Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cum să fii prizonier


Andrei Gorzo

23.07.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu ştiu cîţi sîntem cu totul, în România. În orice caz, cînd am văzut în librării Greşeala lordului Emsworth (Polirom, 2003, traducere de Carmen Toader), n-am ştiut să fim la înălţime. Din cîte ştiu (şi ştiu bine, pentru că m-aş fi aflat acolo), Societatea Prietenilor Români ai lui P. G. Wodehouse n-a anunţat nici un marş; pe străzi nu s-au vînturat prea multe pancarte cu "Salvaţi castelul Blandings" sau "Trăiască Jeeves". Din cîte ştiu, nici nu există vreo Societate a Prietenilor Români ai lui P. G. Wodehouse, deşi există astfel de societăţi peste tot în lume, din Suedia pînă în India şi din Belgia pînă în Rusia - de fapt, intraţi pe Internet ca să admiraţi mîndreţea de site prin care ruşii au ştiut să-l glorifice pe marele om. De altfel, cu un motor de căutare - Ask Jeeves - numit după unul dintre eroii săi, s-ar putea ca Wodehouse să fie scriitorul cel mai prezent în spirit, pe Internet. Deci, la nivel mondial, situaţia e bună. Fireşte, oamenii serioşi ar spune altceva. Şi aici intervine Editura Polirom, care, în vreme ce oamenii serioşi priveau spre Irak, şi-a luat libertatea de a privi spre sentimentele oamenilor neserioşi, amintindu-le în plin război că există Wodehouse.



Pe coperta galbenă a Greşelii lordului Emsworth vedem un domn scund şi rotofei, cu trabuc fumegînd, cravată roşie şi zîmbet mulţumit de sine, ţinînd cu delicateţe între degetul mare şi arătător ceva ce un neofit ar identifica drept gîndac, deşi se vede de la o poştă că e un Keops din dinastia a patra - perla colecţiei de scarabei a fumătorului de trabuc, în care l-am recunoscut imediat pe milionarul american J. Preston Peters. În aceeaşi ilustraţie, zgîindu-i-se la opera de artă, înalt, dar în nici un caz impunător, bătrîn, dar în nici un caz înţelept, cu două smocuri de păr alb ieşindu-i de după urechi ca două aripi de înger, îl întîlnim pe lordul Emsworth. În alt roman, Fulger în plină vară (Univers, 1982, traducere de Veronica Focşeneanu), Wodehouse ni-l prezentase pe Emsworth chiar în momentul în care valeţii Beach, James şi Thomas îi prezentau lui Emsworth ceaiul:
" - Ceaiul?
- Da, înălţimea voastră.
- Cum? spuse lordul Emsworth. Ha? Ceaiul, zici? Ceaiul? Da. Ceaiul. Foarte bine. Desigur, ceaiul. Grozav!"

"Din remarcile sale înţelegeai că a sosit ora ceaiului, lucru care îi făcea plăcere", adăuga Wodehouse. De asemenea, înţelegeai că el e genul de om care e în stare să bage în buzunar gîndacul altuia, fără să-şi dea seama. Furtul scarabeului declanşează intriga hipercomplicată din Greşeala lordului Emsworth.

Ca să terminăm cu ilustraţia de pe copertă, în spatele celor două personaje se vede o fereastră, iar pe fereastră se vede o potecă ce şerpuieşte, printr-o natură odihnitoare, spre interiorul romanului, adică spre castelul Blandings, adică spre paradis. Lăudînd frumuseţile acestui loc, într-o după-amiază de vară, între prînz şi ceai, Wodehouse observă că "Natura pare că-şi descheie haina şi se aşează într-un fotoliu". Modestia îl împiedică pe autor să meargă mai departe şi să ne spună că, pe domeniul său, însăşi viaţa stă în fotoliu, cu haina desfăcută, şi nu numai între prînz şi ceai - tot timpul. Cum adică, nu există necazuri în paradis? Vai de mine, cum să nu? Există fapte rele, precum furtul scroafei lordului Emsworth sau furtul scarabeului, de care însuşi Emsworth e vinovat; există persoane străine, care pătrund pe domeniu sub identităţi false; există mătuşi băgăreţe, secretari complotişti, depresii din cauza cărora o fată veselă şi drăguţă poate cădea pradă scrierilor lui Schopenhauer, război între sexe, probleme financiare, stomacuri chinuite, chinul de a-i asculta pe alţii vorbind despre stomacurile lor chinuite ("Vine o vreme cînd capacitatea noastră de a asculta amănunte despre pereţii stomacului altcuiva se epuizează."), nopţi nedormite ("Unul dintre regii Angliei pe nume George - nu-mi amintesc care dintre ei - a spus odată că un anumit număr de ore de somn pe noapte - nu-mi vine în această clipă în minte cîte - îl face pe om ceva, ce anume, îmi scapă pe moment."), discuţii de la suflet la suflet, pe teme grave, între stăpîni şi servitori ("Beach!" "Da, domnule?" "Blestemate fie toate femeile!" Prea bine, domnule."). Există chiar şi bănuiala că, dacă însumezi aceste supărări, nu obţii chiar scorul maxim al suferinţei umane: "Faptul că ţi s-a furat porcul este unul dintre lucrurile cele mai minore şi mai lipsite de importanţă care s-au întîmplat pe lume şi consider toată tevatura care s-a făcut din cauza asta absolut revoltătoare", îşi dă cu părerea o mătuşă antipatică. Chiar mai mult, există momente cînd Wodehouse aproape recunoaşte faptul surprinzător că majoritatea oamenilor se împacă, fiecare cum poate, cu o viaţă care nu-şi descheie prea des haina, ca să-şi soarbă ceaiul tolănită în fotoliu: "Cînd vreo nenorocire dă peste un om de rînd, nu-l ia pe nepregătite. Anii în care a pierdut în şir trenul de 8, 45, în care a plimbat cîinele în serile ploioase, în care s-a străduit să înlăture funinginea hornurilor şi în care, coborînd la micul dejun, a găsit din nou că slănina era arsă, toate astea i-au călit sufletul, aşa că" - aici cititorul, încuviinţînd cu un oftat, se apleacă spre carte, să vadă ce tragedie urmează, şi iată peste ce dă - "aşa că atunci cînd rudele soţiei sosesc pentru o vizită de lungă durată, e pregătit să le ţină piept". Tipic Wodehouse: vizita socrilor este cel mai mare rău care se acceptă în lumea lui.

Atunci de ce ne trebuie nouă unul ca el? Ce vrea să spună Evelyn Waugh pe spatele cărţii, cînd scrie că lumea lui Wodehouse "nu se va demoda niciodată", continuînd "să elibereze generaţii întregi dintr-o captivitate mai greu sau mai uşor de suportat decît aceea în care trăim noi astăzi"? În primul rînd stilul. Cînd un personaj de-al său se simte privit de jupîneasa-şefă de parcă ar fi "un şoarece mort adus în casă de pisică", comparaţia aceea într-adevăr împodobeşte viaţa cititorului şi, chiar dacă nu cunoaşte nici o jupîneasă-şefă, îl înarmează pentru a face faţă unor astfel de priviri. Cînd doi îndrăgostiţi se ceartă şi bat cu piciorul în podea cînd unul, cînd altul, autorul ne redă aceste năbădăi din punctul de vedere al unui vierme rătăcit între combatanţi: "Viermele avu senzaţia că începuse să plouă cu pantofi"; metafora e, în acelaşi timp, o performanţă a imaginaţiei şi o analiză convingătoare a senzaţiilor unui personaj - ce-i drept, secundar - ale cărui trăiri au fost prea adesea ignorate. Wodehouse spunea că scrierile sale sînt "comedii muzicale fără muzică". Greşea. Totul e muzică; libretul nu există decît ca să fie îndepărtat.

N-a scris niciodată decît farse cu aristocraţi, valeţi, îndrăgostiţi, impostori, moşteniri, mătuşi etc. Cînd a murit, de Ziua Sfîntului Valentin, în 1975, la 93 de ani, lucra tot la un roman din seria Blandings. Nu există urmă de cruzime, de intenţie moralizatoare, în scrierile sale. Se rîde tot timpul, dar niciodată în întuneric, niciodată spart sau lugubru sau fioros sau amar sau superior sau scandalizat. Nu voia să critice, să purifice, să schimbe. De fapt, nici n-avea ce să schimbe - lumea despre care scria el nu existase niciodată. Atît de puţină ambiţie, la un talent atît de mare, poate părea şocantă. Dar cred că de-asta e mare. "Pe măsură ce înaintăm în vîrstă şi înţelegem mai clar limitele fericirii umane, ajungem să ne dăm seama că, în viaţă, singura plăcere trainică este să facem plăcere semenilor noştri", scrie Wodehouse în Greşeala lordului Emsworth. Eu văd un fel de grandoare în a te trezi în fiecare dimineaţă, zeci de ani la rînd, ca să lucrezi toată ziua la muzica ta plăcută şi uşoară. (Muncea din greu ca să dea impresia asta de uşurinţă.) Prea mulţi oameni îşi vîră în cap că ei sînt sortiţi să schimbe lumea (şi slavă Domnului că majoritatea nu reuşesc). Şi poate că lumea are mai mare nevoie de maeştri ai frivolităţii ca Wodehouse, oameni integri, care să nu-şi privească publicul cu cinism şi să nu se preteze la orice pentru succes, dar care să rămînă - în cel mai bun sens al cuvîntului - frivoli. Asta nu înseamnă că lucrurile construite de ei sînt mai puţin trainice. Într-un eseu despre Wodehouse, criticul literar britanic V.S Pritchett a scris că "regatele fanteziei şi veseliei sînt durabile şi de pe altă lume; şi locuitorii lor dau ocol indignărilor noastre respectabile". De aceea cred că, scoţîndu-l la bătaie pe Wodehouse chiar în timpul războiului, Polirom a făcut un gest cool şi totodată generos: aveam nevoie de veşti de la Blandings.

Unii ar spune că farsele cu gentlemeni manieraţi şi castele însorite sînt refugii ineficiente (şi mirosind dubios a reacţionarism) din calea problemelor serioase. Un anumit episod din experienţa lui Wodehouse pare a sugera acelaşi lucru: cel de-al doilea război mondial l-a prins în Franţa, unde a fost arestat, închis într-un lagăr şi apoi dus la Berlin; acolo, el a făcut o serie de transmisiuni radiofonice, cu titluri de genul "Cum să fii prizonier", în care bagateliza experienţa sa şi pe-a altora. (În lagăr, unii dintre colegii lui de detenţie s-au spînzurat ori şi-au tăiat gîturile, în timp ce el lucra la una dintre farsele sale.) În Anglia s-au auzit acuzaţii de colaboraţionism. Chiar şi cei care i-au luat apărarea (ca George Orwell) s-au referit la incapacitatea lui de a înţelege Răul: toţi anii aceia în care le făcuse plăcere semenilor săi - altceva nu făcuse - nu-l pregătiseră să recunoască o tragedie; de la Berlin, el încerca în continuare să facă plăcere, fără să-şi dea seama că, pentru prima dată, îşi demoralizează semenii. După război şi-a recunoscut greşeala (şi în cele din urmă a fost iertat). Bineînţeles că greşise: degeaba îţi deschei nasturii şi aştepţi ceaiul, că tot nu evadezi din Europa anului 1940. Şi tot aşa poţi spune că degeaba închizi televizorul după ştiri şi te afunzi într-un fotoliu cu un P. G. Wodehouse, că tot nu scapi din lumea anului 2003. La asta nu se poate răspunde decît că opera lui Wodehouse conţine atîta plăcere încît, într-un fel straniu, nu ştiu cît de reprobabil, chiar te învaţă cum să fii prizonier.

(Cronică apărută în Cuvîntul, aprilie 2003)


PS: Citiţi un fragment din această carte
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer