Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Trilogie murdară în Havana


Pedro Juan Gutiérrez, traducere de Ana-Maria Tamaş

21.11.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pedro Juan Gutiérrez
Trilogie murdară la Havana
Editura Trei, 2007


traducere de Ana-Maria Tamaş



*****

Intro
O carte interzisă în Cuba / Confesiunea şocantă a unui scriitor boem care gustă din plin farmecul şi mizeria Havanei / Un succes internaţional, tradus în 20 de ţări.

"Îndrăzneala lui Charles Bukowski şi a lui Henry Miller străbate romanul lui Gutiérrez, o carte dură, simbolică şi autobiografică.... Plină de imagini vii ale euforiei, senzualităţii şi izolării... Cu siguranţă îi va atrage pe cei cărora le place să citească o carte explicită, provocatoare, dar în acelaşi timp serioasă." Publishers Weekly

"Pedro Juan Gutiérrez scrie din miezul periferiei havaneze, unde viaţa se reduce la sărăcie, rom, sex şi iar sex." Barcelona Review

"Un roman genial, picant şi provocator despre Cuba contemporană." The New York Times

"Talentul lui Gutiérrez stă în faptul că reuşeşte să creeze un personaj macho care rămâne totuşi sensibil la oamenii şi întâmplările din jurul lui." Publishers Weekly

"Scriu despre lucrurile care m-au obsedat o viaţă întreagă. Cu riscul de a-mi şoca cititorii, nu vreau să fiu ipocrit, nici în ceea ce scriu şi nici în viaţa mea personală. Sexul este esenţial! În romanele mele încerc să-mi iau cititorul de gât, să nu-l las să-mi scape. Sexul face parte din esenţa cubanezului, ca şi din cea a brazilianului. Cred că metisajul nostru ne dă o predispoziţie specială pentru muzică, dans şi sex. Scriu despre lucrurile care m-au obsedat o viaţă întreagă." Pedro Juan Gutiérrez


Pedro Juan Gutiérrez s-a născut în Matanzas, Cuba, la 27 ianuarie 1950. Scriitorul, a cărui opţiune narativă este realismul impudic-murdar, a lucrat până la vârsta de 25 de ani ca vânzător de îngheţată, tăietor de trestie de zahăr, muncitor în agricultură şi construcţii, profesor de desen tehnic, şef de sindicat, contrabandist, ziarist şi jurnalist radio. În 1978 îşi ia licenţa la Universitatea din Havana. Ziarist, editor, scriitor, pictor şi sculptor, Gutiérrez este o replică de tip cubanez a Marchizului de Sade, a lui Henry Miller, Rimbaud, Nabokov sau Bukowski. A mai scris şi: Animal Tropical (Premiul Alfonso García-Ramos, Spania, 2000), El Rey de La Habana, El insaciable hombre araña, Carne de perro etc.

***


Amintirea tandreţei
Căutam la radio muzică bună aşa că am ales un canal care transmitea salsa, latino, ştiri şi tot felul de chestii din astea. Se termină muzica şi începu să vorbească, foarte degajat, tipul acela cu vocea răguşită, care trăncăneşte despre orice, despre copiii lui, despre bicicleta lui, despre ce-a făcut noaptea trecută. Tipul avea o voce puternică, cu o dicţie vulgară ca de maidan, ca şi cum niciodată nu s-ar fi mişcat din centrul Havanei. Părea a fi un negru care se apropie de tine şi-ţi spune: "Bă, frate, care-i treaba, am un şmen pentru tine."

Împreună cu soţia mea îl ascultam şi ne plăcea. Nimeni nu mai făcea asta la radio. Tipul punea muzică latino bună, zicea ceva, te aiurea puţin, schimba placa şi trecea la altă chestie. Nici vorbă să dea prea multe explicaţii, nici să demonstreze ce ştia. Părea un negru inteligent, şi întotdeauna mă bucură nespus să întâlnesc negri inteligenţi şi orgolioşi, nu din ăştia care nu te privesc în ochi şi care au jalnica mentalitate luată cu japca, parcă, de la sclavi.

În fine, noi acasă îl ascultam mereu, pe vremea când eram fericiţi şi trăiam bine, în ciuda faptului că eu îmi câştigam pâinea făcând un jurnalism nesănătos şi laş, plin de concesii, unde totul îmi era cenzurat, iar lucrul acela mă întrista fiindcă pe zi ce trecea mă simţeam din ce în ce mai mult asemeni unui mercenar mizerabil, cu porţia mea zilnică de şuturi în cur.

Apoi ea s-a întors la New York, voia să fie văzută şi auzită. Ca toată lumea. Nimeni nu vrea să fie condamnat la întuneric şi la tăcere. Toţi vor să fie priviţi şi ascultaţi sub lumina reflectoarelor. Iar dacă este posibil, cumpăraţi, închiriaţi, seduşi. Am scris "toţi vor"? Nu e exact. Ar fi trebuit să scriu: "Toţi vrem să fim văzuţi şi auziţi".

Ea este sculptoriţă şi pictoriţă. În lumea artei asta înseamnă "să fii bine cotat". Şi se presupune a fi un lucru bun. E reconfortant să fii bine cotat. În fine, a plecat din nou. Pe mine m-au dat afară de la ziar pentru că zi după zi eram tot mai visceral. Iar tipii viscerali nu plac. În sfârşit, povestea a fost lungă, dar în cele din urmă ceea ce mi-au spus a fost: "Nu vrem tipi viscerali pentru că ţara trăieşte un moment foarte delicat, fundamental pentru istoria sa."

În zilele acelea am aflat, în plus, că tipul cu vocea răguşită ca a unui beţiv nu era negru. Era un alb tânăr, cu studii universitare, cultivat. Dar îl prindea bine imaginea aceea.

Prin urmare am rămas foarte singur. Asta se întâmplă de fiecare dată când cineva iubeşte fără rezerve, ca un puştan. Dragostea ta pleacă la New York pentru mult timp - cum s-ar zice "se duce la dracu'" - iar tu rămâi mai singur şi mai pierdut decât un naufragiat în mijlocul curenţilor din golf. Doar că puştiul îşi revine repede, în schimb un bărbat ca mine, de patruzeci şi patru de ani, rămâne năucit pentru multă vreme şi gândeşte: Fir-ar al naibii, iar mi s-a întâmplat. De ce oi fi eu atât de imbecil.

Cu Jacqueline lucrurile au stat încă şi mai rău, deoarece ea a atins un record important în viaţa mea de mascul: odată a avut douăsprezece orgasme cu mine. Unul după altul. Ar fi putut să aibă şi mai multe dar eu n-am mai rezistat şi am ejaculat. Dacă aş fi aşteptat-o să atingă şi ea climaxul ar fi realizat douăzeci sau ceva pe acolo. Altă dată a ajuns până la opt sau zece orgasme. Niciodată n-a mai depăşit acel record. Ne bucuram de deliciile sexului pentru că eram fericiţi. Chestia asta cu cele douăsprezece orgasme n-a fost o competiţie. A fost un joc. Un sport grozav care te menţine tânăr şi în formă. Eu mereu zic: Don't compete. Play.

Oricum Jacqueline e prea delicată ca să trăiască în Havana anilor 1994. S-a născut în Manhattan, descinde dintr-un amestec de trei generaţii de englezi, italieni, spanioli, francezi şi cubanezi care s-au stabilit în Santiago de Cuba şi de acolo s-au împrăştiat din New Orleans în tot Caraibele până în Venezuela şi Columbia. O familie trăznită. Tatăl ei a fost veteran al zilei D în Normandia. În fine, este un produs prea complicat şi prea puţin asimilabil pentru un mascul tropical şi visceral ca mine. Mereu îmi spunea: "Of, nu mai există lume fină în Havana. Pe zi ce trece oamenii sunt din ce în ce mai vulgari, mai grosolani şi mai prost îmbrăcaţi." Ceva mergea prost în toată afacerea asta. Fie eleganţa lui Jacqueline ori grosolănia oamenilor, fie neghiobia mea, fiindcă eu vedeam totul cu ochi buni, şi mă simţeam bine, deşi fireşte, sărăcia avansa cu paşi repezi.

Când am rămas singur aveam mult timp ca să mă gândesc la toate acestea. Locuiam în cel mai bun loc posibil de pe lume: un apartament pe terasa unei vechi clădiri de opt etaje din centrul Havanei. Când se însera îmi pregăteam un pahar cu rom foarte tare, cu gheaţă, scriam poeme aprige (uneori pe jumătate aprige, pe jumătate melancolice) pe care le lăsam ici şi colo, pe unde apucam. Sau redactam scrisori. La ora aceea totul devenea auriu, iar eu priveam ţinuturile din preajmă. La nord Caraibele - albastru, imprevizibil, ca şi cum apa ar fi fost de aur şi văzduh. La sud şi est oraşul vechi, pustiit de timp, de silitră, de vânturi şi de chinuri. La vest oraşul modern, clădirile înalte. Fiecare spaţiu cu lumea lui, cu zgomotele şi muzica sa. Îmi plăcea să-mi beau romul în amurgul de miere şi să mă uit pe fereastră ori să stau o bună bucată de vreme pe terasă, privind intrarea din port, cu acele vechi castele medievale, din piatră despuiată, care în lumina delicată a înserării par a fi încă şi mai frumoase şi mai durabile. Toate acestea mă stimulau să gândesc cu o anume luciditate. Mă gândeam, oare de ce o fi fiind viaţa mea aşa. Încercam să înţeleg. Îmi place să mă supraevaluez, să-l observ de la depărtare pe Pedro Juan.

În realitate, aceste seri cu rom şi lumină aurie şi poeme aprige sau melancolice şi scrisori către prietenii de departe, mă făceau să-mi recapăt încrederea în mine. Dacă ai idei proprii - fie şi doar câteva idei proprii - trebuie să înţelegi că vei întâlni mereu feţe acre, oameni care vor încerca să-ţi stea împotrivă, să te minimalizeze, care "să te facă să pricepi" că nu spui nimic, sau că trebuie să-l eviţi pe ăla fiindcă e nebun, sau poponar, sau vierme, sau hahaleră, iar pe celălalt pentru că e labagiu şi pervers, pe unul că e hoţ, pe altul că-i habotnic, spiritist, drogat, iar pe aia fiindcă e o scursură, o neruşinată, o curvă, o lesbiană, o prost crescută. Ei reduc lumea la câteva tipologii hibride, monotone, plictisitoare şi "perfecte". Şi astfel vor să te transforme într-un exclusivist, într-un căcanar. Te bagă cu forţa în secta lor privată pentru a-i ignora şi anula pe toţi ceilalţi. Şi îţi spun: "Aşa e viaţa, domnul meu, un proces de selecţie şi respingere. Noi deţinem adevărul. Restul ducă-se dracului." Şi dacă timp de treizeci şi cinci de ani nu fac decât să-ţi bage asta în cap, după ce că eşti un singuratic, ajungi să te crezi şi cel mai tare şi pierzi mult pentru că laşi să-ţi scape frumuseţea vieţii pe care o presupune diversitatea, faptul de a accepta că nu toţi suntem egali, fiindcă dacă ar fi aşa, atunci totul ar fi extrem de plictisitor.

În fine, acum tipul acela cu vocea răguşită ca de beţiv a apărut din nou în radioul meu, enervându-mă întrucâtva, a pus o formaţie de muzică salsa din Puerto Rico aşa că am dansat singur. Până ce m-am întrebat: "Ce mama mă-sii fac eu aici, dansând singur?" Atunci am stins radioul şi am ieşit pe stradă. "Plec la Mantilla", mi-am zis. M-am tot învârtit pe străzi până ce am reuşit să combin două autobuze şi să ajung la Mantilla, care se află în afara oraşului şi îmi place fiindcă de acolo se zăreşte pământul roşu, câmpul verde şi grajdurile de vaci. În cartierul ăsta am câţiva prieteni. Am locuit aici mulţi ani. M-am dus acasă la Joseito, un taximetrist, care din pricina crizei a rămas fără slujbă şi-şi câştigă pâinea cu jocurile de noroc. De doi ani trăia de pe urma jocului. În Mantilla existau multe tripouri clandestine unde se juca. Poliţia făcea uneori câte o razie şi curăţa două sau trei dintre ele, băga oamenii la închisoare câteva zile şi apoi le dădea drumul. Eu aveam în buzunar trei sute de pesos iar Joseito mă încuraja să joc. El dispunea de zece mii. Miza tare. Ne-am dus la un tripou care-i aducea noroc. Şi i-a adus. Eu am pierdut toţi banii în cincisprezece minute. Nu ştiu de ce mama dracului, m-am lăsat târât de Joseito. Eu niciodată nu câştig nici un şfanţ la jocul de noroc, dar el a început să câştige serios încă din primul moment. Am plecat şi l-am lăsat când încasase deja cam cinci mii de pesos. Ce noroc are tipul ăsta! Eu cu aşa noroc aş trăi grozav. E adevărat, el trăieşte bine în Mantilla şi mereu îmi spune: "Vai, Pedro Juan, dacă mi-aş fi imaginat eu una ca asta aş fi băgat în mă-sa taximetria de mult".

Eram supărat foc din cauza banilor irosiţi. Nu-mi place să pierd. Mă enervez de fiecare dată când ratez şi mă scotea din sărite că Joseito îşi putea câştiga existenţa atât de uşor în timp ce eu de fiecare dată când joc o mână la cărţi sau la zaruri, sunt deja pierdut. Şi nu c-aş fi vreun ghinionist, căci le aduc noroc celorlalţi. Mereu. Odată am cumpărat o maşină veche şi hârbuită şi am ţinut-o parcată o săptămână în faţa casei, fără s-o mişc, avea două-trei chestii stricate care costau scump. După câteva zile un spaniol bătrân a venit să-mi spună că tot cartierul juca dame mizând pe numărul de înmatriculare al maşinii. 03657. Bătrânul mi-a spus, râzând:
- Va trebui să-ţi dăm comision, Pedro Juan. Măcelarul a câştigat aseară trei mii de pesos cu numărul 57. Ce părere ai?
- Ce părere am? Că idiotul ar trebui să-mi plătească măcar reparaţia maşinii. Stă acolo de o săptămână fiindcă n-am bani s-o repar.
- A naibii treabă! Toţi câştigă bani cu maşina ta şi tu eşti în rahat.

Aşa e. Sunt un dezastru la jocul de noroc şi la multe alte chestii. (...)


În căutarea liniştii interioare
Încă nu trăiam într-o bună asociere de lume şi singurătate. Vreau să spun că eu încă trăiam în dezechilibru şi mi se părea excesivă singurătatea mea.

Încetul cu încetul mă apropiam de cel mai bun moment al meu. Dar îmi era foarte greu. Şi lui Pedrojuan îi era greu să trăiască singur cu mine. Ne certam, aveam scandaluri. La ultima ceartă, ca să nu-l pocnesc, mi-am abătut toată violenţa ghemuită în mine asupra ochelarilor mei de astigmatism: mi i-am scos şi i-am strivit cu o singură mână. Încă nu înţeleg cum de nu mi-am sfârtecat palma cu cioburile lentilelor. Rezultatul a fost că am suferit mult timp de dureri de cap şi senzaţie de somnolenţă. În Cuba nu existau pe atunci nici măcar şurubele pentru rame de ochelari. În cele din urmă am făcut rost de alţi ochelari. De atunci mi-am permis să mă reconciliez cu mine însumi şi să mă calmez. "Pedro, ori te urăşti ori te iubeşti pe tine însuţi. Lămureşte chestia asta şi astfel vei rezolva şi micul tău război personal cu restul lumii."

Asta şi făceam. Mă ajuta America, o vrăjitoare foarte apreciată din Mariano, la care eu mă duceam cu bicicleta. Ea voia să-mi facă un descântec la cap iar eu îi duceam cele trebuincioase pentru ritual: lapte de cocos, flori albe, rom, ouă, miere de albine, lumânări şi nişte plante. La întoarcere trebuia să traversez râul Almendares; de acolo plecau cei disperaţi către Miami. Îşi construiau nişte plute foarte fragile din roţi de cauciuc, bucăţi de tablă şi sfori şi porneau pe mare cu atâta bucurie ca şi cum ar fi ieşit la iarbă verde. Se întâmpla în vara anului 1994. De patru ani era mare foamete şi nebunie în ţara mea, iar în Havana se suferea cel mai rău. Un prieten îmi spunea mereu: "Pedro Juan, singurul mod în care poţi trăi aici e să fii nebun, beţiv sau să dormi." Se duceau acolo persoane înţelepte şi îi sfătuiau cu chibzuinţă. Dar ei răspundeau: "Vreau să plec din rahatul ăsta. Acolo se trăieşte bine". Erau oameni disperaţi. Şi poate curajoşi. Nu ştiu. Presupun că ignoranţa şi curajul se iau de mână.

Am stat un timp acolo căscând gura la lumea aceea. Până şi un poliţist îi ajuta pe patru bărbaţi ca să-şi construiască mai trainic pluta şi le spunea: "Acum o să reziste mai bine. Să vedem dacă ajungeţi." N-am să înţeleg niciodată politica. Timp de mai bine de treizeci de ani i-au urmărit şi înhăţat pe cei care încercau să fugă cu barca în Statele Unite, în schimb, cei care reuşiseră să scape de rechini, de valurile neîntrerupte şi de curenţii din golf, erau eroi pentru o zi în Miami. Dintr-o dată politicienii celor două ţări hotărăsc să procedeze invers, fiindcă aşa le convine lor. Şi încă mai sunt oameni care se miră de absurdul situaţiei, de arta abstractului, de acest suprarealism. E suficient doar să trăieşti şi să te uiţi la ce se întâmplă în jur. Am dreptate sau nu?

Când m-am plictisit de căscat gura mi-am luat bicicleta şi m-am întors acasă. Încet. Îmi place să pedalez pe Malecón. La jumătatea drumului am luat-o prin curtea şcolii lui Pedrojuan. Să fii fost oare o premoniţie. În fine. Mă gândeam doar la asta: "Pedrojuan e cam împrăştiat şi hai mai bine să dau o raită să văd cum stau lucrurile." A fost exact aşa. N-am mai avut nici un alt presentiment, dar când am pus piciorul în pragul şcolii, doi băieţi mi-au strigat: "Pedrojuan a căzut din autobuz şi l-au dus la spital!"

A trebuit să-mi păstrez controlul. A fost cât pe-aci să leşin. Mi-au spus la ce spital l-au dus şi am plecat ca din puşcă. Era cel mai nenorocit spital din Havana. Cel mai murdar şi cel mai părăginit dintre toate spitalele. De două ore băiatul meu şi un profesor stăteau acolo şi nimeni nu-i băga în seamă. Avea încheietura mâinii fracturată. Mersese agăţat de uşa unui autobuz arhiplin. Mâinile au început să-i alunece. Ştia ca va cădea pe asfalt şi că putea să moară. I-a spus unui tip care stătea lângă el: "Auzi, ţine-mă că o să cad" Dar jigodia i-a răspuns: "Cazi, în mă-ta, ce mă interesează pe mine." Şi a căzut în stradă, rostogolindu-se, din autobuzul care mergea cu şaptezeci de kilometri la oră. A fost un miracol ca n-a murit. În fine, am început să intru în acţiune. Am căutat doi medici ortopezi şi i-am rugat să se ocupe de fiul meu.

În cele din urmă i-au făcut o radiografie. I-au pus în ghips încheietura mâini şi o parte din braţ şi ne-am întors acasă, dar era tot umflat şi îl durea foarte tare. Mi se părea că nu îi puseseră bine ghipsul. Făceau economie de ghips. În ziua următoare trebuia să-l duc la alt spital şi să o iau de la capăt, încercând să-l vindec. I-am dat o aspirină şi a dormit puţin la prânz. Când tăcerea s-a aşternut m-am dus pe terasă, în faţa mării. Cu o cafea, să fumez. Eram epuizat. În căutarea echilibrului mereu mă dezechilibram. Eu năzuiam doar la armonia interioară. Am avut intenţia să citesc puţin din Zen. A Way of Life. Dar era în zadar. Citeam şi niciodată nu asimilam nimic. Am găsit pe acolo un caiet cu notiţe al lui Pedrojuan. În ultimul timp citea mai multe cărţi de-o dată. Caietul era plin de citate scoase, presupun, din acele cărţi de Hermann Hesse, García Márquez, Grace Paley, Saint-Exupéry, Burkowski şi Thor Heyerdhal. Straşnic melanj. Pentru un băiat de cincisprezece ani acest amestec adăugat rock-ului îl poate ajuta să izbutească să nu se plictisească şi să trăiască zbuciumat. Ceea ce este excelent. Aşa cred eu. Important e să nu te plictiseşti.

Atunci m-a sunat Maria. O scriitoare de povestiri ciudate care mă consideră dicţionarul ei personal şi căreia îi place să îmi ceară părerea despre toate profanările ei semantice care pe termen lung îi confirmă poetica naraţiunilor. Am vorbit puţin şi i-am spus: "Nu-i băga în seamă pe profesorii de literatură, nici pe cei de gramatică, pe critici ori pe teoreticieni. Îţi pot face mult rău. Ascultă doar de tine însăţi. O să-ţi ia ceva timp, dar e mai bine aşa... Ah, asta nu înseamnă nici că-i mai bine, nici că-i mai rău. Doar că altă cale nu există."

"Şi dacă primesc sfatul vreunui scriitor?", m-a întrebat şovăielnic. "Atunci, ascultă-l, dar nu cine ştie ce. Să nu asculţi prea mult de nimeni."

Apoi nu-mi mai amintesc nimic. Nevastă-mea - mai degrabă fosta mea nevastă - se afla în New York, aproape fără nici un ban, dar fericită, căutând un priceput curator pentru sculpturile ei, iar eu aici, biruit în Havana, dând vina pe toţi. Cred că mi-am plâns singur de milă în toţi aceşti ani şi că mă eschivam. Asta a fost cel mai rău: mă eschivam să rămân singur cu mine însumi. Să-mi fiu tovarăş. Să stau de vorbă cu mine. Şi poate că mi-a dăunat acea căutare a armoniei sufleteşti. Nu ştiu cine mă-sa mi-a băgat în cap ideea asta. Ca să trăieşti în armonie sufletească trebuie să fii un imbecil. Am sau nu dreptate?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer