Ochii îi luceau în noapte, galbeni.
Trenul uruia.
Avea mâini mari cu degete lungi, care ieşeau prin găurile din mănuşile de piele neagră.
Mirosea a cal.
Oftă.
Eu mă apropiai de el încet... un, doi, trei paşi.
Oftai şi eu.
O broboană de sudoare i se prelinse discret de pe obraz pe cămaşă.
Eu oftai din nou.
Un câine vagabond ne dădea târcoale.
Ploua.
Am început să plâng.
"Nu vă supăraţi domnişoară, dumneavoastră plângeţi?"
"Da, m-am gândit că în ploaie nu se observă."
"Probabil, dar eu am un ochi fin."
Oftai subţire.
În timp ce oftam auzii un sunet straniu. Oare încerca să îmi spună ceva?
"Aţi râgâit", acum părea că are şi el ochii umezi.
"Mă scuzaţi". Nu mai oftai.
"Nu face nimic."
Se îndepărtă încet.
Ploua infernal.
Nu-mi puteam stăvili şuvoiul de lacrimi care îmi aluneca cu putere pe obraji, gât, piept. "Ajutor", strigai, "mă înec".
Auzii un schelălăit şi văzui prin perdeaua de lacrimi o siluetă de câine vagabond târâindu-se spre mine.
Atunci auzii în întuneric pentru ultima oară vocea lui puternică, răsunătoare:
"Nu vă apropiaţi de câine! Tocmai a urinat pe mine, da' poate îi mai vine. Numai bine!"
