Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Pacoland

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Capitolul I - Cine e Paco


Eduard Ţone, Dana Stănescu

03.02.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul urmator din rubrică
În bucătăria albastră soarele bate direct pe solniţă. Pe masă, o farfurie în care doi creveţi se sleiseră de mult străluceşte ca rânjetul castorilor din reclamele la pastă de dinţi. Pe aragaz, o oală veche, de fapt un fel de ceaun ciudat, rămas moştenire de la bunica Bubu. Unicul lucru rămas de la ea. Pe jos, un gândac mic dar suficient de cărnos îşi face drum către fereastră, bietul lui plan fiind de a ajunge în grădină, la fraţii lui.

Paco intră în bucătărie târşindu-şi papucii în carouri, zdrenţuroşi şi cu tălpile zgâriate. E îmbrăcat neglijent. O cămaşă verde şi largă. Şort, pentru că afară e zăpuşeală. Pe piept, patruzeci şi patru de fire păr. I le-a numărat Lisamona săptămâna trecută. Pe picioare, o cicatrice de la jocul de plici de sâmbătă. Iepurele Gras s-a enervat şi i-a scăpat pliciul pe tibie. Îngrozitor! Îngrozitor! L-a tăiat de la porţia de macaroane-de-joi pe Iepurele Gras. A declanşat o tragedie dar nu se putea altfel. Cicatricea are nu mai puţin de trei centimetri lungime şi zero virgulă doi centimetri lăţime.
- Mâncăm ceva?

E abia două şi jumătate. Întrebarea i se loveşte de termosul roz care din profil seamănă cu un tucan şi se întoarce ca un bumerang, în laringe. Frigiderul e aproape plin. Sus - mâncare vegetariană, de cartofi cu petale de trandafir, marca Lisamona, pentru Lisamona. La mijloc - coaste de bivoliţă în sos alb, pentru el. Jos - tortul de orez cu stafide primit de la cofetarul din Piaţa cu Şase Laturi, care are o simpatie deosebită pentru el încă de când s-a născut. Tortul - probabil pentru Iepurele Gras (cine altcineva ar mânca tort de orez?). Pe uşă - douăsprezece sticle. Şase de bere. Şase de sirop de grapefruit, pentru îngheţata pe care Lisamona tot promite de câteva luni încoace că o s-o "gătească". În rest, ouă, nişte roşii, o bucată de şvaiţer, resturi.

Paco priveşte uşor derutat frigiderul.
- Naaaah...

Diseară are emisiune. Probabil că o să i se facă din nou foarte foame exact între unsprezece şi unu şi o n-o să ştie cum să mai stea pe scaun ca să nu i se audă în microfon ghiorţăiturile. Acum vreo trei săptămâni a fost o fază cam penibilă. Stomacul lui dădea obişnuitul recital când, pe nepusă masă, a sunat Pixie, unul dintre ascultătorii cei mai fideli şi cei mai nărăvaşi.
- Auzi băi Paco! Mănâncă şi tu ceva înainte de a intra în studioul acela că îmi pârâie boxele de la şoarecii tăi din stomac.

Ce putea să mai zică? De obicei Pixie suna ca să-şi exprime dezgustul cu privire la naşterile în direct dar de data asta părea într-o supra-criză de dezgust. A luat rapid o pungă de cartofi prăjiţi probabil uitată de DJ Banana cine ştie de când printre rafturile cu CD-uri pline de sunete din natură, a desfăcut-o şi tot restul emisiunii a ronţăit în microfon îmbolnăvind de nervi jumătate din oraş. Jumătatea care îl asculta, evident, cealaltă jumătate, "prietenii lui Arden", cum îi numeşte Paco, fiind scutită de acest spectacol radiofonico-gastronomic.

De doi ani, Paco face o emisiune la Radio ICS. De doi ani minus o zi, Arden face o emisiune la Radio IGREC. Miercurea şi vinerea. De la 11 noaptea. Cele două emisiuni au împărţit rapid oraşul în două. Jumătate îl ascultă pe Paco, cealaltă jumătate pe Arden. S-au făcut studii peste studii, sondaje peste sondaje. Niciodată emisiunea lui Paco nu a avut mai mulţi ascultători decât emisiunea lui Arden. Şi invers. Dacă într-o zi paisprezece ascultători s-au hotărât să treacă de la Paco la Arden, în ziua următoare alţi 14 au migrat în sens invers.

Emisiunea lui Paco e despre sinucideri şi naşteri în direct. Emisiunea lui Arden e despre tot felul de alte tâmpenii, mai puţin sinucideri şi naşteri. Dacă cineva pronunţă în emisiunea lui Arden cuvântul "naştere" primeşte automat, printr-o voce computerizată, o replică de genul "Poliţia lui Arden te-a reperat. Nu eşti altceva decât un intrus nenorocit care vrea să facă reclamă mascată unor impostori. Nu vei mai intra niciodată în emisiunea aceasta". Au trebuit să treacă nu mai puţin de 100 de zile până când Paco să aibă pe cineva la telefon care să se sinucidă în direct. Prima sinucidere a fost însă una dintre cele mai spectaculoase. Un medic care era de gardă s-a sinucis cu bisturiul motivând că n-a mâncat niciodată în viaţa lui bame, că asta a fost dorinţa lui cea mai mare şi pentru că nimeni nu i-a împlinit-o până la 44 de ani (restaurantele nu au niciodată bame în meniu) a decis că nu mai are de ce să trăiască. De atunci, lumea s-a isterizat. Microfonul telefonului captase foarte clar fâşâitul bisturiului pe carotida medicului. "Ăsta e show adevărat!", au scris ziarele a doua zi. "Asta e viaţa redusă la esenţă. Bravo Paco, ai demonstrat că eşti cel mai bun!". După ce vreme de 100 de zile în care le tot sugerase ascultătorilor că, dacă tot au gânduri sinucigaşe, o sinucidere în direct i-ar scoate din anonimat sau, dimpotrivă, dacă vor să nască, o naştere live ar da o altă perspectivă viitoarei vieţi a copilului, după ce primise o mulţime de telefoane de ameninţare cu tot soiul de pedepse, de la închisoare la smulgerea unghiilor, după ce ajunsese la gândul că va opri emisiunea din lipsă de "subiecţi", nobilul gest al medicului de gardă i-a dat un aplomb deosebit. Viitoarele mame au început să facă tot ce le stătea în puteri ca să-şi coordoneze naşterea cu emisiunea lui Paco. O naştere în direct, în emisiunea lui, era o victorie a tuturor. Paco înregistra cu scrupulozitate strigătele de durere ale facerii şi oferea după aceea caseta familiei. Toată lumea era de acord că o înregistrare audio era mult mai interesantă şi mai spectaculoasă decât una video şi asta deoarece avea mister şi încrâncenare, lăsa cale de interpretări şi fantezii. La sfârşitul fiecărei luni, Paco făcea Top 10-ul naşterilor în direct.

Ascultătorii sunau şi votau înregistrarea naşterii preferate. Fericita care ieşea pe primul loc primea din partea postului de radio scutece gratuite vreme de şase luni, biberoane de culori diferite şi un abonament la cea mai deocheată revistă - ultimul premiu, evident pentru tatăl copilului. În scurt timp, emisiunea lui Paco revoluţionase natalitatea oraşului. Dacă înainte maternitatea era o clădire pustie în care abia se mai rătăceau două-trei femei odată la câteva luni, oferta radiofonică făcută de Paco a avut un efect de-a dreptul răscolitor. În fiecare noapte, casele cu unul sau două etaje care împânzeau oraşul se zguduiau ca urmare a numeroaselor partide de amor încinse între soţi sau concubini. "Vrem să naştem în direct" devenise un generos slogan pentru majoritatea femeilor fertile. Oraşul se umpluse de copii, se înfiinţaseră zece grădiniţe şi creşe, parcurile era suprapopulate de creaturi urlătoare plimbate în cărucioare iar meseria de baby-sitter era la mare căutare şi, prin urmare, fantastic plătită.

Nu-i mai puţin adevărat însă că şi numărul sinuciderilor crescuse alarmant. Oamenii ajungeau să se sinucidă din cea mai absurdă problemă. Concedierea era motivul principal. Patronii se fereau să mai concedieze de teama traumelor psihologice cu care puteau rămâne marcaţi toată viaţa ca urmare a sinuciderii foştilor angajaţi. Copiii nedreptăţiţi de părinţi se sinucideau fără scrupule, lăsând bileţele în care explicau că nu doresc să devină legume sociale ca urmare a tratamentelor nedrepte la care sunt supuşi. Bătrânii părăsiţi nu ezitau să îngurgiteze flacoane întregi de medicamente, alegând o cale mai uşoară decât drumul spre azilul de pe Coastă. Cu toţii încercau să-şi "imortalizeze" terminatul conturilor cu viaţa într-un mod cât mai zgomotos în aşa fel încât microfoanele din studioul lui Paco să le capteze cât mai bine finalul.

În acest timp, invidios dar frenetic, Arden îşi atrăgea de partea lui "celelalte" femei. Pe cele sterpe sau pur şi simplu pe cele cărora ideea unei naşteri ajunsese să le repugne. Suficient de inteligent, Arden îşi construia emisiunea pe cuburile mitocăniei. Dacă Paco era simpatic, el făcea orice ca să devină antipatic. Pe el îl plăceau sadicii şi masochiştii, blazaţii şi rataţii (deşi aceştia din urmă veneau să se sinucidă tot la Paco în emisiune), homeleşii care-l ascultau pe la benzinării, femeile frigide şi profesorii prea docţi. Oricum, suficient de mult material uman cât să-i asigure cealaltă jumătate de audienţă.

Pentru diseară, Paco nu avea nimic în plan. Nimeni nu se anunţase pentru vreuna dintre cele două liste, aşa încât avea să fie o noapte liniştită. Va bârfi cu ascultătorii, le va asculta inepţiile după care îi va trimite la culcare cu zâmbetul pe buze şi cu legendara lui frază de final "Dacă ziua de mâine nu există, măcar a existat ziua de azi!". De fapt, acesta era unul dintre Principiile lui Paco.

În legătură cu Principiile sale, Paco putea scrie o carte. Avea în plan ceva de genul "Legile lui Murphy" dar întotdeauna îşi motiva lipsa de reacţie în faţa foii de hârtie prin lipsa de timp. "Am multe lucruri mai importante de făcut". Şi totuşi îşi înnebunea prietenii cu Principiile lui, pe care le scria pe nişte bileţele întotdeauna verzi, după care le lipea pe unde apuca. Multe nu foloseau la nimic - de exemplu "Dacă aş fi fost inventator aş fi inventat morcovul etern pentru a-l hrăni pe Iepurele Gras" - dar câteva dintre ele aveau înţelesuri mai profunde decât la prima vedere. Din păcate pentru el nimeni nu i le lua în serios. Nici Lisamona, nici Iepurele Gras, nici măcar Idioata, pe care o clasifica între cele mai deştepte femei din oraş.

"Am nevoie doar de ceea ce mă face să mă simt mai bine" suna unul dintre Principiile lui şi fusese lipit de mult pe lampa cu fluturi care atârna de tavanul bucătăriei. Paco jupui totuşi o coastă de bivoliţă, îşi luă o sticlă de bere şi se îndreptă agale către sofaua din living.
- De ce naiba aş avea nevoie acum?, se întrebă cu voce tare în timp ce privirea îi cădea pe coşul în care ar fi trebuit să se afle colecţia de gândaci uscaţi şi traşi în sticlă. Ar fi trebuit, deoarece coşul era răsturnat şi pe parchet se împrăştiaseră aproape toate sticluţele maronii îmbibate cu lighioane. Iar a furat Raco bilele! Ăsta nu se lasă până nu-l pun în cuşcă...

Raco era ratonul lui Paco.

Notă: Capitolele fără soţ sunt scrise de Eduard Ţone, cele cu soţ de către Dana Stănescu.
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer