Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Editorialul de luni dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cînd n-ai frumos


Cornel Mihai Ungureanu

02.12.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Bunica stătea pe pat, învelită, pînă sub bărbie, cu un pled în carouri, cu nuanţe mate de maro şi roşu. Miruna, pe fotoliu, iar eu lîngă fereastră, pe lada cu vechituri importante. O priveam, uneori, dar nu-mi răspundea. Bunica ne povestea- şi eu ştiam deja, dinainte, cuvintele pe care ea începuse să le uite şi care alcătuiau poveşti despre zilele fericite dintre război, despre părinţii ei şi un bărbat pe care-l iubise, despre stupii de albine şi mărul sub care citea în curte, all day long- asta o spuneam eu-, oprindu-se din cînd în cînd doar pentru a privi, printre crengi, cerul nesfîrşit.

- Merele erau mari şi erau galbene, dar se înroşeau spre seară.

- Poate: spre toamnă, am zis, dar bunica m-a privit nedumerită, iar Miruna cu un uşor reproş, permisiv, deloc radical.

- Aţi venit cu frigul, a zis bunica.

- O să plecăm, am răspuns.

- Ce bine că plecaţi, a adăugat, absentă, bătrîna.

Cuvintele nu o mai ascultau, iar Miruna privea cu curiozitate, dar şi cu dragoste, mi se părea, întîmplarea.

- Îmi pare bine că te-am cunoscut, a zis bunica şi i-a întins mîna dreaptă, uscată. Să-ţi găseşti un băiat bun, care să te iubească...

- Dar eu ce am? am rîs.

- Eeee, bunica a început şi ea să rîdă, cînd n-ai frumos, pupi şi mucos!

- Adică, în povestea asta, eu sînt mucosul! am concluzionat, cu voce tare, deşi nu era nevoie să repet.

Dar bunica era încîntată că ne-am prins de gluma pe care o făcuse. Vai ce mai rîdea! Ne-am molipsit, la rîndul nostru şi rîdeam cu toţii, dar ei îi curgeau lacrimi pe obraji. La un moment dat, s-a înecat cu salivă şi a început să tuşească. M-am speriat puţin, m-am ridicat de pe ladă şi m-am apropiat, întrebînd-o din priviri, cu un gest elocvent, dacă vrea să o lovesc cu pumnul în spate, dar mi-a răspuns prin semne că nu vrea şi în curînd s-a liniştit.

Se uita la Miruna, cu o privire înviorată, ofensivă.

- La noi, e obiceiul ca, după culesul viei, să mai laşi o viţă cu struguri. Sau cînd culegi merele, mai laşi unul, frumos, acolo, pe o creangă. Ca să ai rod şi în anul ce vine.

Începusem să mă plictisesc, dar abia venisem, nu puteam pleca.

- O problemă trebuie rezolvată, nu pasată altuia, zicea bunica, fără nici o legătură cu ce spusese mai înainte. Cred că încerca să-i dea cîteva sfaturi Mirunei, să o înveţe ceva despre lumea asta.

- Tu, dacă vrei du-te şi plimbă-te un pic, a zis, deodată, prietena mea, cu o înţelegere îndreptată în toate direcţiile. Mă găseşti aici, dacă nu întîrzii prea mult. Bătrîneţea nu e un rău, mi-a şoptit, conducîndu-mă pînă la uşa care dădea afară.

Am mers spre poartă, însoţit de Vasilica, o căţea bătrînă şi, aparent, nătîngă, dar am ieşit pe stradă singur. Am salutat doi vecini care veneau de la servici şi o vecină care se întorcea de la jogging şi care mi-a răspuns vizibil jenată, probabil din cauza siluetei rubiconde, deloc ascunsă de treningul albastru.

Am trecut pe lîngă laboratorul de chimie al Facultăţii de Mecanică. încăperea cu stative pentru eprubete, sticluţe şi borcănele cu substanţe era luminată, pustie, dar în aşteptare. Tabla curată, creta pregătită, erau uşor de observat prin ferestrele lipsite de perdele.

Mi-am luat o prăjitură cu brînză şi stafide de lîngă căminele studenţeşti şi am mîncat-o privind jucătorii- şi jucătoarele- de pe terenul de baschet.

Am pornit apoi spre străduţele liniştite din spatele liceului de artă.

Fusese o zi frumoasă, însorită, dar înserarea adusese cu sine un suflu extrem de rece, aproape îngheţat.

Într-o curte, o mîţă galbenă mînca iarbă verde, în apropierea unor găleţi în care creşteau leandri.

Un cîine încerca să deschidă uşa unei prăvălii pe firma căreia scria: Reparaţii ceasuri.

Mă simţeam bine, ca într-o zi de marţi, după ce făcusem, în mintea mea, o translaţie decisivă: zilele de marţi nu conţin trei ceasuri rele, ci şase ceasuri excelente.

Poate că şi cîinele făcuse convenţia asta sau poate că voia să-şi repare ceasurile rele, îmi ziceam.

Pe crucea de pe turla bisericii, ca o iscoadă a unor oşti nevăzute, stătea de veghe o cioară.

Chiar atunci, Francesca m-a sunat pe telefonul mobil. Gătise ceva bun, ne aştepta în Bucureşti. Ar fi trebuit să merg, împreună cu Iulia, dar proiectele noastre suferiseră schimbări decisive, renunţasem la acest drum. Iulia plecase într-un week-end pe malul Dunării, eu o invitasem pe Miruna la concertul de seara de la Filarmonică şi, pînă atunci, o convinsesem să meargă într-o vizită la bunica mea.

- Nu ştiu de ce nu se aude bine, zicea Francesca.

- Poate pentru că sîntem atît de departe? am sugerat o posibilă cauză, chiar înainte ca legătura să se piardă.

M-am gîndit o clipă la Francesca. Mersesem împreună la concerte, în excursii, la chefuri, o aşteptasem în multe zile să iasă de la cursuri, în faţa liceului, uneori şi pe holul facultăţii. O ascultasem vorbind cu Iulia despre muzică, farduri, filme sau doar stabilind că ele două trebuie să discute, într-o zi, cu seriozitate- dar ziua aceea se amîna mereu, ca-ntr-un roman de Dino Buzzati. La ultima întîlnire, vorbiseră despre reţete culinare şi, poate, în curînd vor vorbi despre copii, despre tratamentele bolilor de copii.

Din sens opus am văzut apropiindu-se un bătrîn cu un buchet teribil de flori. Un buchet fantastic, cum nu-mi imaginasem că poate să existe, pe care îl purta în braţe un om ce părea să aibă cel puţin optzeci de ani.

M-am întors brusc, din drum, dominat, panicat- mai degrabă-, de impresia că nu mai am timp, că nu mai am deloc timp şi am grăbit paşii spre casă, am gonit spre casă, ca în visul în care trebuie să ajungi undeva şi nu mai ajungi!- if you know, and I think you know, what I mean.

Am intrat în casă gîfîind.

Miruna era pe patul bunicii, care o învăţase, se vede treaba, un cîntec popular pe care acum îl cîntau cu mult foc, împreună: Dragoste cu lovituri/ Junghiul pe la încheieturi- sînt cuvintele pe care mi le amintesc. Se simţea bine, în casa asta, în care intrase în această zi pentru prima oară.

Zîmbeau amîndouă poznaş, privindu-mă, de parcă ar fi luat cel puţin un premiu la olimpiada şcolară. Am zîmbit şi eu, în faţa acestei stranietăţi a vieţii care face ca o lume pe care o dăruieşti, pe care o pregăteşti pentru cineva, să fie locuită, cu atîta familiaritate, graţie şi firesc de cine n-ai fi gîndit.

În seara aceea, în timpul Fanteziei pentru pian, cor şi orchestră. Op.80 de Beethoven, Miruna mi-a atins uşor mîna şi pînă la sfîrşitul concertului, mîinile noastre s-au împrietenit.

Sala a fost arhiplină, iar la sfîrşit oamenii au aplaudat îndelung, în picioare.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer