fond ale conflictului (care e un motor); şi foarte, extrem de puţini se dovedesc capabili s-o materializeze, să-i obiectiveze expresiv-critic disruptivitatea imanentă (care este aceeaşi, acum, cu noua RE-imanentizare a lumii).

Altfel spus, la întrebarea, deja clasică, dar la fel de presantă, dacă mai există criterii de valoare capabile se ordoneze şi să ierarhizeze producţiile artistice, să opereze judecăţi de valoare (pe care nimeni, artiştii în primul rînd, nu le mai doreşte: confuzia este dimensiunea scurtă a complexităţii, imaginea imediată - şi imediat profitabilă - a imanenţei), răspunsul poate fi unul afirmativ: da, se mai pot opera diferenţieri valorice. Nu toată arta, aşa cum par a sta, acum, lucrurile, e otova, egală în forţă. Nu toţi artiştii sînt la fel de buni, nu toate "manifestările" artistice sînt la fel de importante - deşi tocmai continuum-ul, arta-mediu este caracteristica esenţială a artei actuale: fluxul alter-mediatic.

Dar re(de)construcţia criteriilor estetice de valoare cere, la rîndul ei, forţă. Şi dorinţă de re-emulare internă a artei, dacă tot totul a devenit, astăzi, artă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer