Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dispersona, arta din artă: La guerre est partout


Bogdan Ghiu

21.10.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Situaţia diacritică a artei

Între 18 şi 22 octombrie 2007, Parisul este cuprins, şi el, de arta contemporană, deşi nu mai este de mult capitala artei contemporane. Iată-l, însă, încercînd să recupereze, de fapt să se alinieze. Arta contemporană devine, încet dar sigur, o modă, mondială, desigur.

Este anacronic să spui că mai există "capitale ale artei". Arta este, azi, o producţie şi o afacere globală. Şi nu numai arta "propriu-zisă", care se afişează (încă?) sub această titulatură, sub această voinţă de nume, ci "arta" în sens metaforic-diseminat, generalizat. Vrem şi ne place să trăim tot mai "artistic", tot mai "estetic", în frumos şi cu frumosul. "Arta" (ca nevoie şi ca imbold etice, mascate sau nu) devine coextensivă cu viaţa, cu spaţiul public şi cu cel intim (tot mai indistincte), cu spaţiul urban (tot mai omogenizat). Dacă, înainte vreme, "arta" ţinea să producă şi să marcheze rupturi, distanţe, diferenţe, "distincţii" (cum spunea Bourdieu), azi ea asigură, dimpotrivă, continuitatea şi omogenitatea, integrarea şi integritatea socială.

Or, tocmai cu "arta" şi cu "frumosul", cu estetizarea societăţilor are de luptat, trebuie să se confrunte, azi - discret-implicit, deci efectiv, fără spectacol de sine -, arta. Oricît de modernist-desuetă li s-ar părea, în sens explicit, declarativ, artiştilor înşişi şi teoreticienilor, în general curatorilor (termen generic care începe să-i înghită pe toţi ceilalţi, în cadrul fenomenului aşa-zisei "auctorialităţi multiple", formulă propusă de către Boris Groys), distincţia dintre artă şi non-artă, ea continuă să acţioneze fie şi inconştient sau mascat, pudic, să fie pertinentă - nu are cum să nu fie: ca voinţă etică de adevăr. Arta contemporană luptă nedeclarat, mascat politic cu "arta" şi cu estetismul automatizate produse, direct şi în flux (de piaţă) continuu, de către economic şi de către tehnologic, de către mediatic. Situaţia artei contemporane este cu atît mai dificilă, mai periculoasă, mai instabilă - deci, istoric, mai interesantă - cu cît arta nu mai are, aparent, niciun duşman, niciun exterior, nicio alteritate şi poate nici măcar eterogenitate, fiind nevoită să acţioneze, ca "învingătoare", discret, mascat dia-critic, estetic în cadrul esteticului, frumos în frumos, producînd diferenţe dinăuntru, din chiar sînul "artei" generalizate social şi manipulate politic. Prin "disidenţă" afişat-clandestină.

Deşi este obligată să se dea ea însăşi în spectacol, să-şi afirme existenţa participînd la spectacolul artistic total, "integrat" social (cum spunea în continuare actualul Guy Debord), arta contemporană este tot mai puţin spectaculară, miza ei, afirmată nespectaculos, este, discret, tocmai, dar decisiv, una politică: adevărul imaginilor, imaginea adevărului, adevăratele imagini de adevăr. Un realism imanent, al mijloacelor înseşi, nu al reprezentării. Reprezentarea, azi, a fost discreditată şi a devenit imposibilă (nu numai în artă, ci şi în politică), este în criză cronică, semnele tind să funcţioneze tot mai mult în regimul "organic", "clinic" al simptomului, în intervalul critic, diacritic, dintre simptom şi indiciu.

Arta contemporană începe obligatoriu prin a funcţiona ca indiciu al actualităţii, al situaţiei contemporane, dar, dacă nu vrea să se lase înghiţită şi funcţionalizată decorativ (ceea ce se întîmplă usor, pe nesimţite, foarte des, ceea ce este, pînă la un punct - critic, diacritic - inevitabil), dacă vrea, aşadar, să rămînă artă, ea începe să lucreze, să opereze, să judece (de aici "conceptualismul" ei) imediat, dar nespectaculos, inevident, în sens implicit auto-reflexiv, asupra ei înşişi, tratîndu-şi propria transparenţă la "sistem", tratîndu-se, din simplu indiciu, ca simptom. Meta-artisticitate, aşadar, dar fără transcendenţă, fără complezenţă şi, mai ales, fără narcisismul modernist-postmodernist. Prin însăşi situaţia ei socială, arta şi-a devenit propriul ei obiect, căci a fost expropriată istoric.

Totul e artă, deci ce (mai) e arta?

Paris, octombrie 2007: artă expusă, dar tot mai puţin spectaculară. Artă propusă, apoi, ca "agenţi" integrat economici, de către galerii din (aproape) întreaga lume. În lupta sa post-narcisică pentru adevăratele imagini ale adevărului, ea stă, poate, mai mult ca niciodată sub semnul, implicit, inevident politic, al revoluţionarului şi refuzatului, refulatului, ne-plăcutului Courbet, a cărui recuperare tîrzie pare a fi, în sfîrşit, încercată printr-o mare expoziţie la Grand Palais (pe care o voi vizita, despre care voi scrie).


"Show Off"

Pînă să ajung să văd artă contemporană, culmea, la Luvru (de fapt nu chiar înăuntru, ci în "Curtea Pătrată" a Palatului), în Grădina Tuileries şi la Grand Palais, reunită în cadrul aşa-numitului FIAC, Foire (tîrgul) Internationale d'Art Contemporain (ceea ce voi face azi, duminică, toamna continuă să fie superbă la Paris), ieri m-am plimbat pe Champs-Elysées şi prin împrejurimi.

În aşa-numitul "Spaţiu Pierre Cardin" - "Show Off". Mult decorativism, estetică post-Pop. Multă fotografie tratată, retuşată (asupra acestui aspect voi reveni).

Prima operă (dar mai produce oare arta contemporană "opere"? Iată că da: opera pare a fi o limită - pozitivă - a artei, orizontul ei negat, dar indepasabil) în faţa căreia mă opresc şi care mă obligă să-mi scot carnetul se află abia la subsol (după ce am parcurs tot parterul şi am mai băut şi o cafea): "La plus petite cible" (Ţinta cea mai mică), de Marko Lehanka (născut în 1961), propusă de galeria franceză Gal Art Attitude Hervé Bise. Dimensiuni modeste, "tehnică mixtă", materiale banale, sărace, adică lemn şi carton presat pe care e desenată stîngaci o siluetă umană, marcată de urme de lovituri: cineva a ţintit-o, a lovit în ea, copilăreşte, nevinovat. Urmele violenţei banale, din viaţa de zi cu zi...

Imediat alături, arta se politizează brusc şi eficient, iese ironic la bătaie: o galerie cubaneză, Habana (!). Ivan Capote, Paranoia 2007: urme de profil uman pe nişte gratii. Alain Pino: un schelet uman a cărui coloană vertebrală e din pistoale.

Arme incluse în "fiinţă". Violenţa nu doar ca distrugătoare, ci ca producătoare de forme.


Politicul din lucruri. "Instalaţiile" şi asamblajele de adevăr

Rolul artei contemporane: a căuta politicul din lucruri, a-l revela. A te adapta, altfel spus, noului politic. Se tot spune, se tot repetă, se tot deplînge: politicul dispare, dispariţia, moartea politicului.

Da, politicul dispare, a dispărut (după ce s-a sinucis acaparînd spectaculos întreaga scenă), s-a "tehnocratizat", se reduce tot mai mult la gestiune şi administraţie (noul său vechi ideal de funcţionare).

Politicul dispare în lucruri, altfel spus se generalizează, diseminează capilar, devine imanent, îşi pierde (eficient, "tactic", mai mult decît strategic) transcendenţa, de care a a abuzat, devine deci invizibil, ireperabil, dispers. Se "depolitizează". Nu se ascunde, nu ţine deci propriu-zis de regimul revelaţiei-dezvăluire, ci de acela al împrăştierii, al risipirii ce se cere re-concentrată, readunată.

Or, această dispariţie a politicului în lucruri nu reprezintă o moarte a politicului, ci un nou mod de funcţionare al lui.

La fel ca şi politicul, şi arta, cum spuneam, se imanentizează, se resoarbe şi se generalizează, punînd umărul la omogenizarea "în sus" a societăţilor. Şi tocmai aceasta ar fi arta-indice, arta-simptom, arta funcţionalizată economic şi mediatic, deci (implicit, ocultat) politic, cea care ne "estetizează", care ne "înfrumuseţează" societăţile, vieţile.

Cu această "artă" şi cu acest "politic" despecificate, metaforizate, generalizate inevident, insidios, luptă, are de luptat, intestin, în chiar sînul ei, arta. Pe ele le are ea de enunţat şi de denunţat, de revelat, de dezvăluit - de arătat, încercînd să intre cît mai puţin în spectacolul, la rîndul lui mediatic, generalizat.

Arta contemporană leagă lucrurile, dezleagă politicul din lucruri, asamblează dispersul, politicul dispărut în lucruri, capilarizat, corporalizat, somatizat, "organicizat". E logos în sens primar: leagă lucrurile laolaltă, producînd instalaţii de adevăr, adevărul ca asamblaj şi ca instalaţie.

Politicul a "dispărut" (şi) estetizîndu-se, absorbind arta şi resorbindu-se în/ca artă - arta revelează politicul, asamblîndu-l, legîndu-l laolaltă din diseminarea, din "ascunderea" lui socială.


Re-tuşa artei. (All)ready-art

Arta contemporană lucrează mult pe deja-făcut, pe deja-artă, pe deja-imagine: ready-media, (all)ready-art. Fotografii pe(ste) care se pictează, virate spre artă, corectate, retuşate.

Imaginea adevărată, refacerea adevăratei imagini de adevăr obligă, cum spuneam, arta să acţioneze diacritic, în sînul deja-artei, al falsei artei, al artei falsului (falsul are cel mai mult nevoie de "artă", iar falsul, artificialul, simulacrul artei intră atunci într-o combinaţie fatală cu falsul ontologic).

Arta intervine. (Se) adaugă pentru a putea sustrage, elimina, străpunge, săpa. Se suprapune pentru a fora. Îşi recîştigă, astfel, profunzimea (care nu se mai rezumă la perspectivă), acţiunea perpendiculară, pe verticală, dar nu în gol, "în abis", ci prin straturi de materie "artistică" adăugată, sedimentată, naturalizată. Se face strat arheologic coroziv, se adaugă pentru a putea străpunge. Nou paradox al acţiunii, al modului practic-metafizic de a opera al artei.

A retuşa: a reface şi a re-atinge - stratul de adevăr al imaginii, şi pe privitor. A degaja perspectiva obstruată de proliferarea imaginilor, a elibera "canalul" de comunicare realitate-privitor. A re-expune privitorul la atacul realităţii re-strînse laolaltă, re-asamblate, la atacul pervers, mascat, dinăuntru, al politicului diseminat, "dispărut" în lucruri, imanentizat. Sculptură în propriul adaus, în "sinele însuşi" al artei deviat, captat, în arta mincinoasă, în imaginile automatizate tehno-economic, care estetizează realitatea pentru a ne-o face nu doar suportabilă, ci şi inevitabilă. A re-exterioriza imanentul, a obiectiva şi a obiectualiza politicul devenit viral (întru o mai bună economisire şi "eficientizare" de sine, noua economie politică a economiei politicului).

Dispersona.

Ambiguitatea extremă, deci irelevanţa şi radicala incompletitudine a imaginilor ca atare, singure, neînsoţite, neanalizate, fără discurs, fără "poveste", la care "se" încearcă să fim, totalitar, reduşi: Michel Auder, Pain or plaisure? (1992). Imaginea nu spune, poetica şi politica actuală a exacerbării mediatice a expresiilor corporale duc la indistincţia dintre plăcere şi durere. Plăceri care provoacă durere, suferinţe care provoacă plăcere?...


Revenire "la obiect"

Prin "performanţe" şi instalaţii, arta a încercat, încearcă încă să concureze politico-exteticul pe terenul său, pliindu-se tot dia-critic pe mediul existent, făcîndu-se ea însăşi mediu, ambianţă, situaţie.

Obiectul-artă, arta-obiect, opera de artă nu par a fi fost însă total abandonate. Arta ca obiect prezintă un mare avantaj, care nu poate fi părăsit: avantajul adunării, al concentrării în obiect, în tablou de exemplu. Opera de artă este mai propice trezirii din confuzia politico-estetică pentru că impresionează, afectează direct, eficient, provoacă privitorul la un faţă-în-faţă, personalizează relaţia de cunoaştere, accelerează revelaţia. Arta-ambianţă îşi pierde forţa, căzînd de multe ori în duplicitatea şi complicitatea plăcerii estetice, de fapt a plăcutului estetic.

Opera este obiect-subiectiv, obiect-subiect care acţionează şi obligă la subiectivare. Opera operează, "sculptează" în tine pînă la tine: pînă cind devii cu adevărat subiect.

De aici, forţa total singulară, aparte, a modului de operare a lui Thomas Hirschhorn, care realizează expoziţii-obiect, ambianţe şi situaţii non-difuze, ci implozive, adevărată "ambuscade ale artei", cum le-am numit în altă parte.


"La guerre est partout"

Aproape singura operă de artă contemporană (2003, autor Ben) - text scris cu galben pe fond negru - pe care am remarcat-o, în schimb, pe aleea de corturi de pe Champs-Elysées: tot galerişti, expunînd inclusiv mari clasici ai modernităţii (Picasso, Miro, Brâncuşi, Moholy-Nagy etc.), tîrg popular-burghez, însă, bazar de opere dominat de acelaşi post-Pop obsedant, obositor, nul (anulat de propria serialitate).

Multe cadre rotunde, circulare în cadrul dreptunghiular al tabloului: dorinţă de focalizare, voinţă de "obiectiv", de vizare, de ţintire.

Artistul contemporan lucrează mult la dezvoltarea de tehnici alternative de utilizare a tehnologiei imaginii.

Art-off. Art-RE.

La ieşirea din cortul de pe Champs-Elysées, Serge Mendjiski, o serie (sală) întreagă, dar mai ales Statut de la Liberté, statutul libertăţii în loc de (doar) Statuia Libertăţii. O libertate explodată şi recompusă din fîşii verticale paralele, cu mai multe capete: spartă, dar multiplicată. Explozia înmulţeşte şi miniaturizează, face accesibil, practicabil monoliticul, blocul impersonal, statuarul monumental, dar de neatins, ucigător chiar.

Gata, ies, plec "la artă", spre triunghiul Grand Palais-Louvre-Tuileries. E duminică şi e soare.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer