Zid alb cu pisică desenată şi câine viu care nu o priveşte

Varşovia, cartierul Praga. Văzut din autobuz, prin geam, nici foarte de departe dar nici de aproape încât să mi se pară că l-aş fi putut atinge cu mâna dacă m-aş fi întins pe cât mi-ar fi îngăduit braţul, cum ziceam, văzut din autobuz nici foarte de departe dar nici de aproape, zidul mi s-a înfăţişat în toată splendoarea pe care o poţi observa din mers, cu coada ochiului. Între trei clipiri de pleoape, ori patru, am băgat de seamă că-i alb, vesel, cu desene mai înalte decât un stat de om. Coborând din maşină, ajungând la câţiva paşi distanţă, desenaţii mi s-au părut şi mai ciudaţi pentru că aveau umbre, da, tot zugrăvite pe perete, însă în acelaşi timp arătau atât de reale încât dacă le-aş fi atins cu degetul sigur aş fi simţit răcoare pe piele. Ca atunci când eşti pe trotuar, în plin soare, lângă un copac înalt şi rotund la coroană, cu ghinde, şi-ţi împingi braţul fierbinte în porţiunea cu umbră. Pentru un minut. Corpul rămâne tot înfierbântat, năduşit, însă mâna se răcoreşte uşor ca şi cum ai fi ţinut-o deasupra unui lac de munte, cât să nu atingă apa dar nici să existe mult aer între piele şi luciul albastru.

De bătrâna cu hulubi pot să spun că-i născută în Lublin, pentru că în capul meu numai acolo ar fi putut locui, nu ştiu de ce, pentru că niciodată n-am fost la Lublin, însă dacă voi merge, într-o zi, sunt convinsă că o voi vedea pe o străduţă pietruită, cu caldarâmul tocit, cu o trenă de porumbei în spate, ciugulind firmituri de pâine neagră. Cei doi de la masă mănâncă pirogi şi zurek (se pronunţă jurek, aşa să ştiţi), într-o zi obişnuită de joi care foarte bine ar putea fi şi de miercuri sau de vineri. Zurek-ul e o supă albicioasă, opacă, în mijlocul căreia pluteşte în voie un ou fiert tare. Întreg şi fără coajă. Toată distracţia constă în a-l urmări cu lingura prin farfurie, dar cu grijă, cât să nu arunci stropi de zeamă pe faţa de masă. Toţi polonezii mănâncă supa asta şi pirogi (se pronunţă scurt, apăsat: piroghi), de care sunt mândri la fel cum ne lăudăm noi în faţa străinilor cu sarmalele şi ciorba de burtă. Dacă stau să mă gândesc n-am văzut niciun polonez rostogolind oul prin zeamă, poate că atunci când sunt mici li se spune că nu-i frumos, la fel cum ni se explica şi nouă că nu-i civilizat să faci cocoloaşe din pâine pe care să le arunci apoi în capul cui se nimerea, dar pentru că străinii n-au petrecut cei şapte ani de acasă în Polonia, învârt în veselie gogoloiul din albuş. Am văzut cu ochii mei, prin mai multe restaurante.

Bănuiesc că acest câine viu a cunoscut mulţi fotografi care şi-au îndreptat obiectivele spre zid. Poate că a fost rugat, în diferite limbi, să stea lângă pisica desenată (pe care mi-ar plăcea s-o cheme Dănuţa), însă eu nu i-am spus nimic, doar i-am arătat cu degetul unde să se ducă şi acolo a încremenit câteva secunde, ceea ce denotă că-i obişnuit să pozeze. Bănuitor a plecat apoi în treaba lui, din când în când uitându-se lung la mine, ca şi cum m-ar fi suspectat că vreau să-i pozez coada de aproape, ceea ce nu se face. Nu avea umbră.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.