Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Reversul monedei: specializarea la export şi ocolirea artistică a prezentului


Bogdan Ghiu

04.11.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Funcţia fabulatorie a săracilor"

Analizînd, la un moment dat, felul în care, în film, după descriere şi naraţiune, povestirea, ceea ce el numeşte, în franceză, récit (iar diferenţa dintre narration şi récit ar fi următoarea: "povestirea priveşte, în general, raportul subiect-obiect şi dezvoltarea acestui raport, în timp ce naraţiunea privea dezvoltarea schemei sensori-motrice"), îşi schimbă statutul în sensul îndepărtării de veracitate şi al depăşirii dihotomiei real/ficţiune în filmul de după 1960, şi referindu-se în special la "filmul de realitate", cu "polul (său) documentar sau etnologic şi (cu) polul (său) anchetă sau reportaj" (altfel spus, "cînd a arăta în mod obiectiv medii, situaţii şi personaje reale, cînd a arăta în mod subiectiv modul de a vedea al acestor personaje înseşi, felul în care îşi vedeau ele însele propria situaţie, propriul mediu, propriile probleme"), în special la autori precum Pierre Perrault şi Jean Rouch, Deleuze scrie la un moment dat: "Astfel, atunci cînd Perrault critică orice ficţiune, o face în sensul în care aceasta constituie un model prestabilit de adevăr, care exprimă cu necesitate ideile dominante sau punctul de vedere al colonizatorului, chiar şi atunci cînd este creată de către autorul filmului. Ficţiunea nu poate fi separată de o «veneraţie» care o prezintă ca fiind adevărată, în religie, în societate, în cinema, în sistemele de imagini. (...) Atunci cînd Perrault se adresează personajelor sale reale din Québec, el nu o face doar pentru a elimina ficţiunea, ci pentru a o elibera de modelul de adevăr de care aceasta este pătrunsă şi pentru a regăsi, din contră, pur şi simplu funcţia de fabulaţie care se opune acestui model. Ceea ce se opune ficţiunii nu este realul, nu este adevărul, care este întotdeauna cel al stăpînilor sau al colonizatorilor, ci funcţia fabulatorie a săracilor, în măsura în care aceasta conferă falsului puterea care face din el o memorie, o legendă, un monstru. (...) Este vorba de devenirea personajului real atunci cînd acesta începe să «ficţioneze», cînd intră «în flagrant delict de a inventa legende» (légender), contribuind astfel la inventarea propriului său popor. (...) Este vorba de simularea unei povestiri, de o legendă şi de metamorfozele ei, de discursul indirect liber al Québecului, un discurs cu două capete, cu mii de capete, «din aproape în aproape». În acel moment, cinematograful se poate numi cinéma-vérité, cu atît mai mult cu cît va fi distrus orice model de adevăr pentru a deveni creator, producător de adevăr..." (Gilles Deleuze, Cinéma 2. L' image-temps, Minuit, 1985, pp. 196-197).

În toiul postnietzschean al relativităţii adevărului şi a stabilirii adevărului, nu doar ca fapte, ci ca scheme de percepţie, de gîndire şi de simţire, ca habitus (Bourdieu) de către putere, ca efect de putere şi ca regim implicit, aprioric, de dominaţie, în toiul adevărului-interpretare (Nietzsche), ficţiunea, "literatura" devin, în cazuri de dominare şi de excluziune socială extremă, producţie imanentă, nespecializată, explozivă de adevăr. Cînd "adevărul" este impus, iar căutarea şi stabilirea "adevărului" devin instrumente "transcendentale" de putere, ficţiunea scapă din cadrele "profesionale" prestabilite şi devine inventare "delirantă" a unei istorii, performare de adevăr. Ultim recurs al celor supuşi şi excluşi, "puterea celor fără de putere", cu celebra formulă a lui Havel. Altfel spus, "literatura" se de-profesionalizează şi se generalizează, se "democratizează", iese din cadrele industrializate ale sistemului editorial sau cinematografic. Abia în astfel de cazuri de "dezmărginire", ficţiunea îşi arată adevărata forţă "neconvenţională". Şi poate tocmai de aceea, în societăţile ordonate, este ea atent "profesionalizată", strict codificată social. Nu oricine are dreptul să producă adevăruri alternative. Puterea performativă, creatoare de "referent", nu numai de realitate, ci şi de adevăr, a ficţiunii (literatură sau film) este atît de mare, încît ea trebuie codificată şi încadrată preventiv, pentru a se exercita exclusiv aluziv, indirect, prin artă şi mass-media.


Anti-comunismul moral-filosofic vs post-comunismul literar şi artistic ("modelul Humanitas" şi "modelul Polirom"). Acceptare, selecţie, instituţionalizare, specializare tipologică, efecte de putere

Succesul actual al filmului românesc s-ar putea să fie o simplă modă, declara recent Cristi Puiu. Dar de o modă trebuie să profiţi, să n-o laşi să treacă, pentru a pune piciorul înăuntru, a te instala în librării, săli de cinema, festivaluri, presă, în conştiinţe (dacă nu e prea mult spus), în percepţia internaţională, în "sistem".

La fel de recent, editura Polirom se lăuda, pe drept cuvînt, că reuşeşte să vîndă, pentru a fi traduse, tot mai multe titluri de proză aparţinînd tinerei generaţii de scriitori români.

Atît filmul românesc de succes, cît şi proza românească "vandabilă" vorbesc, la distanţă, despre comunism, din perspectiva unei generaţii care, la momentul Revoluţiei, se afla cel mult la vîrsta adolescenţei, dacă nu chiar la aceea a copilăriei de-a binelea.

Ceea ce am putea numi "modelul Humanitas" al raportării la comunism, al redării comunismului, nu s-a vîndut, n-a interesat Occidentul. Era un model el însuşi de import, copiat, o încercare disperată de autohtonizare a unui model central-european de disidenţă morală. Alţii, vecinii noştri imediaţi, ne-o luaseră înainte.

Românii sînt însă, iată, acceptaţi şi promovaţi la distanţă, generaţional-istorică, în timp, printr-o altă formă de redare a comunismului. Ca ficţiune, nu ca judecată morală. Prin artă şi povestire, prin impregnare afectivă şi emoţională şi prin reflex de distanţare ironică. Acolo unde "modelul Humanitas" a pierdut (în sensul că nu a reuşit să se impună, să se "vîndă"), cîştigă, iată, "modelul Polirom". Arta şi sensibilitatea, naraţiunea, povestirea, ficţiunea, "fabulaţia", veridicitatea au, iată, cîştig istoric şi formal, tipologic, de cauză în faţa "adevărului" moral riguros, literatura şi filmul, arta, cîştigă în faţa rigorismului moral practicat, dacă nu cu instrumente, măcar cu ambiţii filosofice.

Nu vreau să cad în paranoia, dar un grăunte de paranoia nu strică niciodată. Nu acuz aici o intenţie sau un complot, ci doar un posibil nou efect pervers de marginalizare şi de segregare.

"Procesul moral românesc al comunismului" nu a avut succes nici în Occident, nici în România. Din vina lui sau nu, pentru că a fost debil forţînd fără nuanţe şi fără ingeniozitate teoretică şi analitică sau, dimpotrivă, pentru că a fost prea tare, maximalizîndu-se pe linia obiectivelor şi "minimizîndu-se" pe linia mijloacelor şi a formelor, nu ştiu, şi nu vreau să analizez aici. Cert este că a dat greş, nu a fost "selectat natural" nici în Occident, nici la el acasă. Era un model de "acţiune directă" nemiloasă, care poate tocmai de aceea a fost respins, ca exagerat şi tardiv, inaplicabil, utopic etc.

A avut, are, în schimb, succes, atît în România, cît şi, încet încet, în Occident, modelul indirect-artistic al memoriei afective. "Directului", "frontalului" moral-filosofic (prea puţin susţinut însă istoric, istoriografic) îi este preferat, cu "delay" istoric, "indirectul" artei, al imaginii şi al naraţiunii mediate prin forme artistice. Un indirect multiplu, aşadar, tipologic şi istoric.

Tot e bine, se va spune. Aşa e. Dar...

Dar nu cumva asistăm la o "selecţie nenaturală", chiar dacă inconştientă şi de "sistem"? Nu cumva "comunismul", ca imagine, este astfel discret protejat de atacuri frontale (chiar şi inabil purtate), nu cumva tinerii regizori şi prozatori români se lasă "făcuţi" de un joc de imagine, de un joc discret "politic" care stabileşte nu negativ, represiv, direct exclusiv, ci pozitiv, prin încurajare, tipologiile şi ritmul istoric al accesului la adevăr, al producţiei de contra-adevăruri?

Prin film şi prin literatură, adevărul se ficţionalizează, şi lucrează organic, osmotic, în timp. Prin artă, adevărul se produce şi se comunică, dar este şi neutralizat, acceptat, asimilat, naturalizat şi normalizat. Prin artă, ca revers al forţei artei, adevărul se impune, dar doar ca poveste.

Nu asistăm deci, oare, la impunerea (impersonal-sistemică) a unei "specializări" româneşti, la o impunere şi acceptare "canonică" doar cu condiţia (şi cu preţul) "specializării" în comunismul tratat ca poveste, deci acceptabil conform principiului relativităţii adevărului?

Şi, mai ales, după amînarea acceptării istorice (la 10-15 ani după Revoluţie) a acestei tratări indirecte, "organice", ca întoarcere a refulatului "comunism" după ce mai întîi se operase refularea propriu-zisă, nu se profilează, fie şi doar ca "modă", o "specializare" nu doar tipologic-formală (artă, ficţiune, evocare afectivă vs judecată morală), ci şi de "obiect", "referenţială" a românilor?

Altfel spus, recomandarea prin încurajare (traducere) la cultivarea post-comunismului literar şi artistic în detrimentul (şi din vina indirectă, de "constituţie" a) anti-comunismului moral-filosofic (slab la capitolul documentare istorică) nu îi incită implicit, insesizabil, prin cantonare, pe artiştii români la ocolirea inconştientă a prezentului, a actualităţii stricte, care rămîne, astfel, apanajul tematic strict al artiştilor occidentali?

Cînd, peste cîte generaţii de prozatori, nu de filosofi sau de eseişti, după cît indirect tipologic şi istoric vom ajunge să vorbim despre întîlnirea halucinantă, enormă, epocală dintre (post)comunism şi globalizare, despre ieşirea din comunism direct în postcapitalismul global, despre evadarea din iluziile şi deziluziile bunicilor şi părinţilor direct în iluziile şi deziluziile tineretului actual? Trebuie să aşteptăm oare ca actuala generaţie de copii şi adolescenţi să crească şi să se apuce, eventual, dacă va mai apuca, de artă, şi abia "proustian", pe calea atît de plăcută, dar, politic, ocolită, a amintirii, să vorbească despre prezentul de acum, la care accesul nu este permis decît creatorilor occidentali, la care singuri, prin blîndă "evoluţie organică", ne interzicem accesul?

Moda cultural, artistic românească actuală poate fi o imensă capcană, cu nebănuite efecte de sistem în perpetuarea "specializării" şi a întîrzierii noastre istorice, ca mod românesc de a fi în istorie şi în "societatea naţiunilor". Adevărul, doar "literar şi artistic" căptuşit, învăluit, vătuit?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer