Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prezumţia de credibilitate (Realitatea TV vs. Antena 3)


Bogdan Ghiu

30.09.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Într-o democraţie, cu atît mai mult în una puternic "virtualizată", "mediatizată", "tele-tehnologizată" - hiper-post-modernă -, lucrăm pe încredere. Ni se forţează încrederea, se abuzează de încrederea noastră. Se trăieşte pe credit, permanent pe marginea colapsului. Ecranele, "display"-urile domnitoare sînt o crustă subţire de gheaţă, singurul "pămînt" de sub picioarele noastre, prin care, clipă de clipă, privim în abis: "imagini". Tocmai de aceea, orice am vedea capătă un ton apocaliptic. Iar ceea ce ar trebui să fie doar o situaţie excepţională, de excepţie - aceasta, mai sus descrisă -, este, de fapt, (i-)realitatea noastră de zi cu zi. "Moarte pe credit"? Viaţă pe credit! Viaţă-moarte pe credit. Viaţă permanent însoţită de moarte. Viaţă pe moarte, ca temelie abisală, ca abis întemeietor, temeinic. Încrederea, creditul reprezintă varianta diseminat, generalizat seculară a credinţei. Avem încredere deoarece credem. Acordăm încredere oamenilor deoarece credem (automat, aprioric) în adevăr. Şi tocmai pentru că trăim pe coarda subţire, întinsă, a încrederii, sîntem în permanenţă suspicioşi. Trăim cu frică, închidem ochii şi ne dăm drumul în viaţă, zi de zi, aşa cum ar trebui să facem doar într-o mare aventură. Trăim, deci, ca în vacanţă. Sîntem puşi şi menţinuţi, mediatic, în situaţii de risc, de stres "pre-traumatic". Şi ne purtăm, apoi, nebuneşte, evaziv, pentru că ne bucurăm că, iar, am scăpat, de parcă ne-am întoarce din cine ştie ce epocală expediţie sau dintr-un incendiu. Imaginile TV ne ţin în stare de incendiu, dau permanent foc, deşi pretind că fac doar lumină. Foc pe care, simultan, tot ele îl sting - de aici caracterul apocaliptic de flux nestăvilit, de inundaţie.

Principalele posturi de ştiri ale momentului, Realitatea TV şi Antena 3, par a se afla în poziţii opus-simetrice: prima se străduieşte tot timpul să-l "credibilizeze" pe Traian Băsescu "suspicionîndu-i" pe ceilalţi, în vreme ce Antena 3 îl discută zi de zi, pînă la saturaţie, pe Traian Băsescu, tot ce acesta face şi nu face, cînd vorbeşte şi cînd tace.

Totuşi, simetria aceasta e falsă. "Politica" celor două posturi nu se află pe acelaşi plan. Antena 3 "atacă" şi critică (analizează, despică firul în patru) la vedere, pe faţă, expunîndu-se public în mod discursiv-explicit, pe cînd procedurile postului Realitatea TV ţin mai curînd de manipulare şi de ascundere. O manipulare prin omisiune şi, mai ales, mai subtil, printr-o inegală distribuţie a accentelor şi direcţiilor interogative. Puterea (prezidenţială) şi contra-puterea (prezidenţială), cu "sucursalele" lor ventriloce, nu beneficiază de aceleaşi tipuri şi tiruri de întrebări - şi de întrebări, în general. Tot ce spun Băsescu & Asociaţii devine conţinut interogativ pentru întrebările adresate celorlalţi; invers, niciodată. Altfel spus, prin intermediul Realităţii TV, Traian Băsescu interoghează şi anchetează, mediatic, public, tot restul sferei publice. Niciodată invers! La / prin Realitatea TV, tot ce face, spune sau doar sugerează compania (sub-, infra-naţională) Băsescu & Asociaţii devine automat adevăr de necontestat şi, mai mult, criteriu de adevăr, de verificare a celorlalţi.

Prezumţia de credibilitate este inegal acordată, unei singure părţi.

Faţă de tehnica ascunsă, operînd prin implicit, a Realităţii TV, critica anti-Băsescu expusă public, vorbită, nu tăcută a Antenei 3 este mult mai aproape de cerinţele adevărului, de ceea ce, asimptotic doar, numim obiectivitate (în sensul de poziţionare, de atitudine). În vreme ce Antena 3 vorbeşte (fie şi preponderent, pînă aproape de obsesiv, într-o singură direcţie), Realitatea TV tace - şi face. Una acţionează mediatic pe faţă, public, cealaltă pe la spate, privat, hoţeşte. Acolo unde Antena 3 este (poate prea) răspicată şi vehementă, Realitatea TV lungeşte vorba, "pasează lateral", încercînd, cum spune franţuzul, să "înece peştele". Se luptă, altfel spus, cu evidenţele. De aici, caracterul monoton, adormitor şi plictisitor al programelor postului Realitatea TV. Realitatea TV adoarme vigilenţele într-un mod, inocent spus, "suprasegmental", aproape doar prin intonaţie, cadenţă etc. La Realitatea TV, ca în armată, funcţia bate adevărul. Numai preşedintele are, implicit, de la sine înţeles, fără demonstraţie şi analiză, întotdeauna dreptate. Realitatea TV este un organ ventriloc de anchetă. O porta-voce, paradoxal discretă.

Antena 3 îşi strigă (poate strident) contra-adevărurile, dezacordul, în vreme ce Realitatea TV, discret, practică suspiciunea unidirecţională. Antena 3 afirmă (contra-afirmă), Realitatea TV, "obiectiv", "profesional", întreabă. Dar numai pe unii şi dintr-o singură direcţie, consfinţind public, imponderabil, direcţia de anchetare, cine pune întrebările şi cui în societatea românească, cine e permanent susceptibil de adevăr (creditabil) şi cine, simetric, susceptibil doar de minciună, de disimulare. Realitatea TV nu face presă, face politică. Antena 3 face mai multă presă decît Realitatea TV, chiar dacă se implică, dar o face semnîndu-se, public, afirmativ, nu iezuit "interogativ", ca Realitatea TV.

Căci de ce ar fi preşedintele Traian Băsescu mai credibil, aprioric credibil în orice împrejurare, indiferent de împrejurare, aşa cum este el indirect portretizat la / prin Realitatea TV? Cînd, în trecut (apropiat sau îndepărtat), a făcut Traian Băsescu dovada că a avut, într-o controversă, mai multă dreptate decît alţii? Pe ce se bazează această discretă, dar continuă prezumţie de credibilitate absolută? Pe vot, deci tot pe instabila încredere, foarte aproape, acum, pînă la nebunie, de credinţă. Pe un adevăr performativ, nu semantic, de conţinut. Cel mult pe o retorică. Dar nici măcar: pe voce, pe prezenţă de spirit, pe dueluri şi glume de salon. De fapt: pe aşteptări populare de atîtea ori înşelate, dar care nu mor deloc uşor. Sîntem vii, deci sperăm şi ne acordăm votul, încrederea. Pînă la viitoarele alegeri, contractăm un credit, la Banca Băsescu de exemplu, cea mai în vogă în momentul de faţă, ca să ne achiziţionăm linişte, să ne putem trăi vieţile. Mecanismul este perfect natural. Abia exploatarea lui, inclusiv mediatică, este impardonabilă. Căci orice bancă, inclusiv şi cu atît mai mult "băncile" de credit politic, practică, se ştie, costuri ascunse. Vom plăti, deci, mult mai mult, şi mult mai mult timp decît face, decît va rezista în stare de funcţionare ceea ce ne-am achiziţionat prin acest credit: liniştea pentru viaţă.

În politică, aşa ceva, astfel de exploatare a devenit ceva normal. Ca presa, însă, să se alinieze pentru a amplifica şi a stabiliza efectele manipulării politice, abia acest lucru e grav şi periculos.

Avem nevoie de categorii noi, aplicate, adaptate, de evaluare a prestaţiei jurnalistic-mediatice. Pentru astăzi, propun, deci, prezumţia de credibilitate.

Cît de obosit, de stresat, de presat trebuie să se simtă în momentul de faţă cîndva promiţătorul Robert Turcescu! Dacă o ţine tot aşa, foarte curînd nu va mai simţi diferenţa, i se va părea firesc să "toarcă" întrebările în mod "inefabil", pe unele punîndu-le, pe altele (de care, astfel nici nu avem ştire) nu. Deocamdată, încă se mai ţine, nu a căzut încă în categoria Tatulici, campion al falselor întrebări, al interogativităţii ca diversiune în registru serios, grav, spre deosebire de Andrei Gheorghe, la fel de digresiv-diversiv, dar în registru comic. Diversiunea ca divertisment (de obicei este invers). Continui însă să mă uit cu interes şi folos la Răzvan Dumitrescu. A rămas cam singur. Îi urăm baftă, să reziste pe postul de "pată de culoare" pentru echilibrarea imaginii de ansamblu a postului.

Cînd practici diversiunea, aparenţa "stilistică" este aceea de digresiune. În această situaţie se află Realitatea TV. Digresiunii-diversiune, Antena 3 îi opune agresiunea şi, uneori, chiar aversiunea, ca ton. Dar, măcar, o face, cum spuneam, public, pe faţă, asumîndu-şi deschis poziţia.

Realitatea TV a luat, azi, locul TVR-ului, care, tocmai de aceea, poate deveni post public, apucîndu-se în sfîrşit de altă meserie media.

Criteriile de judecare a gradului de "politizare" al unui canal media nu mai pot rămîne doar cele formale, ci trebuie urgent rafinate "pe fond". Realitatea TV este cel mai periculos politizat post de televiziune actual. Vorbeşte şi procedează nu ca un jurnalist, ci ca un politician, prin definiţie pervers. Căci tocmai de aceea şi este nevoie de presă: pentru a restabili echilibrul în atitudinea-model faţă de adevăr. Acolo unde un om politic manipulează, presa trebuie să contra-acţioneze, echilibrînd situaţia prin darea în vileag a perversiunilor şi a pervertirilor, nu prelungindu-le.

Cînd imaginea a devenit, în politică, industrie în sine (ca simulare a informaţiei), presa trebuie să readucă adevăratele informaţii (nu doar informaţii adevărate, dat fiind că adevăratul război public se poartă nu între informaţii, ci între imagini, ca false informaţii fabricabile, şi adevăratele informaţii, care pot fi adevărate sau false), să devină, altfel spus, un (contra-)serviciu de "contra-informaţii", o meta-informaţie. Presa trebuie să verifice autenticitatea informaţiei ca informaţie, reechilibînd-o şi curăţind-o (ideal) dinspre performativ (fabricare de adevăruri) spre semantic (adevărul ca referent exterior, ca "fapte", ca "realitate", "adevărul factual"). Adevărul nu este ceva stabil, dar credinţa în adevăr trebuie să rămînă de neclintit, ca dorinţă de căutare a adevărului şi ca încredereadevărul este posibil, fie şi la capătul veacurilor.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer