Huiduieli la teatru

Acum două săptămâni, la sfârşitul premierei unei piese de teatru, un spectator a început să huiduie. Actorul din rolul principal l-a chemat pe scenă, reproşându-i că habar nu are cât de greu e ce fac actorii şi l-a invitat să spună un monolog. Spectatorul i-a explicat că nu i-a plăcut prestaţia lor, că s-a plictisit crunt şi i-a replicat că aşteaptă monologul, dar că-l roagă pe actor să se pregătească să rezolve o problemă de matematică. Spiritele de pe scenă s-au calmat, dar la ieşire spectatorul a fost ameninţat de unul dintre directorii teatrului că nu va mai intra în sălile sale pentru atitudinea "recalcitrantă". Pare o anecdotă, dar e real şi s-a întâmplat la Teatrul Naţional din Bucureşti, iar protagoniştii erau nume cunoscute în branşă: Claudiu Bleonţ şi Răzvan Penescu (proprietarul celui mai important site cultural, LiterNet.ro).

Îmi pare tare rău că n-am fost acolo şi că n-am văzut spectacolul. Ştiu că nuanţele fac diferenţa şi că e cel mai bine să judeci singur dacă ceva e bun sau prost, dar se întâmplă să-l cunosc bine pe Răzvan Penescu şi să ştiu că nu ar fi protestat când e vorba despre marea lui iubire, teatrul, dacă nu i-ar fi ajuns cuţitul la os.

Incidentul a generat o dezbatere ce va avea loc în acest week-end la Teatrul Naţional (pe 21 octombrie 2007) şi arată cât de nepregătiţi sunt şi actorii, şi opinia publică în faţa unui asemenea gest.

La noi, dacă un om îşi spune părerea public, într-o incintă culturală, iar gândurile lui nu se îndreaptă în direcţia osanalelor, e etichetat drept "recalcitrant". E mai uşor să spui că gusturile / educaţia / pregătirea lui în domeniu lasă de dorit, decât să accepţi că ai dat-o în bară. Din cauza reacţiilor de genul "arta nu e pentru mase, poate nu eşti suficient de pregătit(ă) să o înţelegi", spectatorii nu vor să se facă de râs în sală şi aplaudă cu urale la sfârşitul unui spectacol care nu le-a plăcut; să nu care cumva să zică vecinul de scaun că a stat lângă un "incult".

Cu evenimentul acesta neplăcut pentru actori, s-ar putea schimba lucrurile. Dacă ar fi inteligenţi, cei de la TNB s-ar folosi de toată polemica pentru a-şi mai curăţa imaginea absolut jalnică. Dacă aş fi în locul dlui Caramitru, i-aş da afară, fără să stau pe gânduri, şi pe actor, şi pe directorul care l-a ameninţat pe spectator (dacă sunt buni profesionişti, îşi vor găsi alt loc de muncă). E aberant să i se reproşeze spectatorului că nu-i place ceva doar pentru că acel lucru era greu de executat. De ce să nu vină şi gimnaştii să ne reproşeze că nu iau medalii pentru că e greu să facă salturi în echer?! Sau să vină muzicienii să ne acuze că nu iau premii pentru că nu s-au născut Mozart?! Dacă ieşi în faţa opiniei publice, aşteaptă-te să fii judecat cu mai multe unităţi de măsură şi acceptă-le aşa cum vin, de unde vin.

Dar dacă mă bucură ceva cu adevărat e că incidentul e pe cale să schimbe lucrurile. Spectatorii ar putea învăţa că nu e obligatoriu să aplauzi la sfârşitul spectacolului, dacă nu ţi-a plăcut, iar actorii ar putea - în sfârşit, confruntându-se pe bune cu publicul - să-şi şlefuiască performanţele.

Depinde însă de noi, spectatorii, dacă întâmplarea de la TNB rămâne doar un incident ori e punctul de plecare al unui manifest. Aşa că vă propun Festivalul Naţional de Teatru ca loc de prim exerciţiu. Începe într-o săptămână şi putem să spunem, la fiecare sfârşit de reprezentaţie, prin lipsa aplauzelor ori prin huiduieli, dacă nu ne place. Curaj.

(Articol preluat din Jurnalul Naţional, octombrie 2007)

---

Lista articolelor pe această temă poate fi găsită aici.