Cetatea de sub ape

Andreea Demirgian a scris aceste texte pentru Radio România Internaţional. Mulţumim RRI pentru permisiunea de a le publica.


8.03.2001

Orăşelul despre care povestesc acum, nu mai există. Pentru că era ridicat în calea apelor Dunării, a fost sacrificat atunci când s-a construit marele Baraj al Porţilor de Fier. Dar vă poftesc la o călătorie fantastică spre insula Ada-Kaleh, "enormul coş cu flori ce plutea pe luciul liniştit al Dunării", odinioară... Să tragem, deci, la ţărmul insulei cetăţii. În 1716, se regăsea pe hărţile vremii sub numele de Carolina. Stăpânită când de turci, când de austro-ungari, spre sfârşitul secolului 19 şi-a pierdut importanţa militară. Cetatea avea străzi înguste şi turnuri de apărare, fusese construită după cel mai modern model european, de austrieci. Pentru că fusese gândită ca bastion, nu au fost prevăzute şi cartiere rezidenţiale. De aceea, în secolul 19, când insula a fost recucerită de turci, cei aproximativ 600 de locuitori s-au adăpostit în catacombele cetăţii. Populaţia insulei fusese iniţial alcătuită din militari aduşi din întregul imperiu otoman: kirkizi, arabi, turci, perşi, kurzi. Când funcţia militară a fost abandonată, şi-au ridicat căsuţe pitice, şi-au întemeiat familii şi mici afaceri: soldaţii s-au transformat în pescari, barcagii, cofetari sau tutungii. Clădirea Moscheei a aparţinut iniţial unei comunităţi de călugări franciscani. În 1839, turcii au adăugat un minaret bisericii franciscane, transformând-o în moschee. Aici a fost adăpostit trupul lui Mischin-Baba, considerat sfânt, faimos pentru minunile sale. După desfiinţarea imperiului otoman şi venirea la putere a lui Kemal Ataturk, Turcia nu a mai avut nici o influenţă asupra teritoriilor îndepărtate. Populaţia de pe insula Ada-Kaleh, după un plebiscit, a cerut în 1922 să treacă sub administraţia statului român, în schimbul unui privilegiu regal acordat de către Carol al doilea. Dându-şi seama de avantajele imense obţinute prin scutirea de taxe pentru mărfurile din import, Ali Kadri, iniţial barcagiu, a fondat societatea pe acţiuni Musulmana. Încet, încet, toate produsele pentru care insula era renumită: zaharicalele, tutunul, cafeaua, dulceţurile de trandafiri şi smochine, braga, bărcile care aduceau turişti, toate... au căpătat marca "Ali Kadri - Ada Kaleh". Turcii cei bătrâni care nu mai aveau puterea de a vâsli, făceau parte deja din decorul natural - stând pe marginea drumului şi fumând din narghilele poleite. Cei tineri lucrau pentru Societatea Musulmana. Femeile lor se ocupau mai ales cu broderia si cu dulceţurile nemaipomenite cărora le mersese vestea. Ali Kadri şi-a ridicat în scurt timp un palat impunător printre căsuţele pipernicite ale celorlalţi locuitori. "Sultanul" din Ada-Kaleh renunţase la şalvari în favoarea costumelor comandate la Paris. Când nu dădea petreceri zgomotoase, învârtea afaceri răsunătoare, care s-au prăbuşit însă, odată cu naţionalizările impuse de comunişti.

Construirea barajului Porţile de Fier, la sfârşitul anilor ‘60, presupunea existenţa unui lac uriaş de acumulare. Pentru că Ada-Kaleh avea să fie acoperită de ape, locuitorilor li s-a propus să aleagă între a emigra în Turcia sau a se stabili oriunde în România, evident după ce aveau să fie despăgubiţi. O parte din cetate şi moscheea au fost transferate pe o insula mai ferită, Insula Simian. Din păcate, cei mai mulţi dintre vechii locuitori au preferat să plece în Turcia. Comunitatea din Ada-Kaleh nu a mai renăscut. Doar câţiva dintre bătrânii neguţători de zaharicale, tutun şi cafea la nisip, mai locuiesc astăzi în Orşova şi Drobeta Turnu Severin. Insula însă, a ramas în memoria tuturor, cu străduţele înguste, pe care treceau cu paşi repezi femei înfăşurate în feregele...