20.10.2007
mi-era frică de întâlnirea asta. mi-am făcut o mulţime de scenarii în minte, am luat conversaţia de la cap, în cap, de câteva ori bune. mi-l imaginam ca pe puştiul ăla mic şi turbat din Jerry Maguire, care nu se oprea din întrebări simpatico-încuietoare: blonduţ-roşcat, cu părul zbârlit, eventual pistruiat, cu ochii albaştri care sclipuresc, cu ochelari mai mari decât s-ar potrivi cu faţa unui puşti de 9 ani.

când a venit la întâlnire era îmbrăcat în alb de sus până jos şi avea un fular foarte foarte lung, tricotat, şi răsucit de mai multe ori în jurul gâtului.

- Ţi-a terminat bunica fularul?
- Ştii de el? A lucrat multicel până l-a terminat. E din bumbac, e ecologic. Dar nu orice bumbac e ecologic. Bumbacul ecologic se obţine din cultivarea fără produse chimice. Ştii că la nivel mondial la creşterea bumbacului clasic se utilizează pesticide, erbicide şi alte produse toxice? Bumbacul ecologic se obţine încă în cantităţi mici, dar preocupările în domeniul deteriorării mediului o să ducă la cultivarea lui în cantităţi mai mari.

ştiam că mă va bombarda cu detalii tehnice până se va obişnui cu mine, pentru că Google îi era prieten, plus că lângă numele lui pe cartea de vizită era trecut:

"INVENTATOR, DESIGNER DE BIJUTERII, FABRICANT DE BIJUTERII, ENTOMOLOG AMATOR, FRANCOFIL, VEGAN, ORIGAMIST, PACIFIST, PERCUŢIONIST, ASTRONOM AMATOR, CONSULTANT IT, ARHEOLOG AMATOR, COLECŢIONAR DE:"

şi erau scrise fix aşa, cu majuscule, apoi enumerarea de chestii colecţionate, cu litere mici:

"monede rare, fluturi care au murit de moarte naturală, cactuşi în miniatură, suveniruri de la Beatles, pietre semipreţioase şi altele."

de la cartea asta de vizită mi s-au tras toate. mai erau câteva cuvinte la sfârşit, o informaţie pe care o verificasem şi pentru că descoperisem o eroare, mă întristasem. pentru un băieţel atât de deştept ca el, cum să se facă o asemenea greşeală?! aşa că, atunci când i-am cerut voie mamei lui să-l întâlnesc într-o cafenea de lângă Central Park, destul de aproape de casa lui, am minţit şi i-am zis că vreau să-i iau un interviu.

- Ştii că o să se facă un film după viaţa ta?
- Da, ştiu. Mama spune că filmul asta o să le fie de ajutor şi altor copii cărora le-a murit cineva atunci.
- Şi cine ai vrea să te interpreteze? Un actor cunoscut sau un copil debutant?
- Nu ştiu. Poate joc eu.
- Ţi-ar plăcea?
- Am jucat la şcoală în Hamlet. Am fost Yorick. Am inventat un costum de om invizibil cu o cameră video la spate şi care înregistrează tot ce se întâmplă în spate...
- ... şi proiectai totul pe o plasmă din faţă care-ţi lăsa doar capul liber. Şi-aşa nu ţi-a mai fost ruşine pe scenă. Şi nici frică.
- Şi asta ştii?
- Da, am citit despre asta. Dar la film e altceva, nu e ca la piesa de teatru de la şcoală. O să te vadă mai mulţi copii şi o să fie mai greu. Dar o să fii mai fericit pentru că o să ajuţi mai mulţi copii. E ca şi cum ai inventa un basm pentru toţii copiii care au suferit atunci.
- Aha. Mai vedem. Mama zice că trebuie să merg la o audiţie, dar mie mi se pare greşit pentru că nu poate un alt băiat să mă interpreteze pe mine, dacă sunt şi eu aici... Ce brăţară e aia de la mâna ta?
- Asta? E o sfoară care a fost pe post de fundiţă la un cadou. Mi-a plăcut şi am legat-o la mână când am primit darul. Ăştia-s doi ochi de pisică, un simbol al norocului la turci.
- Poţi să o dai jos?
- Da. De ce?
- Sunt designer de bijuterii, aş putea să ţi-o fac mai frumoasă.

am desfăcut sfoara şi i-am dat-o... a întins-o, a văzut cât era de lungă şi a început să o înnoade în timp ce mi-a zâmbit ştrengăreşte:

- Şi despre ce vrei să vorbim?
- Când am citit prima dată despre tine, m-am gândit la Micul Prinţ; ai citit cartea?
- Nu. Dar o să o caut pe google. Semăn cu un prinţ? Ce drăguuuuţ!
- Apoi m-am gândit la Pinocchio. Pe asta ai citit-o?
- Mi-a spus bunica povestea, dar să ştii că eu nu mint ca Pinocchio, de ce te-ai gândit la el?
- Pentru că asemeni lui, te abăteai de la drumul tău şi-ţi făceai tot felul de prieteni. Şi mai minţeai şi tu câte puţin.
- Da' nu mi-a crescut nasu'. Şi dacă nu dai un răspuns adevărat nu înseamnă că minţi întotdeauna. Poţi să uiţi unele lucruri...
- Da, da, sigur. Vrei o prăjitură?, l-am întrebat căci se apropiase chelneriţa.
- Bunica vine să mă ia peste o jumătate de oră. N-am voie prăjituri, dar dacă nu-i spui tu, am să-mi iau o îngheţată fără carbohidraţi.
- Vrei să mint pentru tine?
- Poate nu ne întreabă. Şi nu minţi, doar nu răspunzi. Aşa, de ce vroiai să te vezi cu mine?, a schimbat el discuţia în timp ce înnoda sfoara "brăţării" mele.

m-am uitat la brăţara care lua un nou chip în mâna lui şi mi-am zis că ar putea fi un punct de plecare în ceea ce vroiam să aflu, dar era un copil mult prea mic şi nu puteam să-l "atac" în nici un fel, oricât de jurnalistic aş fi procedat.

- Mai are mama ta brăţările pe care i le-ai făcut?
- Şi de astea ştii? Da, le mai are. Le-a purtat când am mers la cimitir la tata.
- Dar i-ai spus vreodată ce mesaj ascund ele?
- Nu.
- De ce?
- Aşa.

a venit chelneriţa, i-a adus îngheţata şi a început să se joace cu linguriţa prin cupă. în timp ce mă uitam la el, m-am rugat să nu se oprească din mărturisire pentru că nu aş mai fi avut cum să mă întorc la întrebarea asta.

am tăcut o vreme, el a mâncat din îngheţată, s-a mai jucat cu sfoara mea care se tot scurta pentru că avea multe noduri şi m-a întrebat:

- Tu cum le spui oamenilor că-i iubeşti?
- Cum adică cum le spun? Uneori o spun pur şi simplu, alteori o simt ei din gesturile mele.
- Dar le spui că-i iubeşti?
- Uneori.
- Şi când le-o spui, ţi-e uşor? Îţi vin cuvintele uşor?
- Îmi vin gesturile mai uşor.
- Şi când nu le-o spui, de ce nu o faci?
- Nu ştiu, că nu-mi vine. Că nu e necesar, că vorbesc mai mult gesturile.
- Vezi? Nici eu nu ştiam cum să-i spun mamei de tata şi de aia am făcut brăţara în felul ăla. Iar mama a zis că e cel mai frumos dar pe care l-a primit vreodată deşi nu ştia ce reprezintă; a simţit.
- Dar tu ai fost rău şi ai întrebat-o dacă-l iubeşte pe Ron. I-ai arătat iubirea ta, fără să o spui, ea a simţit-o, dar ai întrebat-o de altă iubire.
- N-am fost rău. Dar Ron e prietenul ei şi l-a înlocuit pe tata. Dacă tatăl tău ar fi murit într-un zgârie nori care s-a prăbuşit pentru că s-a lovit un avion de el, iar mama ta ar avea un prieten, nu ţi-ar plăcea să ştii dacă îl iubeşte sau nu?
- Mi-ar plăcea să ştiu dacă mă iubeşte pe mine. Dar asta aş simţi, oricum.

s-a încruntat. a pus sfoara lângă cupa de îngheţată, în partea opusă mie, aşa că n-am putut vedea rezultatul, deşi aveam cheia şi ştiam cum să descifrez ce făcuse acolo, apoi a zis:

- Dar eu simţeam că mă iubeşte pe mine, că-l iubeşte şi pe tata deşi nu mai e; vroiam doar să ştiu dacă-l iubeşte şi pe el, pe Ron.

n-am ştiut cum să răspund la asta, aşa că am schimbat discuţia.

- Mai ştii când te-ai întâlnit cu doamna Abby Black, ce ai întrebat-o?
- Despre elefant?
- Nu. Ai întrebat-o dacă te lasă să o săruţi. Eu vreau sa te întreb dacă mă laşi să te îmbrăţişez.
- De ce vrei să faci asta?
- Pentru că mi-e drag de tine.
- Dar uite, tocmai ce mi-ai spus-o. De ce să o mai şi faci?
- Nu-ţi place să te îmbrăţişeze lumea?
- Nu.
- Nici mie, dar uneori îmi doresc să iau pe câte cineva în braţe ca să-mi arăt dragostea. Ca acum, cu tine.

şi-a concentrat din nou atenţia pe linguriţă şi după o pauză a întrebat:

- Şi de ce ai vrut să mă vezi? Am mai dat interviuri, nu arătau ca ăsta. Ori eşti un jurnalist nu foarte bun, ori nu eşti jurnalist.
- Sunt jurnalişti şi jurnalişti. Eu vroiam să te cunosc şi pentru că eram supărată, puţin supărată pe tine pentru că... Dar nu mai contează acum.

m-a salvat de dat explicaţii doamna Schell care a venit să-şi ia fiul. puştiul şi-a văzut mama de la distanţă, a zâmbit şi mi-a arătat-o cu degetul:

- Cred că ai să o încurci la muncă la tine, că n-ai făcut interviul, iar eu trebuie să plec acum. A venit mama.

şi pentru că doamna Schell ajunsese lângă noi, a întrebat-o:

- De ce n-a venit bunica?
- Pentru că trebuie să mergem undeva amândoi. Bună ziua, aţi terminat?, m-a întrebat apoi amabilă. A fost cuminte?
- Da, e un copil foarte cuminte.
- Ea zice că semăn cu un prinţ, mic, dintr-o carte. Să căutăm cartea, mami. O să inventez un regat în care un googolplex de...
- Haide, du-te te rog la baie, şi-apoi să mergem, a spus doamna Schell în timp ce se uita lung la îngheţata de pe masă şi, când puştiul s-a ridicat, a luat brăţara de lângă pahar şi a zâmbit:
- I-a plăcut de dvs. V-a făcut o brăţară. Ştiţi să citiţi ce a făcut aici?
- Da, da. Am să merg acasă şi am să descifrez. Nodurile sunt puncte, spaţiile dintre ele, liniile.
- Perfect. Aşa am făcut şi eu cu brăţările pe care mi le-a făcut din mărgele colorate.

cum mă uitam aşa la mamă, mi-aş fi dorit să-i pun ei întrebarea despre eroarea de pe cartea de vizită a puştiului, dar tot ce mi-a ieşit pe gura a fost: "Mai primeşte scrisori de la personalităţi?"

- O, da. E înnebunit după astea. Scrie în fiecare zi scrisori către oamenii care-l impresionează cumva şi când primeşte câte un răspuns e mai mult decât fericit. Are unele scrisori înrămate, pe perete.

puştiul s-a întors de la baie, s-a îmbrăcat, şi-a înfăşurat fularul în jurul gâtului şi s-a îndreptat către mama care-l aştepta în picioare.

- Nu-ţi iei la revedere?, a întrebat ea.

s-a uitat lung, a zâmbit din nou ştrengăreşte şi-a zis: "A, da". a venit către mine, a întins braţele, m-am aplecat să-l îmbrăţişez şi mi-a zis la ureche: "De fapt pentru asta ai venit, nu-i aşa?!". m-a strâns în braţe, extrem de tare şi incredibil de aproape, apoi a plecat ţinându-şi mama de mână.

de fapt, eu vrusesem să-l întâlnesc ca să-i spun că dacă nu primeşte aşa de multe scrisori pe cât îşi doreşte, este şi pentru că, de la adresa de e-mail pe care o găseai pe cartea lui de vizită, îţi venea drept răspuns un mesaj ca ăsta de mai jos.

I'm afraid I wasn't able to deliver your message to the following addresses. This is a permanent error; I've given up. Sorry it didn't work out.

<[email protected]>:
65.54.245.8 does not like recipient.

Remote host said: 550 Requested action not taken: mailbox unavailable Giving up on 65.54.245.8.

şi eram oarecum supărată pe o asemenea neglijenţă într-o carte în care contau detaliile. dar eram necăjită şi pentru că fusesem eu privată de un răspuns pe e-mail de la puşti. putea să fie şi unul de genul:

"Din pricina numărului mare de scrisori pe care le primesc, nu pot trimite răspunsuri personale. Cu toate acestea, citesc şi păstrez fiecare scrisoare, sperând că într-o zi voi putea să dau fiecăruia răspunsul cuvenit",

aşa cum primise el de la Stephen Hawking de câteva ori.

poate că mai încercaseră şi alţii adresa aia de e-mail de pe cartea de vizită. oare câţi copii s-ar fi bucurat, ca şi el, că primesc un răspuns atât de aşteptat?!

dar n-am putut să-i reproşez nimic. era un puşti simpatic şi n-am putut să mă cert cu el. copiii câştigă în orice "bătălie".

când am ajuns acasă am desfăcut brăţara şi am transformat munca puştiului în mesajul asta:
-... . .... .- .--. .--. -.--

şi-am zâmbit.

*
Oscar Schell are 9 ani, e la o şcoală specială într-o clasă cu copii cu deficit de atenţie şi medicii spun că asta e o consecinţă a faptului că i-a murit tatăl pe 11 septembrie 2001, la World Trade Center.

Când îi e frică de ceva îşi creează o lume imaginară în care inventează tot felul de lucruri (de la microfoane pentru bătăile inimii - ca să "vorbească" toţi oamenii la unison -, până la buzunare portabile - un fel de şosete cu agăţătoare pe dinafară).

Îl găsiţi în cartea lui Jonathan Safran Foer, Extrem de tare şi incredibil de aproape, o carte concept cu fotografii şi alte artificii inedite, un amestec de Micul Prinţ cu Pinocchio, dar şi de 21 Grams (adică scrierea non-liniară a lui Arriaga) cu Pillow Book (un personaj nu vorbeşte, ci scrie orice ar trebui rostit şi, când termină toată hârtia, începe să scrie pe corpul femeii pe care o iubeşte).


În următorul episod:

Ne aflăm în 1861. Flaubert tocmai scria Salammbô, iluminatul electric era încă o ipoteză...

Publicitate

Sus