Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În lumina artei (d'un Palais l'autre: Kiefer, Mona Lisa, Courbet)


Bogdan Ghiu

25.11.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

DarieiFucKiefer!

Nu mai fusesem de mult la Luvru, nu mai intrasem de multă vreme în celebrul muzeu - Muzeul! -, deşi ajung relativ des la Paris. Îmi place să mă plimb prin preajma lui, pe dinafară, dar înăuntru mi se pare o oroare: Mausoleul artei, altfel spus: mormîntul vieţii.

De data aceasta m-am lăsat atras de un anunţ, am cedat mesajului nenumăratelor afişe care de cîteva luni de zile împînzesc pereţii coridoarelor metroului parizian: "Anselm Kiefer la Luvru", "Un nou decor pentru Palat".



Anselm Kiefer este (considerat) unul dintre maeştrii artei contemporane, un mogul al ei. Văzusem astă-vară, la Grand Palais, tot în Paris, "Monumenta" care îi fusese consacrată, şi de care mă lăsasem relativ uşor impresionat mai ales datorită simplităţii mijloacelor de impresionare, de enormitatea vădit manipulatoare a punerii în scenă: artă care ştie să se vîndă, să se dea în spectacol, reactivînd gustul irepresibil pentru manipularea la scară mare a fiecăruia dintre noi. Artă impresionantă, artă care vrea să te impresioneze, să te domine cu orice preţ, să te subjuge, să-ţi stoarcă acordul, emoţia. Cînd (şi dacă) e vorba de artă, fie! Dar dorinţa de putere, cultul forţei, chiar şi în artă, este cea mai periculoasă capcană.

Ce-mi place cel mai mult, nu întîmplător, la Kiefer este, tocmai, rugozitatea, dominarea, supunerea materialelor, strivirea lor şi, prin ele, a spectatorului: forma în dauna şi pe cheltuiala materiei, şi strigătul de revoltă al materiei comprimate. Dubioasă, complice plăcere! Privitorul devenit spectator şi, astfel, materia, materialul propriu-zis al operării artistice. Arta operează în om, pe om. Dar este totuşi păcat, şi îngrijorător, şi periculos, cînd, după catastrofalul secol XX, cînd politicul a apelat la enormitatea mijloacelor manipulatorii ale artei, distrugînd arta tocmai prin magnificarea forţelor ei, prin transformarea artei în propagandă de stadion (fascism, hitlerism, ceauşism etc.), este deci suspect cînd arta ţine să se impună, postapocaliptic, posttotalitar, reactivînd din ea însăşi, şi asupra ei înseşi, tocmai forţele obscure care au desfigurat-o, care i-au fost întoarse împotrivă.

M-am dus, deci, la Luvru ca să văd Kiefer. Şi am fost mai mult decît dezamăgit: furios. FucKiefer!, nu încetam să sudui căutînd cît mai repede ieşirea din Mormînt, şi trebuind, pentru asta, să parcurg kilometrii de artă tombală, de antichităţi strivitoare. FucKiefer! Achiziţia Kiefer de la Luvru este ceea ce la Bucureşti numim o "fiţă", o fiţă cu pretenţii, iar ceea ce înjur eu aici de fapt este aroganţa şi prezumţiozitatea artistului care a acceptat să participe, pe bani enormi, bănuiesc, de stat, la o asemenea şuşanea. Artă vîndută, artă de vînzare, aflată nu întîmplător în relaţii băneşti cu politicul, făcînd nu întîmplător ceea ce face, magistral, cu ea însăşi şi cu consumatorul de artă. Coerenţă şi omogenitate perfecte. FucKiefer! "Va t'faire foutre!", cum ar zice francezii. Arta nu mai este făcută să "decoreze Palate", fie şi ale Artei. În orice Palat, Arta moare - şi omoară. Urăsc palatele, vin de la Bucureşti, mi-am trăit tinereţea în şi pentru Casa Poporului, ştiu ce vorbesc. Şi, păstrînd, evident, proporţiile, n-am fugit de Sabin Bălaşa ca să dau peste fratele lui mai mare. Chiar şi fără chipul vreunui dictator, arta de palat este artă ucisă, arta în slujba morţii.









Ieşirea! Ieşirea! Vreau să ies cît mai repede! Acolo unde mii de oamenii căutau în acelaşi timp, zăpăciţi de propaganda pieţei mondiale a turismului, nume de patrimoniu şi titluri de opere celebre, eu căutam un singur lucru:

FucKiefer!

Veniţi să daţi Lumină (artei)!

După fuga furioasă de Kiefer (din fatalul complex turistico-politico-artistic Luvru), mi-am zis că, totuşi, în mod sigur n-o să mai pun vreodată piciorul prin Marele Muzeu (nu-mi plac cimitirele, comemorările, mulţimile cuvioase, în căutare de mîntuiri), aşa că hai să revăd Mona Lisa. Ştiam eu ce ştiam!

Mona Lisa e simplu de găsit. Peste tot, un "icon" cu tabloul în miniatură (imagine de imagine, imagine în imagine, vertiginos) indică direcţia: nu cumva să te pierzi pe la "Sclavii" lui Michelangelo, de exemplu! Populaţia planetei vine la Luvru în special pentru Mona Lisa. Luvrul se reduce la Mona Lisa, sacrificînd cu brutalitate restul marii istorii a artei.

De fapt, lumea vine, dă buzna la Luvru ca să (se) fotografieze (cu) Mona Lisa. Celebrul tablou, pe lîngă icon, a devenit şi Icoană, e pe post de Icoană unică, în poziţia Icoanei exclusive, monoteiste. Iar cohortele de vizitatori, absolut niciunul fără o cameră proprie de luat vederi, de subtilizat moaşte de imagine, nu mai vin să ia Lumină, aşa cum îi chema mesajul cristic, ci să dea lumină artei sacralizate, deci ucise, moarte, îngropate. Venim la Luvru ca să formăm în jurul Mona Lisei (sau al Monei Lisa? Hai mai bine să-i zicem "Gioconda"!) Sfîntul, Viul Mormînt al Artei. Ce deosebire faţă de pelerinajul la moaştele sfintei Paraschiva? Niciuna. Sau cel mult, strict cronologic, de epocă, dar în niciun caz de formă sau de structură, de tipar "arhetipal". Acelaşi obscurantism căutător de Lumină, care tocmai el, prin căutarea şi pelerinajele lui frenetice, este cel care aduce lumina în grota Icoanei. Imagine în imagine în imagine, imaginea ca punct gol de fugă, la infinit. Imagine de imagini. Imagini proaste, tremurate, la înghesuială, toată lumea, ca înecaţii, vor să ridice un braţ, să expună aparatul în raza Tabloului devenit Icoană, devenit invizibil: soarta contemporană, mizeria actuală a imaginii. Aşa-i trebuie! N-o s-o salvez tocmai eu! Ducă-se, cu gaura neagră din inima ei cu tot. Personal, am preferat să "imortalizez" oamenii, aducătorii de lumină şi viaţă. Oameni cu feţe preocupate, disperate, muncite. De cînd a încetat arta să mai fie o plăcere?

Deşi fotografiatul este strict interzis, administratorii Luvrului ar risca, probabil, o răzmeriţă populară dacă nu i-ar lăsa pe oameni să se îndoape simbolic, prin intermediul euharistiei imaginii digitale, din sacrul artei, aducînd de fapt lumina cu flashurile aparatelor lor. După ce a asigurat "benzile desenate" ale creştinismului occidental, arta ia, acum, locul religiei. Cu aceleaşi efecte.





















Veniţi să luaţi Lumina artei!

Evenimentul toamnei în materie de expoziţii este, însă, la Paris, marea expoziţie Courbet, de la Grand Palais, căutată de mii de oameni din întreaga lume mai ales pentru publicitatea asigurată de povestea "sulfurosului" tablou L'Origine du monde: un sex exhibat de femeie, din care nu se mai vede nimic, un fragment de nud, de fapt, fără, măcar, şolduri, sîni, umeri sau chip, brutalitatea reducerii, telescopării imaginii la "gaura neagră", închisă, la grota sexului. Vertiginos! Tabloul a fost pictat la comanda unui ambasador al Turciei în Franţa, apoi a dispărut vreme de aproape o sută de ani, trecînd prin Ungaria, scăpînd de urgia comunistă, reapărînd apoi în colecţia personală a lui Jacques Lacan, de fiecare dată, însă, la propriu, sub acoperire: în cazul bogătaşului ungur, disimulat sub un peisaj, la Lacan însă, sub un desen-stilizare, care îl re-reprezenta "epurîndu-l", de André Masson.

În expunerea de acum, de la Grand Palais, Originea lumii este încadrată de cele două "măşti" ale sale, şi înconjurată de fotografii proto-porno de epocă, marcînd aceeaşi poziţie de exhibare-focalizare a sexului cu sacrificarea restului. Sexul-limită, dincolo de care nu se poate trece, pentru că nu există niciun "dincolo": revelaţia realismului, platitudinea şi planitudinea "realităţii" dincolo de care nu se "ascunde" nimic, totul e la vedere, în tablou, în imagine, şi nu se vede nimic, tocmai asta este insuportabil, intolerabil: lipsa de imagine din imagine, lipsa de vizibilitate din ceea ce se oferă vederii. Vizibilul se închide şi se refuză. Nimic transcendent, nimic metafizic: tocmai aici este drama, nu putem compensa prin nicio speranţă de "dezvăluire", prin posibilitatea niciunei "revelaţii", a niciunei amînări salvatoare, a niciunui mesianism. Captivi, striviţi, trebuie să "facem lumină" şi să dezvăluim noi înşine.

Courbet pleacă din romantism, dar se joacă cu pozele şi, mai ales, le imanentizează, le interiorizează, dezvăluind tragismul, brutalitatea, intolerabilul din imagine. Ceea ce am văzut eu la el, acum, este albul ca flash (fotografic) interior imaginii, din imagine.

Transcriu din carnet: lumina brutală dinăuntru, face lumină în imagine, nu din afară, lipsa oricărei transcendenţe: Realism. Albul feţelor, mai ales al osului frunţii, faţa-flash. Ogarul alb ("Înmormîntarea de la Ornans"), care vrea să producă un efect de blitz în imagine, reluat separat, şi revenind ulterior în "alegoriile" realităţii ca vînătoare. Ogarul, vînătoarea "face lumină", din interiorul realităţii, asupra realităţii. Luminarea, dezvăluirea realităţii din ea însăşi, prin ea însăşi, fără false transcendenţe. Se face lumină (albă) în tablou, realitatea trebuie făcută să se lumineze, "militant", "reportericeşte", singură. Dezvăluirea ca act imanent realităţii, care trebuie operată din realitate. Frunţile luminează: gîndirea revoltată, pasionată.

În marele "Atelier", realism profetic, deşi la interior, pictorul este pe cale de a picta un peisaj, un exterior (imaginea are nevoie de separaţie, de ruptură, de "developare", de trecere prin "camera obscură", adevărata imagine este întotdeauna indirectă şi trecută prin beznă, prin "roşu şi negru", nu este niciodată imediată, şi tocmai imediatul şi continuum-ul producţiei de imagini contemporane interzice, face imposibilă adevărata imagine: în locul imaginilor adevărate - adevăratele imagini!), iar nudul de femeie e privitorul, judecătorul, modelul priveşte, supraveghează, nu este încă pictat, obiect, nu a intrat încă în tablou. Albul cărnii, albul de flash imanent al cărnii, carnea ca flash al dezvăluirii imanente a realităţii. "Alegorismul" nonmitologic, lipsa de perspectivă: realism noniluzionist, care dezvăluie mutismul, închiderea vizibilului imaginal, refuzul imaginii, realitatea ca limitare brutală a oricărei "perspective".

Ceruri forţat luminoase, albe. Forţate să lumineze dinăuntru imaginea, realitatea. Acelaşi alb de flash.

Figurează lumina care se face în imagine.

Nu peisaje: imanenţa naturii omogene. Marinele şi peisajele de păduri cu ape curgătoare, excelent puse faţă în faţă, căci sînt la fel de minerale, de geologice: valuri de piatră. Toate figurează un adăpost, un interior, un căuş: grota, prefigurare a sexului feminin. Forţează permanent albul, flashul intern, auto-fotografierea realităţii. Supra-figura, "matricea" formală este tocmai matricea, grota, interiorul, imanenţa naturii.

Albul nudurilor: flashul în sfîrşit devoalat, realizat, izolat, sublimat. Ne luminează, alb, carnea, sexul, care este o limită, dincolo de care nu se poate trece, care nu oferă şi nu asigură nicio "perspectivă". Realism: descoperirea/figurarea lipsei de perspectivă a realităţii, a brutalităţii "alegorice".

Carnea albă de femeie este flashul imanent al realităţii. El ne luminează, ne arată aşa cum sîntem. Originea lumii: fenomenologie prin focalizare şi "de-cadrare". Grotă-grotesc. Aici e violenţa, brutalitatea imanentă a realităţii, lumina care o orbeşte.

Denudare dincolo de nud. Moartea (posibilităţii) imaginii, zidul realităţii pe care expunem imagini, anume făcut pentru asta, flashul total, reducerea imaginii şi spargerea ei, deja, dinăuntru: o gaură, o grotă.

Apoi, scenele de vînătoare, vulpea şi cerbul egal sacrificate: de om. Geologicul (culorii) din viu (pre-Cézanne).

În sfîrşit, marea lecţie a separării artei de politic. Cît a fost direct (şi masiv) implicat în afacerile Comunei, şi apoi la închisoare, a ferit arta de reducerea la denunţarea realităţii, tocmai el, realistul, ultimul de la care ne-am fi aşteptat la un asemenea gest "purist". Doar "portrete indirecte", naturi moarte adică ucise, mere roşii şi păstrăvi geologizaţi, descompunîndu-se printr-un fel de solidificare.

Aş înlocui oricînd Mona Lisa cu Originea lumii, dacă n-ar fi acelaşi lucru, şi dacă n-ar produce, vai, aceleaşi efecte. Gioconda pictată, fără joacă, de Courbet. RE-istoria artei.

Fără imagini!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer