Marillion, era noastră

Marillion. Care Marillion? Ce-i aia? O marcă de biscuiţi, un detergent performant? Nu ştiţi trupa sau nu ştiţi despre care Marillion este vorba în propoziţie? Pentru că, dragii mei, povestea începe în 1979 şi continuă în zilele noastre. Istoricii, fiindcă e nevoie de istorici cînd discuţi despre o formaţie înfiinţată acum 28 de ani, împart cariera Marillion în două ere. Era Fish şi era Hogarth.

Fish, carevasăzică. Ce are, dom'le, peştele cu hard-rockul sau rockul progresiv? Simplu, domnul Derk W. Dick, irlandez prin născare şi purtare, şi-a luat un nume de scenă simplu şi sănătos: Fish. Domnul Fish a susţinut partiturile vocale Marillion pînă în 1988, cînd a decis să meargă pe alt drum. Între timp imprimase un stil trupei, ocupîndu-se şi de versurile melodiilor. Fiindcă erau nişte melodii în adevăratul sens al cuvîntului. Hituri rock susţinute de o trupă solidă, cu o anumită înclinare poetică. Deşi critica de specialitate a descoperit filiaţii cu muzica celor de la Rush, Van der Graaf Generator sau Yes, băieţii de la Marillion sunau al naibii de asemănător cu Genesis în zilele lor comune, la impresia asta contribuind mai ales vocea lui Fish, amestec ciudat de Peter Gabriel şi Phil Collins. Nu atît de subtilă şi surprinzătoare ca a lui Gabriel, nici atît de personală ca a lui Phil.

Anul căderii comunismului est-răsăritean coincide cu revoluţia numită Steve Hogarth. Omul a venit pe post de înlocuitor al lui Fish, fiind obligat să preia nu numai vocalul, ci şi compoziţia & versurile. Personalitate puternică, pătrunsă spiritual de importanţa mesajului pe care muzica îl poate transmite, Hogarth a schimbat aproape totul. Piesele au devenit mai elaborate, mai lungi, dar nu plictisitoare. Rafinat şi exhibiţionist, tradiţionalist, dar în egală măsură reformator, Hogarth a creat alt Marillion. O trupă de rock bunicică, dar cam comercială, s-a transformat în timp record într-o formaţie cu pretenţii, care practică un rock-progresiv de cea mai bună calitate. O muzică distilată, de atmosferă. Alături de Hogarth lucrează cu pricepere Steve Rothery, un chitarist cum nu se găseşte pe toate drumurile, nici măcar pe cele ale Angliei, Pete Trewavas, basistul fără vîrstă şi fără inhibiţii, clăparul Mark Kelly, discret, sensibil, şi toboşarul Ian Mosley, un munte de calm din al cărui vîrf poate curge lavă atunci cînd piesa o cere.

Brave şi Afraid of Sunlight, Anoraknophobia şi Marbles, plus Somewhere Else, disc 2007, sînt dovezi ale faptului că se mai poate face muzică de calitate. Cu condiţia să te pricepi. Să rezişti tentaţiilor, adică să nu te prostituezi. Deviza lor pare a fi "Fără compromisuri!". Arta de plăcerea artei îşi cere însă tributul. De aceea, Steve Hogarth şi compania au brevetat o metodă simplă prin care îşi pot finanţa creaţiile în fază de proiect. Fanii susţin viitorul album prin precomenzi, iar formaţia are la dispoziţie banii necesari producerii acestuia. Experimentul s-a dovedit o reuşită şi chiar dacă Marillion nu vor cîştiga niciodată nici măcar a zecea parte din cît cîştigă Rolling Stones, să zicem, scopul a fost atins. Bucuria de a transmite bucurie face uneori cît toate cecurile din lume. Ascultaţi-l şi priviţi-l pe Hogarth cîntînd Easter sau Run Away, apoi veţi înţelege!

---

Vezi piesa Somewhere Else interpretată live la Londra: