Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cuvintele gata de luptă / Răsucind mărgelele pe fir


Cătălin Tolontan, Radu-Ilarion Munteanu, pe marginea unei cărţi de Ioan Chirilă

13.02.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ioan Chirilă
Pe urmele acestui bulgăre de foc
Ediţie îngrijită de Iarina Demian
Editura Point Multimedia, 2007



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro
Volumul adună laolaltă cele mai frumoase texte ale regretatului Ioan Chirilă, cel mai mare cronicar sportiv al României. Sunt crâmpeie "din călătoriile sale în care descrie pas cu pas priveliştile lumii, bucuria de a sta de vorbă cu oamenii, dar mai ales pasiunea mărturisită pentru acest "bulgăre de foc care a ajuns să fie balonul rotund", după cum scrie în postfaţă Iarina Demian, soţia scriitorului. O redeschidere către plăcerea de a citi literatură sportivă de mare calitate.

"Mi-am dorit din tot sufletul să văd din nou o carte cu numele lui Ioan Chirilă în librării. Toate citatele pe care le-am ales le-am citit cu foarte mare atenţie. Această carte este dedicată celor care nu l-au cunoscut pe Ioan Chirilă, celor care vor să devină cronicari sportivi şi, nu în ultimul rând, celor care l-au cunoscut, citit şi iubit pe Ioan Chirilă". (Iarina Demian)

"Sînt foarte emoţionat în aceste momente, a fost o luptă grea, dar este bine că am reuşit să scoatem această carte şi să continuăm organizarea Premiilor Ioan Chirilă. Nu am îndrăznit niciodată să-i calc pe urme tatălui meu. Am început recent să scriu, dar nu am scris niciodată proză". (Tudor Chirilă)

"Ioan Chirilă a fost unul dintre cei mari cronicari sportivi. Nu pot să uit niciodată că Ioan Chirilă este singurul gazetar care a scris de mine înainte de a deveni unul dintre cei mai mari tenismeni". (Ilie Năstase)

*****

Cuvintele gata de luptă
Hala unui ziar este frumoasă dimineaţa, acceptabilă la prânz, revoltătoare după-amiază, iar seara ia forma unui câmp minat.

Se termină articolele. Se dau ultimele telefoane. Şi totul se înghesuie în zona calculatoarelor de la tehnoredactare, unde paginile capătă forma finală. Nici un text nu e croit exact pentru spaţiul destinat lui. De regulă, e mai mare. Şi trebuie tăiat. Procedeul deprimă şi obligă la o distanţare cinică, fără de care ziarele n-ar apărea niciodată la timp.

Jurnaliştii protestează, se înfruntă unii pe alţii.

Îşi bombează piepturile sau încearcă să pună mâna pe mouse.

Se comportă de parcă li s-ar amputa un deget.

În ziua când a murit Dobrin, frământarea era dublă în redacţia Gazetei. Totul devenise mai greu de făcut. Şi era nevoie să se taie mai repede. La un moment dat, Bogdan Stamatoiu, redactor şef adjunct şi unul dintre cei mai valoroşi gestionari din umbră ai vieţii unei redacţii, a ridicat mâinile a neputinţă. Nu l-am simţit de multe ori aşa în 15 ani de muncă împreună.

M-am dus nervos spre el. Nu vedeam exact la ce articol se blocase. Minutarul redacţiei arăta că pagina trebuia să plece! «Nu pot tăia!». "De ce?" "N-am ce!".

Prostii! Din orice text se poate scoate ceva. L-am dat deoparte şi m-am aşezat. Citesc. Primul rând, al doilea. Se leagă, cam greu de tăiat...

Fac zoom pe altă parte a textului. Din mijloc se scoate fără să se vadă. Fir-ar!!! Frazele se îmbină ca firele de iarbă de pe casele islandeze. Repede, repede, la final! Nici un articol nu rezistă testului încheierii. Vanitatea, nesiguranţa, oboseala ne împing să punem propoziţii în exces în încheierea articolelor al căror final nu e niciodată suficient de rotund pentru autor. Parcurg presat de timp şi mă enervez de-a binelea! Mă precipit fără soluţie. Tipul ăsta e tare, tare de tot. Nici un cuvânt în plus.

Mă întorc către Bogdan, care asista amuzat la blocajul meu, îl întreb cine e autorul şi mişc instinctiv prompterul ca să văd semnătura. În aceeaşi fracţiune, ochii şi urechile primesc răspunsul. "Incredibil, e Nea Vanea despre Dobrin"! Un text în care, după 30 de ani, cuvintele stau semeţe, ireductibile şi gata de luptă.

Pentru că am păţit asta şi pentru că nu mi-e ruşine că am păţit-o, deschid cu o curiozitate panicată cartea textelor selectate ale lui Ioan Chirilă. Cum au reuşit, oare?!

Cătălin Tolontan

*****

Răsucind mărgelele pe fir
O carte de Ioan Chirilă în 2008 are, din plecare, un public ţintă foarte larg. De la generaţiile deja ajunse la senectute, care aproape că încep a se confunda, aruncate la o margine a evantaiului de forţa centrifugă a timpului, trecând pe la vârsta deja intermediară a jurnaliştilor care-l simt reper profesional major, până la puştimea ce nu mai citeşte despre meciuri decât în ediţii online ale ziarelor, unde umple blogurile de jurnalist cu... unele şi cu altele, unde vede din ce în ce mai multe meciuri transmise în direct pe un sit. Dar, dintre care, se vor alege jurnaliştii vremii lor, ce va să vină.

O carte de Ioan Chirilă în 2008 are, prin definiţie, structura unei antologii din textele sale. Iar criteriul de selecţie al oricărei cărţi posibile va fi inerent sentimental. Caragiale însuşi uluise, odată, la o adunare prietenească, de scriitori, în jurul unor halbe cu bere, cu o autocaracterizare surprinzătoare: "domnilor, eu sunt un scriitor sentimental". Păstrând absolut toate proporţiile şi trecând peste marcata diferenţă specifică, definită de obiectul scrisului şi de personalităţile stilistice accentuate ale celor doi, există, undeva, în eterul inefabil, un gen proxim care-i înfrăţeşte. Fără a specula nici o iotă asupra dozei de sânge grecesc a ambilor.

Am început rău cronica. Este începutul unui eseu critic de amator. Până aici nici nu se justifică, faţă de punctul ţintit cu acurateţe, pe cohorte de i-uri şi j-uri, de Cătălin Tolontan, poate urmaşul cel mai îndrituit al lui nea Vanea. Dacă o cronică adiţională la cartea lui Ioan Chirilă, asta din 2008, are sens, atunci trebuie să mă mărginesc a relata câteva din momentele relevante ale întâlnirilor mele cu Cronicarul, alese pe criteriul de a fi, simultan, sugestive, necuprinse în implicaţiile excelentei prefeţe a lui Tolo, şi chiar întrucâtva inedite în contextul selecţiei sentimentale a textelor din carte.

Am avut şansa de a-l separa pe Ioan Chirilă de ceilalţi semnatari ai cronicilor meciurilor pe care le urmăream cu osârdie graţie reportajelor pe care le semna în proaspăt apăruta, pe atunci, revistă ilustrată Sport, în format calchiat după Miroir Sprint, cromatica sepia y compris. Printre viitoarele mari vedete, atunci copii, pe care ochiul lui magic i-a văzut, au fost Gigi Tătaru, fie odihnit, fotbalist care era cât pe ce să egaleze în finalul meciului cu Brazilia, la Mundialul mexican din 1970 şi... da, Ilie Năstase. Coincidenţă, ambii, atunci, fraţi mai mici ai unor sportivi de performanţă.

15 septembrie, poate 1960, +/- un an. Cartuş editorial în pagina întâia a Sportului popular. După câteva alineate, articulate strâns, vorba lui Tolo, despre profesorul în trening ca paria al cancelariei, pică fraza: Domnule (sau tovarăşe? Ce mai contează?) profesor de franceză! Vă dau o frază: "tout ce que je sais, finalement, sur la morale et les obligations des hommes, c'est au football que je le dois". Cine este autorul? Veţi spune, Kopa*) Dar nu e Kopa. E Albert Camus, prietenul dumneavoastră. Trebuie s-o recunoaştem, o atare găselniţă incendiază minţile cititorilor, sau cel puţin o parte dintre acestea. Iar o parte din minţile astfel incendiate, devin cronicari, sau scriitori, după ce l-au încadrat pe Camus într-o reţea de mobilier mental. Ioan Chirilă ca Jules Verne, ca Isaac Asimov.

Tot 1960. România învinge, în premieră, Franţa, la rugby. 11-6, la Bucureşti. Pentru contextualizare, era ca şi cum ar fi învins Brazilia la fotbal. Meciul nu putea să nu fi aprins condeiele cronicarilor, dar ce scrie Ioan Chirilă? Prinde din zbor vorba aruncată de un coleg francez, la masa presei, care-l numise pe fundaşul Sandu Penciu - Alexandre, le Grand şi sugerează cititorului ultima lovitură liberă, de la întretăierea tuşei cu linia de centru, care închisese tabela: În final, Alexandru cel Mare a mai prins o ipotenuză între paralele... Cum, doamne, să mai chiuleşti după asta la geometrie?

Atracţia naturală pentru fotbal s-a convertit în dragoste graţie nu numai mărcii perene de caracter a echipei mele de suflet, nu numai datorită unei galerii de fotbalişti celebri, care mi s-au potrivit firii**) ci, mai ales, datorită elixirului magic preparat de măiestria lui Ioan Chirilă. Simţindu-mă rezervist tăcut al batalionului care milita pentru emanciparea profesorului în trening, reţin o frază edificatoare, din Finala se joacă astăzi (1965), prima galerie de portrete de fotbalişti din publicistică românească: Constantin revenea, ars de dorinţe, din Insula Uitării... Un nou şi neaşteptat focar de incendiu s-a declanşat atunci în mintea mea. Cronicarul de fotbal nu numai că îl cita pe Camus, dar citise celebrul roman SF, Nebuloasa din Andromeda. De altfel, am aflat cu numai câţiva ani în urmă, că găselniţa citatului din Camus îi fusese servită amical de un mare prozator român, congener şi, cumva, confratern.

Toamna lui 1968. România debutase cu un dezastruos 0-3 în deplasare, cu Portugalia, cea mai frumoasă echipă a ultimului Campionat Mondial, din Anglia, în urmă cu 2 ani. Federaţia reuşeşte să aranjeze un meci amical cu Anglia, campioană mondială, la Bucureşti. Chirilă scrie o avancronică simultan înaripată şi lucidă, din care, da, domnule Tolontan, n-ai putea scoate nici o virgulă, cu titlul de antologie: Anglia vine şi joacă. Ochiul inteligent anticipase, într-un fel numai al lui, şansa echipei naţionale de a ului lumea fotbalului, doar câteva luni mai târziu, cu rezultatul meciului revanşă, 1-1 pe Wembley, certificat de naştere a generaţiei Guadalajara.

În fine, ultimul amănunt. De fapt, ultimele două, căci nu mă pot decide între ele, şi oricum ambele sunt din cea mai "bună" carte a lui Ioan Chirilă, Răsucind fusele orare: în primul dintre ele, cronicarul devenit globetrotter, descrie o cofetărioară dintr-un colţ al înghesuitei, altfel, pieţe a Domului din Florenţa. La o anumită oră, către apus, parfumurile exalate din cofetăria dotată (ca toate stabilimentele din acea piaţă) cu terasă îţi creează impresia că domul e făcut din ciocolată; în cel de al doilea, autorul devine şoltic şi narează eşecul unei experienţe costisitoare a unui miliardar american. Omul cheltuise o avere pentru a reconstrui, cu respectarea punctelor cardinale, în însorita Californie, o replică identică a colinei Acropolei, cu pietroaie cu tot. Mândru de sine, l-a chemat la inaugurare pe Le Corbusier. Ce impresie aveţi, maestre? Oribilă. Cum, de ce, dar am reprodus totul. Lipseşte soarele Atenei, scandează, în metru antic, arhitectul Brasiliei. Daţi-mi fraza asta, izolată, fără a o cunoaşte, ca test. Voi identifica fără greş muzicalitatea şi harul frazei lui Ioan Chirilă. Confruntarea celor două momente cu propria-mi experienţă, la trecerea prin cele două monumente culturale, nu are legătură cu rememorarea lor, în beneficiul cititorilor de azi ai autorului restituit.

Note:
*) Raymond Kopaczevski, fotbalist polonez, asimilat în Franţa anilor '60, răsfăţat de presa din Hexagon cu porecla prescurtată Kopa
**) panteon personal, în care Iosif Petschovschi şi Marcel Răducanu vin înaintea lui Hagi

Radu-Ilarion Munteanu

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer