Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre urgenţa de a percepe literal arta


Bogdan Ghiu

02.12.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu toate marile tablouri ale lumii sînt şi tablouri de dimensiuni mari. Meninele lui Velasquez sau Guernica lui Picasso, de exemplu, sînt, Gioconda lui da Vinci, Furtuna lui Giorgione (de la Galleria dell'Accademia din Veneţia) sau Autoportretul cu pălărie de pai al lui Van Gogh (de la Orsay), nu. Mă refer la ceea ce am putea considera ca fiind tablourile-vedetă, către care sîntem îndreptaţi de către toate ghidurile turistice ale lumii, în care se ascund, dezvăluindu-şi faţa de splendoare, marile secrete ale artei văzului şi în faţa cărora se înghesuie publicul global.

Artiştii mai recenţi, cei care încă mai pictează propriu-zis - Francis Bacon, să zicem, sau Tapies etc. -, au învăţat că, pentru a fi văzuţi, trebuie să picteze mare. Condiţia muzeală, de consum turistic, la care este supusă arta creează afluenţă, înghesuială. Într-un mare muzeu (şi acestea sînt multe), un mare tablou mic nu se vede. Mona Lisa, aşa cum am încercat să arăt săptămîna trecută, este, de fapt invizibilă, nu poate fi văzută, nu poate să opereze, este redusă la condiţia de operă moartă, de criptă a artei: cine să-i mai poate surprinde celebrul şi misteriosul surîs de la 15 metri, în ţarc?

Ca să poţi fi văzut şi admirat trebuie să pictezi mare. La Prado, Meninele lui Velasquez sau aşa-numitele "Picturi negre" ale lui Goya pot fi admirate chiar şi în condiţii de înghesuială. În condiţii muzeale, supusă condiţionărilor muzeale de receptare, pictura (modernă) de şevalet pierde, devine inevitabil divertisment. Cîştigă, în schimb, marile suprafeţe renascentiste şi cele recent moderne.

Căci pictura, şi arta în general, nu mai trebuie considerată exclusiv sub specia esteticului, a unui estetic, ca să spunem aşa, adăugat, special, a unui regim special, "artistic", al percepţiei. Lupta internă pentru autonomie a artei a avut drept consecinţă externă segregarea, ghetoizarea artei. Muzica trebuie considerată, etic, artă a auzului, arta de a auzi în general, de a auzi lumea, de a percepe auditiv realul. Iar pictura trebuie considerată, etic, nu ca un regim special, aparte, al vizibilului, ci drept artă a văzului, drept arta de a vedea (lumea, realitatea etc.). Arta formează vizibilul, "formează ochiul". De asta simt marii artişti nevoia să picteze, uneori, mare, de-"biedermeierizînd", dez-"imperializînd" condiţia esenţialmente politică, definitiv subversivă a artei.

Ceea ce, popular-filosofic, ne-am obişnuit să numim, metaforic, "ecranul conştiinţei" ar trebui literalizat, înţeles în sens literal. Tablourile marilor artişti trebuie privite, sub semnul urgenţei, ca tablouri şi ecrane ale conştiinţei: ce nu trebuie să nu vedem, să ne ferim să vedem. Actuala aşa-zisă "civilizaţie a imaginii" distruge şi blochează tocmai formarea conştiinţei ca "ecran". Pentru că prezintă imagini deopotrivă încheiate, complete şi în desfăşurare, dar orizontal, lateral, nu pe profunzimea de străpungere, pe perpendiculara etică, de "lectură", a privirii, distruge arta ca hipernaraţiune şi ca viteză de transport metaforic care te include şi te somează. Literalitatea este şocul, invizibilul, de-nevăzutul, intolerabilul care te respinge, care te trimite. Privim, sîntem treziţi la privire pentru că sîntem priviţi, pentru că ceva ne priveşte, cere, tocmai, să fie făcut imagine, să intre, insuportabil, în vizibil.

Marile tablouri trebuie privite ca ecrane ale conştiinţei. Pentru a salva nu atît arta de la divertisment, ci pentru a ne salva mai ales pe noi înşine, învăţînd, nu ferindu-nevedem. La televizor şi pe ecrane, în general, nu se vede, nu se poate vedea nimic.

Şi ce-ar fi dacă, vorbind despre "literatură" de data aceasta, Metamorfoza lui Kafka, de exemplu, ar fi, de fapt, hipernaraţiunea, anti-"povestea" istoriei, pur şi simplu? Dacă am începe să percepem aşa arta? Ce s-ar întîmpla? Cum ar arăta lumea?

Din punctul de vedere al artiştilor, metafora înseamnă forţare (cum o numea, literal, Eisenstein) a gîndirii, trimitere la gîndire prin expunere la literalitatea asocierilor ascunse, "metaforice", dezvăluire şi mai ales denunţare a corespondenţelor oculte care fac, care ţes, care sînt realitatea: "paranoia critică" a lui Dali, mult îndrăgită de Lacan. Metaforicitatea esenţială a artei în viziunea artiştilor nu este aceeaşi cu metaforizarea la care privitorii (sînt îndrumaţi politic şi economic să) supun(ă) arta, pentru a o castra, pentru a-i neutraliza şocul, apelul. Ochiul, urechea şi lectura noastră metaforizează natural arta, adică o reduc şi o separă de urgenţa, de utilitatea ei imediată. Metaforizăm esteticoid pentru a nu fi nevoiţi să trecem la acţiune. Toate marile opere sînt apeluri politice la acţiune prin percepţie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer