Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Fortăreaţa albă


Orhan Pamuk, traducere de Luminiţa Munteanu

30.01.2008
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Orhan Pamuk
Fortăreaţa albă
Editura Curtea Veche, 2007

Colecţia Byblos


Citiţi o prezentare a acestei cărţi.

*****

Capitolul 1
Ne duceam de la Veneţia la Napoli, când ne-au tăiat calea nişte vase turceşti. Eram, cu totul, trei corăbii şi nu ne puteam strecura cu niciun chip printre galerele lor, care se iviseră din ceaţă. Cât ai clipi din ochi, pe corabia noastră s-au înstăpânit teama şi neliniştea; vâslaşii, care erau în cea mai mare parte turci şi maghrebieni, urlau de bucurie; ne-a cuprins panica. Corabia noastră s-a răsucit cu prora către uscat, aflat la asfinţit, la fel ca şi celelalte două vase, numai că noi n-am izbutit să prindem viteză, asemenea lor. Căpitanul nostru, care se temea să nu fie osândit dacă avea să cadă rob, nu găsea în el puterea de a da ordine, pentru ca robii de la vâsle să fie biciuiţi cu sârg. Mai târziu am cugetat îndelung că întreaga mea viaţă s-a schimbat din pricina laşităţii lui.

Acum socotesc că viaţa mea ar fi fost oricum alta dacă el nu ar fi fost cuprins, pentru scurtă vreme, de spaimă. Mulţi oameni ştiu că viaţa nu ne este orânduită dinainte şi că toate poveştile sunt, de fapt, rodul unui şir de întâmplări. În ciuda acestui fapt, odată ajunşi într-o anumită etapă a vieţii, până şi cei care cunosc acest adevăr hotărăsc, privind în urmă, că ceea ce au trăit cândva ca întâmplare a fost, de fapt, o necesitate. Şi eu am cunoscut o asemenea etapă. Acum, reînviind în faţa ochilor culorile corăbiilor turceşti ivite din ceaţă ca nişte năluci şi trudindu-mă să-mi scriu cartea, aşezat la o masă veche, mă gândesc că o astfel de perioadă este cea mai prielnică pentru a începe şi sfârşi o poveste.

Cu ochii la celelalte două corăbii, care se strecuraseră printre vasele turceşti şi se pierdeau în ceaţă, căpitanului nostru i-au renăscut speranţele şi a avut chiar îndrăzneala de a-i zori pe robi, folosind forţa, dar de-acum era prea târziu; mai mult, loviturile de bici nu mai aveau nicio înrâurire asupra acestora, însufleţiţi de dorul de libertate. Într-o clipă, asupra noastră s-au năpustit mai mult de zece galere turceşti, care străpungeau pline de culoare perdeaua descurajantă de ceaţă. De data aceasta, căpitanul nostru a decis să luptăm, dar cred că nu pentru a birui duşmanul, ci pentru a-şi birui propria spaimă şi ruşine; a cerut ca robii să fie biciuiţi necruţător şi a ordonat să se pregătească tunurile, numai că avântul luptei, aţâţat târziu, s-a stins în scurtă vreme, fără urmă. Eram supuşi unui tir puternic la bord şi, dacă nu ne-am fi predat îndată, corabia noastră s-ar fi scufundat, aşa încât am decis să arborăm steagul alb.

Pe când ne aflam în aşteptarea corăbiilor turceşti, ţintuiţi în inima mării neclintite, am coborât în cabina mea, mi-am aşezat lucrurile cu dichis, de parcă aş fi aşteptat nişte prieteni care urmau să vină în ospeţie, iar nu nişte vrăjmaşi care aveau să-mi schimbe întreaga viaţă, mi-am deschis micul sipet şi mi-am răsfoit cărţile dus pe gânduri. În vreme ce frunzăream un volum pe care-l cumpărasem cu bani grei de la Florenţa, mi s-au umezit ochii; auzeam ţipetele, zvonurile neliniştite de paşi, zgomotele care răzbăteau de afară, ştiam că peste puţină vreme urma să fiu îndepărtat de cartea pe care o ţineam în mână, dar nu voiam să mă gândesc la asta, ci la cele cuprinse între paginile ei. Aveam senzaţia că printre ideile, printre propoziţiile, printre ecuaţiile cărţii sălăşluia întregul meu trecut, pe care nu doream să-l pierd. În timp ce citeam la întâmplare, murmurând de parcă aş fi rostit o rugăciune, rândurile care-mi cădeau sub ochi, năzuiam să-mi întipăresc în minte întreaga carte, pentru ca atunci când aveau să vină, să nu mă mai gândesc la ei şi la patimile la care aveau să mă supună, ci la culorile trecutului meu, la fel ca atunci când îţi aminteşti de cuvintele dragi ale unei cărţi pe care ai învăţat-o, de plăcere, pe dinafară.

Pe vremea aceea, eram cu desăvârşire altul - un om căruia mama, logodnica şi prietenii i se adresau folosindu-se de un alt nume. Încă îl mai visez, la răstimpuri, pe omul care eram eu, sau despre care presupun acum că eram eu, şi mă trezesc din somn scăldat în sudoare. Tânărul acela, ale cărui nuanţe şterse îmi amintesc de culorile imaginare ale tărâmurilor fantastice, ale animalelor care nu au existat vreodată, ale armelor de necrezut la care urma să visăm mai apoi ani de-a rândul, avea douăzeci şi trei de ani, studiase "ştiinţele şi artele" la Florenţa şi la Veneţia şi se socotea priceput la astronomie, la matematică, la fizică şi la pictură; era, desigur, un înfumurat - îşi însuşise cea mai mare parte a lucrurilor care se înfăptuiseră până la el şi strâmba din buze, dispreţuitor, la toate cele; nu se îndoia defel că avea să înfăptuiască lucruri şi mai măreţe; era fără asemănare; ştia că era mai mintos şi mai plin de harul plăsmuirii decât toată lumea. Pe scurt, era un tânăr obişnuit. Când trebuie să-mi născocesc un trecut, aşa cum fac adeseori, mă răneşte gândul că tocmai eu eram tânărul acela care sporovăia cu iubita despre pasiunile şi proiectele lui, despre lume şi cunoaştere şi care socotea că era cât se poate de firesc să fie admirat de logodnică. Mă consolez însă cu gândul că acei câţiva oameni care vor citi într-o bună zi, cu răbdare, până la capăt, ceea ce scriu acum vor pricepe că eu nu eram nicidecum el. Poate că cititorii aceia răbdători vor cugeta, la fel ca mine, că tânărul care îşi întrerupea firul vieţii în vreme ce citea din cărţile lui dragi avea să îşi continue povestea, într-o bună zi, de acolo de unde rămăsese.

Când primii turci care se căţăraseră pe rampă au păşit pe corabia noastră, mi-am pus cărţile în sipet şi am ieşit. Pe corabie domnea învălmăşeala. Îi adunaseră pe toţi nefericiţii de pe vas şi îi despuiau până la piele. Mi-a trecut la un moment dat prin minte să mă arunc în mare, profitând de harababură, dar m-am gândit că aveau să tragă cu arcurile după mine şi să mă ucidă îndată; apoi, la drept vorbind, nici nu ştiam cât de departe se afla uscatul. La început nu m-au atins. Robii musulmani sloboziţi din lanţuri scoteau ţipete de bucurie, iar unii dintre ei porniseră deja să se răzbune pe cei care îi biciuiseră. După puţină vreme, m-au dibuit în cabina mea, au intrat, dar nu mi-au prădat avutul. După ce au răscolit sipetele în căutare de aur, mi-au luat câteva cărţi şi toate hainele; unul dintre ei m-a înhăţat, răsfoind dus pe gânduri două-trei cărţi din cele rămase, şi m-a dus la unul dintre căpitani.

Căpitanul, despre care aveam să aflu mai târziu că era un convertit genovez, s-a purtat bine cu mine; m-a întrebat la ce mă pricepeam. Ca să nu fiu pus la vâsle, am vorbit îndată despre cunoştinţele mele de astronomie, despre faptul că eram în stare să mă orientez noaptea, dar turcii n-au arătat niciun interes faţă de asemenea deprinderi. Văzând acestea, am susţinut, încrezător în volumul de anatomie pe care nu mi-l luaseră, că eram vraci. Când l-am cercetat, ceva mai târziu, pe un ins cu braţul rupt, am spus că nu eram chirurg. S-au mâniat şi tocmai erau pe cale să mă trimită la vâsle când căpitanul, care-mi văzuse cărţile, m-a întrebat dacă nu cumva ştiam câte ceva de urină şi puls. I-am răspuns că ştiam şi, astfel, nu numai că am scăpat de vâslit, dar am mai izbutit şi să-mi salvez câteva cărţi.

Hatârul acesta m-a costat însă scump. Ceilalţi creştini, care fuseseră puşi la vâsle, au prins îndată silă de mine. Dacă le-ar fi stat în putinţă, m-ar fi ucis noaptea, în magazia în care eram zăvorâţi, dar pentru că intrasem pe dată în vorbă cu turcii, se temeau să o facă. Laşul nostru de căpitan numai ce pierise, tras în ţeapă, iar biciuitorilor le fuseseră tăiate nasurile şi urechile, ca să le fie pildă celorlalţi, pentru ca apoi să fie coborâţi pe o plută şi lăsaţi în voia mării. Când rănile câtorva turci pe care îi doftoricisem bizuindu-mă pe puterea minţii, şi nu pe învăţăturile mele într-ale anatomiei, s-au închis de la sine, toată lumea a socotit că eram vraci. Până şi unii dintre duşmanii mei pizmaşi, care le spuseseră turcilor că eram departe de a fi aşa ceva, îmi arătau nopţile, în magazie, rănile cu care se aleseseră.

Am intrat în Istanbul cu o ceremonie plin de fală. Padişahul-copil [1] se uita la noi. Pe toţi stâlpii fluturau stindarde, iar sub ele spânzurau steagurile noastre, icoane ale Fecioarei Maria şi cruci - toate aşezate de-a-ndoaselea -, în care erau îndemnaţi să ţintească feluriţi derbedei. În vremea aceasta, tunurile au prins a face pământul şi cerul să se cutremure. Ceremonia, de felul celor pe care aveam să le urmăresc mai apoi cu o melancolie mai grea ca pământul, cu plictiseală şi voioşie, a durat nemăsurat de mult, iar unii au leşinat din pricina arşiţei. Către seară am aruncat ancora la Kassimpaşa [2]. Am fost puşi în lanţuri, spre a-i fi înfăţişaţi Padişahului; ostaşii noştri au fost nevoiţi să-şi îmbrace armurile altminteri, ca să arate vrednici de râs, căpitanilor şi ofiţerilor le-au fost atârnate cercuri de fier în jurul gâtului şi am fost purtaţi la Serai cu nespusă veselie, în vreme ce turcii suflau cu mare poftă, a batjocură, din goarnele şi din trompetele pe care le sfeterisiseră de pe corabia noastră. Norodul înşirat de-a lungul drumului ne privea cu bucurie şi curiozitate. Padişahul i-a ales şi i-a pus deoparte pe robii cuveniţi lui, fără să se lase zărit. Iar noi, aceştia din urmă, am fost mânaţi la Galata [3] şi îngrămădiţi în temniţa lui Sadik Paşa.

Temniţa era un loc scârnav - sute de robi putrezeau în mizerie, în celulele mici, întunecoase şi joase. Am aflat acolo nenumăraţi oameni asupra cărora puteam să îmi încerc noua îndeletnicire, iar pe unii dintre ei chiar i-am tămăduit. Am scris reţete pentru temnicerii care se plângeau de dureri de spate şi de picioare. Drept urmare, am fost iarăşi despărţit de ceilalţi şi mi s-a dat o celulă mai bună, în care răzbătea soarele. Văzând în ce stare erau ceilalţi, mă străduiam să-i mulţumesc Domnului pentru împrejurarea în care mă găseam, numai că într-o dimineaţă am fost săltat odată cu restul şi mi s-a spus că eram dus la muncă. Le-am zis că eram vraci, iscusit la medicină şi la ştiinţe, dar au râs de mine: tocmai se ridicau zidurile dimprejurul grădinii Paşei şi aveau nevoie de salahori. Dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, eram ferecaţi în lanţuri şi duşi în afara oraşului. Pe când ne întorceam serile la temniţă, prinşi din nou cu lanţuri unul de altul, după ce trudiserăm toată ziua la adunat pietre, mă gândeam că Istanbulul era un oraş frumos, dar că acolo trebuia să fii stăpân, nu rob.

Cu toate acestea, nu eram un rob de rând. De-acum nu mă mai ocupam doar de cei care putrezeau în temniţă, ci şi de alţi betegi, care aflaseră că eram vraci. Mă vedeam nevoit să le dau temnicerilor şi paznicilor care mă scoteau în taină de la popreală o mare parte din banii pe care îi agoniseam în schimbul tămăduielilor. Cu paralele pe care izbuteam să le ascund de ochii lor luam lecţii de turcă. Hogele meu era un bătrânel cumsecade, care se îngrijea de treburile mai neînsemnate ale Paşei. Se bucura să vadă că deprindeam repede limba şi îmi spunea că, în scurtă vreme, aveam să ajung musulman. De fiecare dată se codea să ia arginţii care i se cuveneau pentru învăţătură. Îi dădeam bani şi ca să-mi aducă mâncare, pentru că eram hotărât să mă îngrijesc aşa cum se cuvenea.

Într-o noapte ceţoasă, temnicerul a venit în celula mea: Paşa dorea să mă vadă. Am fost uluit, cuprins de emoţie şi m-am pregătit degrabă. Mă gândeam că vreuna dintre iscusitele mele rude de acasă - poate tata, poate viitorul meu socru - trimisese bani de răscumpărare. În vreme ce mergeam prin ceaţă, străbătând străzile întortocheate, înguste, aveam simţământul că urma să ajungem îndată acasă sau că urma să mă pomenesc cu ei brusc în faţa mea, ca atunci când te deştepţi dintr-un vis. La răstimpuri mă gândeam că aflaseră o cale de a trimite pe cineva care să-mi servească de mijlocitor, că urma să fiu urcat fără întârziere pe o corabie, cufundată în aceeaşi ceaţă, şi trimis în ţara mea. Când am intrat însă în conacul Paşei, am priceput că n-aveam să pot scăpa atât de uşor. Slugile păşeau în vârful picioarelor.

Mai întâi m-au dus într-un vestibul, iar după ce am adăstat întru câtva acolo, m-au vârât într-o odaie. Pe o canapea micuţă stătea lungit un bărbat mărunţel şi simpatic, acoperit cu o învelitoare. Alături de el se afla un ins voinic. Cel întins pe canapea era Paşa, care mă chemase la el. Am stat de vorbă. M-a iscodit ba de una, ba de alta. I-am spus că, de fapt, studiasem astronomia, matematica şi, de asemenea, puţin ingineria, dar că mă pricepeam şi la medicină, că tămăduisem mai mulţi oameni. Îmi punea felurite întrebări şi i-aş mai fi istorisit şi alte lucruri, când mi-a spus că, după cât de repede deprinsesem turca, eram pesemne o persoană ageră la minte, după care a adăugat că avea şi el un necaz, căruia nu-i dăduse de cap niciunul dintre vraci şi că, auzind de mine, voia să mai facă o încercare.

Paşa a început să îmi povestească cu atâta înfierbântare despre necazul lui, încât m-am văzut nevoit a crede că era vorba de o boală cu totul aparte şi că Paşa era singurul om de pe faţa pământului care se căptuşise cu ea, din pricina vrăjmaşilor săi, care-l amăgiseră pe Dumnezeu cu defăimările lor. Or, suferinţa lui era bine-cunoscutul năduf. L-am iscodit îndelung, l-am ascultat cum tuşea, apoi am coborât în bucătărie şi am preparat, cu cele aflate acolo, nişte hapuri verzi, cu mentă; i-am pregătit, de asemenea, un sirop de tuse. Pentru că Paşa se temea să nu fie otrăvit, i-am arătat siropul, am luat o înghiţitură din el, după care am luat şi un hap. Mi-a spus să ies din conac cu băgare de seamă, fără să mă las zărit de cineva, şi să mă întorc în temniţă. Temnicerul mi-a desluşit mai apoi că Paşa nu dorea să fiu pizmuit de ceilalţi vraci. A doua zi iar m-am dus la el, i-am ascultat tusea şi i-am dat aceleaşi leacuri. Hapurile colorate pe care i le-am pus în palmă i-au stârnit o plăcere copilărească. Odată întors la mine în celulă, m-am rugat să se facă bine. În ziua următoare s-a stârnit crivăţul şi mă gândeam că pe o vreme atât de vântoasă te însănătoşeşti chiar şi fără să vrei; n-a mai venit nimeni să mă caute.

La o lună după aceea, când m-au chemat iar într-un miez de noapte, Paşa se pusese pe picioare şi era plin de vioiciune. M-am bucurat să-l aud cum mustra pe cineva, respirând în voie. A fost mulţumit să mă vadă şi mi-a spus că îl lecuisem, că eram un vraci iscusit. M-a întrebat ce doream de la el. Ştiam că n-avea să mă elibereze de îndată, pentru a mă trimite acasă; m-am plâns de celula mea şi de lanţurile pe care le purtam, i-am spus că, pricepându-mă la medicină, la astronomie, la ştiinţe, le-aş fi putut fi de ajutor şi i-am povestit cum eram istovit de pomană cu munci silnice. Nu ştiu cât a ascultat şi cât nu. O mare parte din banii aflaţi în punga pe care mi-a dat-o au fost luaţi de temniceri.

După o săptămână, într-o noapte, a venit la mine un temnicer care, după ce m-a pus să jur că nu fug, mi-a desfăcut lanţurile. Eram dus mai departe la muncă, dar acum căpeteniile robilor mă cruţau. La trei zile după aceea, temnicerul mi-a adus veşminte noi şi am priceput că Paşa mă luase sub oblăduirea lui.

Continuam să fiu chemat nopţile pe la felurite conace. Le dădeam leacuri bătrânilor corsari atinşi de reumă şi tinerilor oşteni cu arsuri la stomac, le luam sânge celor care sufereau de mâncărimi, celor care se uscau pe picioare, celor care aveau dureri de cap. Odată, băiatul cel gângav al unei slugi mi-a recitat o poezie, dându-şi drumul la limbă şi prinzând să vorbească la o săptămână după ce îi dădusem să bea felurite siropuri.

Aşa a trecut iarna. La începutul primăverii, am aflat că Paşa, care nu se mai interesase de mine de luni de zile, plecase cu flota pe Mediterana. De-a lungul verii, vreo două-trei persoane care erau martore la deznădejdea şi la mânia mea mi-au spus că nu trebuia să mă plâng de soartă, căci agonisisem bani frumoşi de pe urma tămăduielilor. Un fost rob, care trecuse la islam cu mulţi ani în urmă şi care, mai apoi, se căsătorise, m-a sfătuit, la rândul lui, să nu fug. Robii care erau de folos puteau fi amăgiţi în felurite chipuri, aşa cum se întâmplase şi cu mine, dar nu li se dădea niciodată învoirea de a se întoarce pe meleagurile lor. Dacă treceam la islam, aşa cum făcuse el, îi sileam să mă sloboadă, nimic mai mult! Socotind că îmi împărtăşea, poate, toate acele amănunte pentru a mă iscodi, i-am spus că nu aveam nici cel mai mic gând de a fugi. Nu gândul îmi lipsea, ci îndrăzneala. Toţi fugarii erau prinşi înainte de a apuca să ajungă prea departe. Eu eram cel care îi ungea, mai apoi, cu balsam pe răni, prin celulele lor, pe nefericiţii aceia care mâncaseră bătaie.

Către toamnă, Paşa s-a întors cu flota din campanie; l-a salutat pe Padişah cu lovituri de tun, s-a trudit să îl înveselească aşa cum făcuse şi cu un an în urmă, dar era cât se poate de limpede că perioada campaniei nu se scursese deloc bine. În temniţă au fost aduşi, de altfel, foarte puţini robi. Mai apoi am auzit că veneţienii le pârjoliseră şase corăbii. Mă gândeam să găsesc o cale de a vorbi cu acei ultimi robi, nădăjduind să aflu veşti din ţara mea, dar cei mai mulţi dintre ei erau spanioli - nişte amărâţi tăcuţi, neştiutori, temători, care nu erau în stare să bâiguie mare scofală, dincolo de faptul că cerşeau ajutor şi mâncare. Doar unul mi-a atras luarea-aminte: rămăsese fără un braţ, dar nu-şi pierduse speranţa; spunea că şi un strămoş de-al lui trecuse prin aceleaşi încercări, că mai apoi scăpase şi scrisese, cu braţul care-i rămăsese teafăr, un roman cavaleresc, aşa încât socotea că avea să scape şi el, ca să facă, la rândul lui, acelaşi lucru. Mai târziu, când plăsmuiam poveşti pentru a putea trăi, mi-am amintit de omul acela care visa să trăiască spre a putea plăsmui poveşti.

După puţină vreme, în temniţă a izbucnit o molimă, iar molima aceea nenorocită, de care mă păzeam copleşindu-i pe temniceri cu bacşişuri, i-a ucis şi îndepărtat pe jumătate dintre robii ferecaţi acolo. Cei rămaşi în viaţă au început iar să fie scoşi la felurite munci. Eu nu mă duceam nicăieri. Seara îmi spuneau că erau mânaţi până la Cornul de Aur şi că trudeau acolo la comanda unor meşteri tâmplari, croitori şi spoitori, pentru a înjgheba corăbii, fortăreţe şi turnuri de mucava. Mai apoi am aflat că Paşa urma s-o peţească, pentru feciorul său, pe fata Marelui-vizir şi să facă o nuntă plină de fală.

Într-o dimineaţă am fost chemat la conacul Paşei. Aflând că îl luase iar năduful, m-am dus. M-au vârât într-o odaie, să aştept, pentru că Paşa avea treabă, şi m-am aşezat. La puţin timp s-a deschis cealaltă uşă a încăperii şi a intrat un bărbat care era cu cinci-şase ani mai vârstnic decât mine, iar când m-am uitat la chipul lui am rămas cu gura căscată şi, deodată, m-am înspăimântat.

Note:
[1] Sultanul Mehmet al IV-lea (1648-1687), supranumit "Vânătorul" (tr. Avc), datorită pasiunii sale cinegetice. A urcat pe tron la vârsta de şapte de ani, după detronarea lui Ibrahim I, într-o perioadă de mari tulburări determinate, printre altele, de războaiele împotriva Veneţiei şi Austriei. În epoca sa a fost cucerită insula Creta şi a avut loc asediul eşuat asupra Vienei (1683), care a condus, în scurt timp, la pierderea Ungariei. A fost detronat în 1687, murind cinci ani mai târziu.
[2] Cartier istanbulez, pe ţărmul european al Bosforului.
[3] Vechiul cartier genovez din Istanbul, situat în partea nordică a Cornului de Aur.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer