Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Publicul de carte


Ilinca Bernea

19.02.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Miza oricărui act de creaţie este comunicarea. În actul creativ publicul e subînţeles, e un martor mut şi omniprezent, care ne ţintuieşte din întuneric, asistându-ne cu răbdare acrobaţiile minţii, publicul e adunat acolo în sinea noastră, îi simţim răsuflarea în pulsaţia fiecărei fraze, e o gloată fantomatică care ne fixează din adâncul întunecat al minţii cu mii de ochi; uneori polemizăm cu ceea ce credem că ar gândi acest public, alteori îl flatăm, încercăm să-l surprindem, să-l emoţionăm, să-l convingem. Paginile de jurnal se scriu altfel... cu mai multă lejeritate, fără pretenţii estetice. Intenţia publicării ne hotărăşte soarta fiecărei propoziţii pe care o aşternem pe hârtie, determină cursul creaţiei încă de la primul cuvânt şi tocmai faptul că ne adresăm cuiva ne impune inerentele exigenţe care fac literatura să fie literatură şi nu o simplă dejecţie a minţii. Ne adresăm unui public. Nu pot subscrie la ideea scrisului ca expansiune a singurătăţii pe care o îmbrăţişează unii artişti într-un puseu de narcisism care le apare travestit în virtute, sugerând că pentru ei publicul n-ar conta câtuşi de puţin, că ar continua să creeze cu aceeaşi fervoare şi dacă ar fi singuri pe-o insulă. O asemenea prezumţie e eminamente un neadevăr, pentru că toate ingredientele stilului, efortul de a da o formă expresivă, sugestivă, originală unor conţinuturi care le populează mintea ţin de miza actului de comunicare: creaţia în sine reprezintă o transfigurare a devălmăşiei de gânduri, impresii, experienţe interioare care se prefigurează spontan în gândire într-o formă brută. Publicul e într-adevăr o stafie din sinea artistului, dar e o umbră a alterităţii, o închipuire a celuilalt care n-ar putea fi percepută ca atare dincolo de existenţa obiectivă a celuilalt.

Ne adresăm unui celălalt, reflectat în noi. Există anumite legităţi interne ale creaţiei pe care nu le putem eluda, oricât ne-am strădui să fim de liberi, oricât am vrea să ne eliberăm de tirania "locurilor comune". În privinţa atributelor de stil, fiecare nouă generaţie de artişti practică o formă de iconoclasm care sfârşeşte prin a deveni canonică. Nu e nimic revoluţionar în felul în care se declanşează, se inflamează şi se sting, sufocate de suflul exploziei, revoluţiile culturale. Nu cred că fobia "locurilor comune" le-a fost străină predecesorilor. Problema e însă că aceasta forează tot mai adânc, provocând mutaţii şi, cu fiecare nou val de artişti care incinerează vechile avataruri ale expresiei, se pierde şi un strat de semnificaţii pentru că forma şi fondul nu pot fi disociate decât teoretic, în practica estetică sunt corp comun, sunt un compus organic inseparabil, iar atrofierea unor structuri expresive presupune implicit anularea unor structuri de sens.

Îmi e mai limpede ce se întâmplă cu exponenţii noii generaţii de literaţi, mi-e mai la îndemână să înţeleg motivaţiile şi exigenţele lor decât să elucidez care ar fi spectrul de aşteptări al publicului contemporan căruia i se adresează. Am senzaţia că există un decalaj mai mare decât în epocile anterioare între cerere şi ofertă... pentru că oferta tinde să acopere un univers de reprezentări atât de particular, încât cititorul pur nu mai poate regăsi reflectat în acesta mai nimic din viaţa pe care o cunoaşte din reprezentările proprii. Mă întreb dacă infra- şi hiper- realismul pe care le propagă creaţiile noului val şi strategiile creative pe care le implică (ex. radiografia actului cotidian, deconstrucţia oricărei conotaţii metafizice a experienţei, supraexpunerea vizualului, descrierea mecanicistă a unor succesiuni de evenimente), cultul anti-eroului şi anti-metaforei, reculul faţă de expresiile emoţionale care nu vizează decadenţa, ironia şi autoironia transformate în program şi în uniformă stilistică, reculul faţă de orice ideal, procesiunea continuă de dezvrăjire a lumii, voluptatea lehamitei, atracţia spre obscurantism mai pot satisface nevoile elementare ale publicului. Mă întreb dacă nu cumva în psihologia "celuilalt" pe care îl reprezintă cititorul, sunt încă vii şi acute dorinţa de a găsi în lectură o formă de evadare din cotidian, necesitatea de a urmări un traseu ideatic şi emoţional care să-i inspire anumite acte reflexive, dacă nu cumva resimte nostalgia acelor cărţi care întruchipau magia unei alte dimensiuni, care erau menite să deschidă orizonturi, să lărgească graniţele lumii, să răscolească, să ridice probleme, să îl implice într-un proces de auto-explorare, cărţi care nu spun totul, care doar trasează posibilităţi, mă întreb dacă nu aspiră în continuare să se confrunte cu idealuri şi eroi şi cu o ordine a existenţei care scapă percepţiei obişnuite, cu o lume vrăjită, ale cărei rădăcini îşi trag sevele din mituri, cu chestiuni de natură filosofică... sau morală, expuse elocvent şi explicit. Nu ştiu dacă nivelul de transfigurare al realului gândit (căci despre o reprezentare e vorba) e mai degrabă prea redus sau prea mare în scriitura contemporană... Există anumite structuri ale gândirii care ne determină să definim existenţa într-un anume cod, există prototipuri de reprezentare, clişee conceptuale şi asupra acestora acţionează mecanismele transfiguratoare. De aceea sunt tentată să spun că spiritul ultra-realist percepe un grad mai mare de procesare a constructelor mentale obişnuite decît cel supra-realist să zicem. Suprarealiştii manipulau anumite conţinuturi imaginare care se puteau alinia unui simbolism inteligibil, universal accesibil, atingeau un substrat arhetipal, invocau o reflexie a existenţei într-o interioritate generic umană. În plan oniric întâlnirea cu "celălalt" e mai plauzibilă decât într-un univers alcătuit dintr-o expansiune infinită de privelişti şi reacţii la privelişti ale exteriorităţii cum este cel al hiper-realiştilor. Domeniul lor de referinţă e prea vast pentru ca mintea omenească să-l poată cuprinde sau străbate investindu-i sensuri.

Lipsa oricărui "clişeu cultural" te aruncă în plin necunoscut. Nu mai ai cheia de lectură... nu ştii la ce experienţe să raportezi ceea ce citeşti, nu ştii la ce instanţă interioară să faci apel ca să poţi pătrunde tâlcul celor citite. Fotogramele realităţii, odată desprinse din matca reprezentărilor consacrate, devin reziduuri haotice, distonante, induc o formă de entropie în mecanismele perceptive. În faţa unui univers complet particular eşti neavenit, nu ştii cum să reacţionezi, e ca şi cum te-ai pomeni în faţa unei vietăţi extraterestre. Avem nevoie de ceea ce aş numi nuclee de sens, de anumite repere familiare, pentru ca actul de transpunere, esenţial receptării, să se poată produce. Iar aceste repere sunt, cel mai adesea, constituite din mult hulitele "locuri comune" ale gândirii, ale simţirii, ale expresiei.

Cât de original era Trakl în raport cu Goethe? În orice caz cu mai puţin decât este oricare dintre poeţii contemporani în raport cu deja clasicul Doinaş să zicem.

Febra deconstructivistă a mai eliminat un strat de clişee, de data asta pe cel în care subzista însăşi inima creaţiei, genitoarea de sensuri, ceea ce făcea poezia să aibă o miză filosofică, existenţială.

Ne întâlnim acum cu o poezie descentrată, lipsită de acel "axis mundi" pe care îl reprezintă sintaxa psihismului colectiv, o poezie articulată în jurul unui univers particular prin excelenţă în care forma generează fondul, dar se instituie cumva arbitrar, fiind deliberată doar în virtutea criteriului insolitului. Forma creează sensuri, însă nu neapărat sensuri lizibile, asociabile unui filon de trăire reprezentativ pentru un for subiectiv distinct de cel al autorului. Iar aici e o mare problemă... Poeţii cei mai buni, al căror discurs liric atinge un prag relevant de complexitate, originalitate şi ambiguitate, tind să se prezinte la rampă cu un univers atât de singular încât nu mai poate fi evaluat de nimeni, un univers cu care nimeni nu mai poate intra în rezonanţă nemijlocit ci doar prin grila unor considerente abstracte de valoare estetică. Se pot formula judecăţi favorabile, dar nu se produce empatia esenţială receptării artistice...

Nu cumva tocmai o anumită imperfecţiune funciară a expresiei lirice care presupune o originalitate relativă - reiterarea într-o manieră inedită a unor teme şi structuri cunoscute, fuziunea între arhetip şi noutate, alternanţa între un algoritm de reprezentare consacrat şi un limbaj imprevizibil - este ceea ce îi dă consistenţă şi relevanţă? Poate că forma atinge maximum de potenţial comunicant în măsura în care prelucrează şi interpretează constructe deja existente care au apucat să se sedimenteze în arhivele gândirii colective.

Am menţionat anterior nostalgia acelor cărţi care nu spuneau totul... Poezia şi literatura contemporană spun totul, nu lasă loc de mister, de întrebări, nu te lasă să visezi pe marginea ei... Filosofarea şi reveriile sunt declanşate de anumite ingrediente (care lipsesc în acest caz) cum ar fi, bunăoară, fantasma unei idealităţi sugerată în substratul discursului literar sau amprenta unor sentimente profunde, situate la antipodul dezgustului, blazării şi revoltei cinice. Ceea ce literaţii considerau cândva deşeuri ale experienţei umane sau forme de trăire deviantă, malformată... au devenit un fel de materie primă a creaţiei.

Gândul cititorului se îneacă în apele scriiturii, e absorbit de text într-un mod care îi închide orizonturile, e prins într-un univers care-i provoacă angoasă, care îl scoate din sine şi îl aruncă în haos... Se produce un fel de ieşire din lume, însă în sens contra-oniric şi contra-cathartic. Empatia receptivă nu se poate institui în faţa unei creaţii al cărei obiect îl lasă rece până şi pe autorul ei. Noile forme literare sunt saturate emoţional, sunt cu premeditare anti-trăiriste. Creatorii manifestă un cinism virulent întors împotriva propriei fiinţe. Cum ar putea cititorul să rezoneze empatic cu un manifest de refuz al simţirii? Cu o operă ale cărei straturi tectonice sunt făcute din sedimente de emoţii negative?

Subiectele sunt supraexpuse şi digerate până la ultima firmitură de cel care le evocă într-un limbaj care nu permite accesul unor viziuni alternative pentru că nu există o temă universală în substrat sau o miză de gen proxim pe care cititorul să poată fredona un monolog... De aceea tind să spun că gradul de transfigurare e prea mare şi acest lucru se întâmplă atunci când stilul e cel care impune fondul. Mă gândesc că tendinţele care se profilează simptomatic în literatura actuală se datorează unui fetişism al formei care se impune dictatorial în faţa tuturor celorlalte dimensiuni constitutive ale creaţiei. Ne aflăm pe un teritoriu al cuvântului gândit în primul rând, iar acest gând reverberează în noi, luminând zone obscure ale propriei conştiinţe, literatura nu e doar o artă, e şi un mijloc de explorare a existenţei, o formă de interogaţie poate, o încercare de ordonare a unor sensuri, o supunere a imaginii lumii unui proces de justiţie intimă.

Ne deranjează manelizarea culturii, faptul că nu sunt promovate produsele intelectuale. Pe de altă parte, intelectualii s-au izolat singuri într-o enclavă, prin natura preocupărilor lor. Publicul caută în continuare piatra filosofală, publicul trăieşte în continuare ispite, iluzii şi deziluzii, publicul continuă să vrea să descopere probe ale existenţei sufletului şi o vrea cu ardoare, publicul e făcut din oameni cu îndoieli, cu angoase, cu frustrări care caută în cărţi o cheie a propriei existenţe, publicul trăieşte într-o lume încă semi-vrăjită în care se suferă şi se aspiră, în care se împlinesc şi se năruiesc aşteptări şi pe care ar vrea s-o vadă oglindită în literatură, într-o formă recognoscibilă... Dar literatura elitelor refuză să mai graviteze în jurul "entităţilor fosilă" - iubire, sacru, durere, uimire, revelaţie, dreptate - pentru filologii iniţiaţi acestea nu sunt decât reprezentări-mumie care trebuiesc eliminate din discurs... sunt doar redundanţe textuale etc. Locuri comune. În consecinţă creaţiile lor tind să fie doar ipostazieri lingvistice ale unui microcosmos inaccesibil simţurilor obişnuite. Poate că povara unei prea vaste culturi atrofiază sensibilitatea faţă de energiile subtile şi inepuizabile ale acestor stafii care ne bântuie tuturor, vrem nu vrem, vieţile, conştiinţele. Poate că permanentul contact cu o imagine textualizată a existenţei produce o forme de alienare. Cine ştie?

Care ar mai fi ligamentele organice dintre cultura umanistă şi literatura ultimului val?

În ce mai constă umanismul ei?

De ce cinismul e atât de preţuit? De ce scrisul automat ar fi mai autentic decât elaborarea, de ce dezgustul ar fi mai demn de cultivat decât entuziasmul, de unde provine fascinaţia pentru descrierea secvenţială a elementelor unei realităţi dezintegrate, de ce a devenit un fel de obligo dezvelirea miezului găunos al fiecărui lucru, vânarea absurdului existenţial?

Şi în celelalte arte situaţia se prezintă în mod analog. Muzica simfonică sau camerală actuală este indigestă, distonantă, greu de suportat, cel mai adesea atonală... Sunt o melomană înfocată, dar nu pot asculta aşa ceva. Cel mai recent compozitor cu a cărui muzică rezonez e Şostakovici. Poate că termenul "atonal" ar putea fi extrapolat asupra regnului literar: se scrie o poezie atonală de toată frumuseţea pe care n-o pot savura decât adepţii genului.

În arta plastică reprezentările figurative nu au fost complet eliminate în favoarea abstracţiunilor, dar asta numai pentru că abstractul vizual nu poate exprima suficient de limpede dezgustul, cinismul şi priveliştile abisului existenţial.

Studiez filosofie tocmai pentru că vreau să găsesc un sens, iar în literatura actuală nu descopăr decât ilustrări din ce în ce mai prolixe ale non-sensului, pilde ale nebuniei de a mai căuta, de a mai spera, de a mai închipui ceva, de a mai încerca să găseşti un punct de sprijin. "Nimic nu trebuie luat în serios. Totul e relativ şi derizoriu". Să presupunem că literatura altor secole avea proprietăţile unui narcotic asupra minţii cititorilor. Dar de ce s-ar înghesui acum să se înfrupte dintr-o substanţă literară cu gust amar şi efect depresiv, care îţi taie pofta de viaţă?

Pun întrebarea din perspectiva unui cititor naiv... a unui receptor ingenuu: în ce fel literatura contemporană mă poate ajuta să fiu mai bună, mai umană, îmi poate astâmpăra pofta de frumuseţe, de puritate, îmi poate întreţine vie nevoia de adevăr şi de valoare spirituală?

Întrebare pe care mi-o pun şi mie, în calitate de autor.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer