10.02.2008
În mod firesc ar trebui să povestesc despre poarta care apare în fotografie, aşa ar fi normal, nu?, dacă arăţi cuiva o poză, să spui ce-i cu ea, nu de altele gândite şi negândite. Dar pentru că nu ştiu mai nimic despre poartă, decât locul unde se află şi că e mai urâtă în realitate decât se vede aici, mai bine vă zic de doamna care în autobuz povestea despre nepoata sa ce cântă la oboi - meserie cu totul nepotrivită pentru o domnişoară - aşa spunea bătrâna, însă eu nu mă pronunţ, mai ales că nu-mi vine deloc în minte cum arată oboiul, ştiu doar că se suflă în el printr-un capăt, şi prin altul scoate sunete. Probabil e un instrument grosolan, pântecos, care arată necuviincios în mâinile unei tinere femei. Aceeaşi doamnă îi povestea bătrânei de lângă ea că nepoata cântă seara, la spectacole, şi dimineaţa, la repetiţii; mai zicea de soţul care murise de cancer, şi multe altele, cred, însă a trebuit să cobor şi prin urmare n-am mai auzit nimic. În altă zi, tot în autobuzul 17, un domn în etate spunea răspicat că la Moscova maşinile sunt mult mai aglomerate decât în Braşov. Nimeni nu l-a aprobat, dar nici nu l-au contrazis. Ceilalţi călători l-au lăsat să vorbească singur.

De fiecare dată când am trecut pe acolo, soarele a apus după poartă. Cum mă întorceam cu spatele, dispărea în locul unde mereu se duce atunci când se lasă noaptea.

Am citit undeva că ariciul are 15.000 de ace, iar în alt loc se spunea că are 36.000. Mă întreb care e adevărul şi mai ales cine stă să numere ţepii de pe spinările aricilor. Şi de ce. Tot la capitolul Ştiaţi că?, e bine de trecut faptul că măcănitul unei raţe nu produce ecou şi că nimeni nu are habar de ce. Dacă aş fi fost om de ştiinţă mi-ar fi plăcut să-mi petrec jumătate din viaţă încercând să descifrez misterul. De bună seamă că aş fi locuit într-o peşteră cu galerii născătoare de ecouri, înconjurată de raţe şi aparatură de specialitate: ceva de măsurat sunetele, un aparat cu un fir subţire de metal care lasă linii inegale pe hârtie la fel ca la poligraf şi seismograf. Un laptop cu internet, doi câini care să păzească păsările-cobai de vulpi, orez cu lapte, cafea, cărţi, şosete, ţigări, pături, perne, şi tot ce mai e necesar în astfel de cazuri. Desigur că aş fi avut şi Holga la mine, să fotografiez în fiecare zi raţele măcănitoare fără de ecou, soarele, vulpile, hainele puse la uscat, coţofenele, degetele de la picioare, umbra mea, bărcile şi avioanele din hârtie. Din bagaje n-ar fi lipsit ceaiul de hamei, cel de valeriană şi de arnică, hapurile, toate bune pentru alungarea insomniilor. O singură dată să greşesc doza de pilule adormitoare, şi gata, sigur îmi vor descoperi oasele numai peste 10.000 de ani, printre scheletele raţelor. Arheologii din viitor s-ar întreba cine am fost şi ce căutam în peşteră, iar dacă vor exista şi pe atunci muzee, m-ar pune pe un piedestal, în spatele unei vitrine, lângă mamuţi.

1 comentariu

  • Ce frumos e sa scrii frumos
    [membru], 12.02.2008, 17:03

    Felicitari pentru bucatica de text, care merge minunat cu poarta. Foarte placut si la ochi si la minte. Mersi de asemenea texte. Mai astept imagini cu porti ferecate. si cu altele prin care s-a intrat deja.

Publicitate

Sus