Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Ce ar fi de spus despre o ANUME carte şi ce ar fi de PLEDAT pe marginea TUTUROR cărţilor pentru copii? - Istorie cu copii şi Pârş, mâţă, frunză de gutuie


Adina Kenereş, pe marginea unei cărţi de Laura Grünberg, cu ilustraţii de Cristi Gaşpar

12.12.2007
Editura Compania
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Laura Grünberg
Istorie cu copii şi Pârş, mâţă, frunză de gutuie
Editura Compania, 2007


ilustraţii de Cristi Gaşpar



*****

Ce ar fi de spus despre o ANUME carte şi
ce ar fi de PLEDAT pe marginea TUTUROR cărţilor pentru copii?

de Adina Kenereş

Istorie cu copii şi Pârş, mâţă, frunză de gutuie - ultima carte pentru copii apărută la Compania - a căpătat un titlu secund cu aer de metaforă: Manual de imaginaţie şi conversaţie. Nu e vorba însă de nici o metaforă. E chiar definiţia activă a obiectului sau, dacă preferaţi, modul lui de întrebuinţare.

O mare paranteză

De unde şi până unde "notiţa de utilizare" la o aparent simplă carte cu text şi poze pentru copii? Dintr-un fel de exasperare la puţinătatea înţelegerii şi a mijloacelor puse la bătaie ori de câte ori vine vorba despre creşterea şi, mai ales, educarea copiilor.

Să zicem că am făcut una dintre primele crize de neînţelegere în urmă cu câţiva ani: prietenii mei se bucurau să ia de la editură o cărticică subţire şi colorată nu pentru că ar fi fost ea nu-ştiu-cum, ci pentru că odraslele lor aveau să le dea pace cel puţin 2-3 ceasuri, dacă nu în maşină, cel puţin în week-end. Plozii, care aveau pe-atunci 7-8 ani, aveau să se ascundă în colţul preferat - în pod, sub cireş sau în camera lor -, delectîndu-se singuri cu aventurile şi contururile personajelor din volumaşul acela ca o broşură. O singură dată am îndrăznit să mârâi, şi atunci la o foarte veche cunoştinţă: "Bine, da' nu e mai simpatic să-i citeşti tu? Că poţi să vorbeşti cu el..." Şi am auzit: "Păi, de ce se mai duce la şcoală? Citeşte singur deja, a învăţat alfabetul. Chiar crezi că n-am altceva mai bun de făcut?!"

Ultimele crize s-au desfăşurat pe un fond deja serios accidentat: majoritatea copiilor de la clasa a IV-a în sus ar renunţa bucuroşi la litaniile profesorilor de română, majoritatea părinţilor "cu carte" se plâng de fiii şi fiicele lor care n-au nici un dor de lectură, scriu cu piciorul stâng în ghips un fel de SMS-uri, iar dascălii cred în masă că au de-a face cu contingente pierdute. Din fericire, există şi minorităţi zîmbitoare, formate din copii "ca pe vremuri", părinţi şi pedagogi care-şi iau treaba în serios, cu tot umorul de rigoare. În sânul majorităţii însă, atmosfera de dezastru domină şi se traduce prin lehamite.

Cum am parte zi de zi de aceste teme, nu mi se pare inutil să reamintesc câteva locuri comune şi necomune ale vieţii practice cu copiii în familii şi în şcoli obişnuite:

normal - şi nu excepţional! - ar fi ca orice copil foarte mic să atingă cărţi cu poze (de pânză, de plastic, de carton) în prezenţa afectuoasă a celor apropiaţi, care-i şi vorbesc despre ce se vede acolo, indiferent de ceea ce cred ei despre posibilităţile de înţelegere ale unui mormoloc care nu merge în picioare

normal este ca bebeluşului să i se vorbească şi să i se cânte, iar apoi, de pe la un an, să i se inducă in ritualul calmant de seară, înainte de culcare, mica poveste, cu mama sau tata alături, cu un bunic sau cu amîndoi. În scurt timp, "suportul" poveştii va putea fi cartea, iar povestea va ajunge uneori, fără supărare, să fie repetată până la saţietate şi dincolo de ea

"poza" unui adult sau a unui bătrân care ţine un copil pe genunchi şi-i citeşte dintr-o carte nu se demodează: este chiar întruchiparea relaţiei afective care permite transmiterea bunelor obiceiuri. Desigur, se pot spune până târziu poveşti fără cărţi. Dar la fel de sigur este şi că absenţa - fie ea şi motivată - a istorioarei şi a timpului ficţiunii petrecut împreună este cel mai adesea irecuperabilă. Nici o doică, nici o baby-sitter, nici o minunată menajeră nu pot înlocui mai mult decât o firimitură din prezenţa părinţilor sau a bunicilor

tot firesc este ca părinţii să-şi înscrie copilul la secţia bibliotecii orăşeneşti specializată în vârste mici, să-l ducă la biblioteca din sat, să-l tragă după ei în librărie şi să-i aleagă, la început cel puţin, volumele care i se potrivesc. Crearea acestei dependenţe este mult mai valoroasă decât aceea, nedorită şi neproductivă, de supermarketuri întinse pe hectare, de haine de marcă, de echipamente sportive şi electronice de lux etc. Sistemul împrumuturilor de la o bibliotecă publică şi cel al schimburilor de cărţi între copii se pot înfiripa devreme, scutind punga familiei de cheltuieli exagerate, în timp ce deschid, cu mijloace modeste, un apetit aproape imposibil de trezit din amorţeală la 14-15 ani

a citi în casă (nu doar presă, ci şi volume), a vorbi despre literatură, a provoca la discuţii pe marginea ei, luând cărţile în serios ca furnizoare de experienţe complexe (ceea ce chiar sunt - ca şi teatrul, circul, concertul, opera, expoziţia) sunt comportamente mai preţioase şi mai eficiente decât combinaţia savantă de sancţiuni şi stimulente pe care se străduiesc s-o conceapă din neant părinţii brusc îngrijoraţi de copiii lor ajunşi "la vârsta la care nu mai citesc"

dascălii care vor ţine mai departe să se achite "în primul rând" de obligaţiile impuse de manuale şi programă, ca să vadă "pe urmă ce timp le mai rămâne şi pentru altceva" îşi pregătesc zile grele şi le asigură şi colegilor din eşalonul următor o întîlnire acră cu generaţii de elevi gata sastisiţi de forme şi formule în care nu se regăsesc şi pe care nu pot (şi n-au nici un motiv) să le digere

nimeni şi nimic nu interzice segmentarea orelor de curs în aşa fel încât lipsuri mari constatate în clasă, "boli" ale limbii, confuzii curente să fie tratate în rubrici care trezesc din somnul predicii, interesează şi amuză. Nimeni şi nimic nu interzice comentariul cultural la fapte diverse şi întâmplări de toată ziua, umorul, răspândirea textelor cu miez (integrale sau în fragmente) ce nu figurează în manuale, colaborarea cu bibliotecarul, abonamentele la publicaţii, inventarea bonusurilor pentru "performeri" la fond şi/sau la formă, sau orice altă variantă de întărire pozitivă a contactului susţinut cu tipăritura

oricât ar părea de ciudat, imaginaţia, creativitatea în orice domeniu, talentul de a armoniza lucruri, oameni, proiecte, spaţii, situaţii sunt sistematic legate de antrenamentul la lectură practicat în familie şi în şcoală; şi invers: sărăcia de idee şi rigiditatea, ca şi violenţa multor adulţi nu vin din bibliotecă, ci din lipsa ei.

Să nu uităm însă că, dacă democraţia lecturii e interpretată ca un minimum necesar, aspiraţia la elita lecturii nu e un păcat. Cercuri de literatură, ateliere de creaţie, concursuri, jurii care dau premii după citirea unor volume, revista şcolii, colaborarea cu amatorii de grafică, pictură, fotografie (pe scurt, cu cei care dau consistenţă vizuală producţiilor literare) nu sunt "joburi în plus" pentru profesori, ci chiar pragul de sus al profesiei, fără de care propria scară de valori rămâne neîmplinită. Nu li se cere nici pe departe să formeze scriitori, ziarişti sau artişti, ci să asigure un procent rezonabil de tineret apt să ducă mai departe înţelegerea şi respectul pentru cultura comunităţii lui - în fapt, un "amănunt" la fel de important ca apa, aerul curat şi fibra optică.

Gata cu paranteza, revenim la chestiune

Pe lângă lectura, oricând posibilă, a unei ficţiuni ilustrate, Istorie cu copii şi Pârş... are alte câteva date care o recomanda ca pe un auxiliar pedagogic:

capitolele au teme "marcate", iar segmentarea strânsă permite folosirea câte unui capitol pe şedinţa de lectură sau de lucru cu copiii

textul este racordat la viaţa cotidiană, cu bunele şi relele ei, ceea ce îngăduie conversaţii extinse, divagaţii şi nostimade inspirate de exclamaţii şi amănunte aparent fără importanţă

elementele fiecărei teme se pot constitui într-un pretext de comentariu, analiză sau şedinţă pentru un cerc literar sau atelier de creaţie (literară sau plastică)

calitatea grafică şi tipografică a cărţii nu este un accesoriu de lux. În mod ideal, cât mai mulţi copii ar trebui să aibă acces (în grupuri, în clasă) la câteva exemplare sau la unul singur pentru a-şi putea face o idee despre exigenţele şi efectele aşteptate de la arta cărţii, care slujeşte nu doar comunicarea de "vorbe", ci şi pe aceea de imagine, sentiment, punere în scenă

Ce se poate face concret, cu cartea în mână

se pot citi doar fragmente sau capitole după ce s-a prezentat un scurt rezumat al Istoriei...; se pot citi numai începutul şi sfârşitul, pentru ca "mijlocul" să fie inventat; se poate citi numai un început de capitol, pentru a face apoi ipoteze despre natura personajelor sau despre evoluţia poveştii

orice capitol poate sluji drept model pentru exerciţii şi aplicaţii în grup: cu o nouă serie de personaje între care se construiesc relaţii asemănătoare cu cele din text sau diferite; cu imitare sau delimitare de registrele verbale ale cărţii; cu transformarea întregului dialog într-o relatare la persoana a III-a sau la persoana I-a singular, sau chiar într-o poezie cu metrică prestabilită; cu trecerea animalelor, obiectelor şi frunzei la regimul unor personaje cu trăsături umane

unele pagini se pretează mai bine decât altele la comentarii şi discuţii, explicite sau deghizate, pe teme de stil şi lexic: cum vorbesc copiii între ei, despre adulţi, cu prietenii care-i însoţesc în marea aventură, cum se face că limbile pendulei par "mai în vârstă", prin ce se distinge Pârşul de ceilalţi, ce figuri ale politeţii se remarcă, dar şi cum arată o gafă, o informaţie prinsă din zbor de un copil şi livrată ca atare, nedigerată, cum arată o dojană, un duel verbal între frate şi soră etc.

tipografia textului (cu ranguri diferite) şi punctuaţia complexă - specifică oricărei producţii de mare oralitate - pot fi şi ele surse de observaţii şi exerciţii

ilustraţiile au o ritmică a lor, alternând culoarea plină şi desenul liniar, fondul alb cu cel colorat; desen, acuarelă, creioane colorate, colaj nu ţintesc să obţină un efect unitar, ci să sublinieze ambianţe diferite de comunicare, în acord cu starea de spirit creată de text

Din păcate pentru editorii români de azi, literatura pentru copii care li se propune - aşa-zisa recoltă întâmplătoare de texte - este dezamăgitoare. Şi nici ilustraţia nu străluceşte. Inadaptarea la vremuri a condeiului, înţepenit cel târziu la finele anilor '60 sau mimând pauper fantasy-uri de consum de alaltăieri, şi zgomotul personalist al graficii, zvârlind flăcări imitative din afişele anilor '80 sau etalând o picturalitate autosuficientă, compun cel mai adesea un haos care se cere pur şi simplu respins. Lipsa şcolilor şi a cursurilor specializate se simte dureros. Dar e la fel de adevărat că nici societatea, nici editorii ei nu pot merge mai repede decât muzica. În foarte rare situaţii textele bune - de orice fel - vin de la vreun autor la comanda unui editor. În cazul de faţă, Laura Grünberg a trimis către editură, din proprie iniţiativă, un text inspirat, parcă aşteptat. Ca o mamă modernă, deschisă şi inventivă, autoarea îşi descrie astfel experienţa - specială, căci nu e vorba de un scriitor profesionist, în sensul comun al cuvântului - de autor de literatură pentru copii:

"Cartea este rodul dialogului meu imaginar cu mine cea din copilărie şi cu băiatul meu. Un dialog despre ce este, ce nu este şi ce ar putea fi istorie. Este istorie doar ceea ce se scrie în manualele de istorie? Din acea istorie lipsesc însă multe. Printre altele, lipsesc pisicile negre, frunzele de gutui, nodurile greu de făcut la şireturi, ticăitul pendulelor, pisălogeala fetelor isteţe, poftele, joaca de copii. De aceea am încercat să propun altfel de istorii, care, puse cap la coadă, tot istorie să fie.

Dialogul meu cu mine şi cu băiatul meu a fost intermediat de un Pârş de Mai, un personaj care a apărut din senin în viaţa mea. Până să citesc un articol într-un ziar despre o asociaţie care se ocupă de protecţia pârşilor, habar n-aveam că ei există pe lume. M-a fascinat numele animalului - am căutat pe Internet şi mi-am zis că Pârşul de Mai, zis cel Mare, poate deveni unul dintre personajele centrale ale cărţii. Cel care provoacă imaginaţia, dă informaţii inedite, aruncă idei, este binevoitor cu soluţiile la care ne gândim pentru a face altfel de istorii: istorie coaptă, istorie cu gânduri, istorie cu bătălii, istorie de râsul lumii, istorie puzzle, istorie din prezent.

În jurul atâtor feluri de istorie a luat naştere o echipă ciudată, formată din doamna Nina-frunza de gutuie, Norocica-pisica neagră, Magda-blonda cea isteaţă. Echipa condusă de Simon şi incitată la exerciţii de imaginaţie de Pârş cel Mare. E o echipă victorioasă: a reuşit să readucă pendula veche aruncată într-un pod la locul ce i se cuvine, în sufragerie. Fiecare a avut de învăţat câte ceva din aventura asta. Inclusiv eu." (Laura Grünberg)

Mi s-a părut util să-i poată citi mărturia toţi cei pe care îi preocupă domeniul. Aşa cum util cred că e să-l citească şi pe Cristi Gaşpar, ilustratorul Istoriei..., care e pictor de formaţie şi a petrecut câţiva ani buni în publicitate:

"În iulie, doamna Adina Kenereş, coordonatorul Editurii Compania, m-a provocat la unul dintre cele mai frumoase proiecte pe care le-am făcut până acum: ilustraţia unei cărţi pentru copii. Plin de entuziasm, m-am dus la editură, unde mi s-a explicat clar şi concis ce trebuie să fac: citesc povestea şi încerc câteva propuneri de personaje. Totul liber, fără constrângeri. Ce poate fi mai frumos pentru un artist? Libertate totală.

Încrezător în forţele proprii, am promis că într-o săptămână mă întorc cu primele propuneri. În fond, ce era aşa de greu? îmi ziceam. O pisică, doi copii, o frunză şi un şobolan cu coadă de veveriţă (pârşul). Şi unde mai pui că toţi prietenii îmi spun că am minte de copil, că nu pot desena ca un om mare.

Seara am citit povestea. M-a prins din prima, m-a amuzat şi, în timp ce citeam, încercam să-mi imaginez personajele şi păţaniile lor, descrise de scriitoare.

Dimineaţa mi-am scos albumele preferate: Miro, Matisse, Klee. Schiţe, pagini aruncate, nervi. Şi totuşi, părea atât de simplu! Recitesc povestea, mult mai atent la detalii, şi încep să notez pe o foaie descrierea personajelor: pisica era neagră, pârşul - inteligent şi filosof, frunza căzuse de pe craca ei, copiii erau haioşi, cu ochi iscoditori, limbile pendulei - pline de personalitate. De aici trebuia să-mi încep construcţia.

Încet-încet, imaginaţia a început să funcţioneze, ajutată de operele marilor artişti, dar şi de amintirea copilăriei mele - prietenii cu care mă jucam, şotronul, baba-oarba, v-aţi-ascunselea - şi de o melodie a lui Alifantis. Desenam şi redesenam acelaşi personaj până începeam sa râd. În acel moment mă opream şi-l acceptam ca final - trebuia sa râd de el, de mimica lui, de gesturile creionate.

După ceva muncă şi stres, cele şase personaje au luat naştere pe colile mele de hârtie. M-am dus la editură. Destul de crispat, am scos desenele din blocul de schiţe şi i le-am întins editoarei. Când a început sa râdă, am înţeles că e de bine. Mici ajustări: ăsta trebuie să zâmbească mai mult, ăsta să arate mai tonic. Următorul pas: am primit un board în care aveam indicate foarte clar dimensiunile şi amplasamentele personajelor în pagina de text, alternanţa de desene în tuş şi «petele» colorate. Era schema după care trebuia să construiesc această carte.

Fixăm un deadline şi mă întorc la masa de desen. Acuma trebuia să stabilesc tehnica şi cromatica pentru personaje şi pentru restul cărţii - peisaje, case, personaje pasagere. O parte din desene sunt viniete şi o parte sunt colorate. Alegerea tehnicii de colorare mi-a dat puţină bătaie de cap: eu voiam ca un copil să se regăsească în această carte, să pară că a desenat-o el, personajele să fie calde, să pară ca făcute de un copil. După mai multe încercări, am ajuns la acuarelă şi creioane colorate, cu o haşurare haotică, specifică vârstei copilăriei, haşurare pentru care bunica m-a certat rău odată, pentru că o făcusem pe peretele din sufragerie - aveam şase ani. Din loc în loc am folosit colajul: o casă, un elefant, un brad de Crăciun, un monument de arhitectură (turnul din Pisa) etc. Trebuie stimulată imaginaţia şi cultivat bagajul vizual.

Etapă după etapă, personajele prindeau viaţă, se integrau în paginile compuse de mine, board-ul prindea culoare, iar povestea devenea o istorie vie." (Cristi Gaşpar)

Ce vreau să spun cu toate astea?

Că volumele de calitate pentru copii aflate în România la îndemâna celor chemaţi să-i păstoreasca între 9 şi 12 ani nu sunt legiune, nu se fac uşor, nu sunt ieftine în producţie, şi deci nici în librării, şi nu rezultă decât dintr-o întâlnire norocoasă a talentelor cu munca şi experienţa.

Că e inutil obositor să tot auzi plângeri stupide despre scriitori refuzaţi pe nedrept de editori, despre ilustratori autişti pe care nu-i vrea nimeni, despre cât de scumpe sunt cărţile de la mulţii care n-au făcut vreuna în viaţa lor cu mâna şi cu portofelul propriu, pentru fiinţe vii şi pentru mintea lor, chiar aici şi acum, în condiţiile date, şi nu "în principiu" sau pentru sine.

Că nu e normal să deplângem prea multele importuri, traduceri şi adaptări nemernice pentru copiii de toate vârstele atâta timp cât n-am mişcat un deget nici pentru a păstra sau chiar creşte ceea ce ţara poseda - şi nu mai posedă, de la fabrici de hârtie la şcoli profesionale -, şi nici pentru a smulge mai multă responsabilitate de la forurile universitare care se jenează să le ofere tinerilor deprinderi practice şi o orientare realistă către viaţă şi piaţă.

Că statutul scriitorului, ca şi acela al artistului plastic, comporta până în 1989 o uriaşă doză de fals, de care interesaţii sunt departe de a nu fi conştienţi. Alte multe percepţii false zac în imaginea noastră actuală despre "ce erau pe-atunci" cartea, librăria, lectura, cultura generală, timpul liber şi alte icoane care evocă o demnitate relativă. Nu-i vorbă, ne-am şi îmbogăţit cu "noi percepţii false" după 1989 - dacă ar fi adevărat că televizorul şi computerul sunt inamicii noştri majori în relaţia cu copilul, toate ţările occidentale ar fi depus armele cu mult înaintea noastră şi, în loc de minicrize pasagere de sistem, ar fi intrat în colaps educaţional şi profesional, cu edituri, biblioteci şi librării închise, toate înlocuite de bănci, piscine, show-room-uri cu maşini şi fast-food-uri.

Dar chiar şi aşa, există în literatura română pentru copii de dinainte de Revoluţie volume cu care se pot face decupaje şi jocuri asemănătoare celor din Istorie cu copii şi Pârş.... Bibliotecile şcolare prăfuite şi sătule de prea mica înnoire din ultimii ani nu merită să stea sub lacăt. Iar copiii care cresc sub ochii noştri şi al căror timp nu poate fi oprit nu merită nici ei să fie hrăniţi doar cu uzura tranziţiei sau cu minimalul cultural de "pîine şi apă" rezervat unor prizonieri dispreţuiţi. Nici o scuză (nu e timp, nu sunt bani, n-are cine, n-am auzit, nu ştiu) nu şterge vreodată marile răspunderi ale părinţilor, ale dascălilor şi ale celorlalţi oameni mari care nu leagă, cu răbdare şi generozitate, copilul de litera scrisă, de limba lui maternă, de obiectele frumoase, de plăcerea de a simţi şi a produce sens.

Toate cărţile pentru copii sunt bune?

Da. Se poate spune că la noi situaţia e atât de gravă, încât toate cărţile - mari şi mici, vechi şi noi, scumpe şi ieftine, ilustrate şi neilustrate, produse de toţi editorii, comercializate de toţi librarii, propuse de toţi bibliotecarii - sunt binevenite pentru a scoate din uz inerţiile şi prejudecăţile. Putem avea încredere că, odată mecanismul pornit, selecţia va veni şi singură.

Faptul că eu sunt editor şi că vă prezint, cu bucurie şi mândrie, o carte a editurii de care mă ocup, Compania, ar trebui să atârne foarte puţin în semnalul de alarmă de mai sus. Mult mai mult ar trebui să cântărească finalul textului promoţional al Istoriei cu copii şi Pârş..., pe care-l reproduc şi aici, cu voia dumneavoastră:

CUMPĂRAŢI-LE CĂRŢI COPIILOR!

Oamenii mari care n-au imaginat şi n-au conversat în copilărie sunt periculoşi: vorbesc să n-adoarmă, se tem şi de umbra lor, beau mult, cred că lumea se reduce la buricul şi la buzunarul lor, ne terorizează şi ne chircesc.

CĂRŢILE ÎI CRESC ŞI ÎI ÎNFLORESC PE COPII!

Descărcaţi un fragment în pdf din cartea Istorie cu copii şi Pârş, mâţă, frunză de gutuie printr-un click aici.



Istorie cu copii şi Pârş, mâţă, frunză de gutuie
de Laura Grünberg

Pentru toţi copiii şi părinţii lor,
dar şi pentru învăţători,
profesori de română la colegiu,
bibliotecari sătui de poveşti vechi şi lacomi de poveşti noi,
un manual de imaginaţie şi conversaţie,
ilustrat de Cristi Gaşpar.

Copiii de azi - ca şi cei de ieri, ca şi cei de mâine - cresc din fantezie şi din experienţă directă. Când fantazează prea mult, le reproşăm că nu sunt realişti, iar când sunt prea de tot realişti, ne revoltă "maturitatea" lor...

Cum ar fi atunci să ne punem mintea la a lor şi să ne copilărim aşa cum i-ar distra pe ei, dar şi pe noi, lansându-ne într-o conversaţie ca în poveşti, toate ţesute din imaginaţie, fără să evităm însă aluziile la viaţa noastră cotidiană şi fără să ne pelticim?

Ar fi ca în această carte! Cu umor şi melancolii, cu aiureli, spaime şi teme grave, din acelea despre care n-ai gândi - dacă n-ai şti - că-i preocupă pe copii. Şi totuşi...

Aici, copiii fac istorie. Fac şi prostii. Ca în toate cărţile adevărate pentru copii!

Cine-a zis că e uşor să scrii pentru copii a glumit. Nu te ajută decât talentul, norocul şi, eventual, Marele Pârş, ca pe Laura Grünberg. Şi cine crede că e uşor să faci cărţi pentru copii se înşală: e nevoie de un ilustrator nebunatic, cum e Cristi Gaşpar, şi de pagini care imaginează şi conversează fără plictis, ca aici. Nu e de mirare că ne-am gândit să vă propunem acest volum cu titlu de «manual». E, fireşte, un manual făcut după programa la zi (a copiilor), folosind metode moderne şi atingând toate obiectivele (fixate de copii).

CUMPĂRAŢI-LE CĂRŢI COPIILOR!

Oamenii mari care n-au imaginat şi n-au conversat în copilărie sunt periculoşi: vorbesc să n-adoarmă, se tem şi de umbra lor, beau mult, cred că lumea se reduce la buricul şi la buzunarul lor, ne terorizează şi ne chircesc.

CĂRŢILE ÎI CRESC ŞI ÎI ÎNFLORESC PE COPII!

PS: Vă aşteptăm comentariile! Scrieţi-ne părerile voastre şi hai să discutăm pe marginea cărţilor pentru copii şi a copilăriei! Comentariile vă aşteaptă puţin mai jos!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer