Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  carnetzELLE

Toată lumea rîde, cîntă şi dansează (oare de ce?)


Alex. Leo Şerban

03.03.2008
Elle
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pînă acum 80 de ani, filmele au fost "pe mut"; în '27 a răcnit unu', Al Jolson, şi astfel s-a născut filmul sonor şi muzical. S-a născut cu "Mammy" în gură (aşa se chema piesa) iar Jolson (care era evreu) avea faţa dată cu cremă de ghete pentru că trebuia să fie negru!

Fericirea în frac şi valsul în rochii de voal

Cu o asemenea naştere "încărcată", e-aproape de mirare că filmul muzical a dus un trai atît de liniştit... Dar n-a existat (cel puţin, pînă acum şapte ani, cînd dementul de Lars von Trier i-a pus o bombă în burtă; bomba s-a numit Dancer in the Dark) nicio traumă în lunga şi vesela viaţă a genului: oamenii apăreau pe ecran, brusc începeau să cînte şi, tot brusc, aceiaşi mai şi dansau (uneori). Toată lumea părea să fie fericită în vremurile alea: bărbaţii erau eleganţi, femeile erau delicate şi toţi purtau pălării. Şi le scoteau cînd dansau: dansul în filmele muzicale era ca şi cum ar fi făcut amor în picioare, şi în amor nu se ţine pălăria pe cap, nu?

Ţin minte că bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, era mare iubitoare de comedii muzicale. Fred Astaire şi Ginger Rogers erau preferaţii ei. Acuma, nu că era bunică-mea, da' zău dacă n-avea gust: Astaire & Rogers au fost precum cafeaua cu un pic de frişcă, precum ţigara şi fumul său, precum cele două aripi ale unui fluture. Deşi Astaire a avut multe partenere cu care să bată step şi pe care să le arunce în extazul dansului, unele chiar mai bune dansatoare, Rogers i-a fost cea mai potrivită. Erau atît de perfecţi încît, atunci cînd s-a prăpădit şi Ginger Rogers (în 1995, opt ani după Fred Astaire), ţin minte că am scris un fel de necrolog în care spuneam că Cel de Sus va fi aflat, în fine, ce înseamnă perfecţiunea: să porţi hainele cu graţie şi să dansezi step cum au făcut-o ei... Pentru cine nu i-a văzut niciodată, există un titlu - printre multe - pe care n-ar trebui să-l rateze: Top Hat, din 1935. Oricît de amărîtă ţi-ar fi viaţa, după ce vezi aşa ceva "You're in heaven"!

Dar Astaire & Rogers nu au fost nici pe departe singurii care-ţi făceau viaţa fericită în vremurile alea. Hollywoodul (care producea de toate) scotea pe bandă rulantă un număr incalculabil de filme muzicale, care te făceau să crezi că, atunci cînd ţi-e greu, e suficient să cînţi pentru ca "necazurile să-ţi fie luate cu mîna" - cum zicea chiar un cîntec... Astăzi, apostolii încruntaţi a corectitudinii politice ar zice că filmele astea erau "evazioniste" şi că ascundeau, în mod ticluit şi ticălos, realitatea dură a acelor timpuri. Aşa o fi; dar ele tot minunate sînt! Studiourile nu mai pridideau să vină cu "superoferte", bazîndu-se pe starurile (în)cîntătoare pe care le aveau sub contract; pînă şi Fraţii Marx - acei Borat cu trei capete, anarhişti joviali şi isterici pentru care filmul era un poligon de încercare a tuturor obrăzniciilor posibile şi imposibile - s-au dedulcit la marmelada genului... Existau cîntece pentru toate gusturile - mai dulcege sau mai exotice -, cîntate de voci pentru toate urechile - mai ascuţite sau mai lălăite. Unii (vezi Jeanette MacDonald şi Nelson Eddy) o luau pe arătura operetei, într-un mod care - astăzi - pare la fel de caraghios ca o plimbare cu bicicleta prin zăpadă; alţii (vezi Judy Garland şi Mickey Rooney) se mulţumeau să cînte sincer, din inimă şi fără "pizzicattouri", în filme cu şi despre adolescenţi - ca un fel de Salvaţi de clopoţel cu arii. Existau vedetele mici-cu-gropiţe (Shirley Temple), vedetele blonde-pe-gheaţă (Sonja Henie) şi vedetele bune-la-toate (Bing Crosby, Bob Hope); nu toate cîntau, iar unele nu cîntau prea bine, dar toate erau pline de bună dispoziţie!

Cu mîna pe inimă, pot spune că cele mai mari numere cîntate & dansate din istoria Hollywoodului au fost imaginate de Busby Berkeley - un geniu al coregrafiei care era un Dali al dansului. Venea de pe Broadway, dar filmul a fost pentru el - între 1933 şi 1937 - o stridie mare şi mustoasă de-o mie de carate, înaltă cît hotelul Ritz... Inventivitatea lui (extravagantă dar nu mai puţin riguroasă) lasă şi astăzi cu gura căscată: pare visul nebunesc al unui matematician care făcea permutări de corpuri în loc de oi, ca-ntr-un caleidoscop-domino sau un cub Rubik alb-negru, din piele şi lînă. Deşi nu a regizat chiar el multe din filmele la care a lucrat, mulţumindu-se să "deseneze" doar numerele dansante, ele - filmele - au rămas în istoria cinematografului datorită lui!

Odată cu războiul (al doilea mondial), filmele muzicale s-au adaptat vremurilor şi au început să includă numere "îmbărbătătoare" cîntate din toţi bojocii de vedete cu nedezminţit simţămînt patriotic la bandulieră... O mică problemă: dacă nu eşti american şi nu trăieşti în anii '40, filmele alea sînt astăzi de neprivit - o claie de fîn peste care-a plouat mai mult de juma' de secol şi care-a mucegăit.

... Şi fericirea, a dispărut? Astaire şi-a împăturit fracul, şi-a strîns jobenul şi şi-a pus pantofii de step în cui?


Sunetul muzicii, sunetele ploii

Nici vorbă: Astaire, cel puţin - cu siguranţă, cel mai stilat dansator din toată istoria celei de-a şaptea arte! -, a supravieţuit graţios patosului patriotic de rigoare şi, la-nceputul anilor '50, îl regăsim în trei dintre cele mai frumoase filme muzicale ale epocii: The Band Wagon (Vincente Minnelli, 1953), Funny Face (Stanley Donen, 1957) şi Silk Stockings (Ruben Mamoulian, acelaşi an). În primul şi în ultimul o are ca parteneră pe fabuloasa Cyd Charisse - femeia cu cele mai lungi picioare de la Hollywood -, iar în filmul lui Donen pe "căprioara" de Audrey Hepburn - şi trebuie spus că duetul format cu aceasta compensa prin distincţie şi eleganţă ceea ce pierduse după ce perfecţiunea întruchipată alături de Ginger Rogers se evaporase...

Dar, aşa cum anii '30 au fost ai lui Astaire - în materie de dans pe celuloid -, trebuie spus că anii '50 au aparţinut rivalului său Gene Kelly.

Mai tînăr decît Astaire cu 13 ani, Kelly avea o energie şi o jovialitate care erau foarte "americăneşti". Gene Kelly era dansatorul din popor, frust şi mereu vesel, pe lîngă un Fred Astaire cumva mai "european" (deşi născut în Nebraska!) şi, cu siguranţă, mai aristocratic. Pînă să explodeze cu Singin' in the Rain (1952) - fără îndoială, cel mai cunoscut film muzical-coregrafic din "toate timpurile"! -, Kelly mai apăruse în An American in Paris (Minnelli) cu un an înainte; regia la Cîntînd în ploaie a făcut-o împreună cu Stanley Donen, iar experţii în opera amîndurora ştiu mai bine ce i-a aparţinut unuia şi ce, altuia. Pentru noi, ceilalţi, chiar nu contează: filmul este o capodoperă - un monument pe note şi paşi de dans în care momentele comice sînt aproape la fel de bune ca şi cele muzicale şi coregrafice... Căci, deşi filmul se cheamă Singin' (in the rain), scena cea mai faimoasă - aceea a lui Kelly "făcînd dragoste" cu băltoacele, noaptea pe o stradă - este, de fapt, la fel de mult "despre" voce cît este "despre" picioare! Este, pur şi simplu, cel mai fericit omagiu adus cîntecului & dansului făcut vreodată (muzica este compusă de Lennie Hayton şi, deşi pare greu de crezut, a fost nominalizată la Oscar, dar nu l-a primit!); iar faptul că totul se întîmplă în ploaie, sub ploaie şi, la urma urmei, cu ploaia este - probabil - genul acela de "amănunt" revelator care face diferenţa: căci ploaia este singurul fenomen meteo sonor, iar filmul este despre trecerea de la filmul mut la acela vorbit...

Astaire (care n-a dansat niciodată alături de Kelly) apare alături de acesta în That's entertainment! - un documentar din 1974 care dă cezarului (= filmul muzical) ce-i al lui: este poate cel mai somptuos "remember" al unui gen care a cunoscut orele sale de glorie graţie unor artişti ca Astaire & Kelly, narat (printre alţii) chiar de ei - şi, ca atare, irepetabil şi de-nedepăşit.

Donen (ca să ne întoarcem la el) a mai făcut, între Cîntînd în ploaie şi Funny Face, un "musical" care - deşi mai puţin (re)văzut - se numără printre vîrfurile genului: Şapte mirese pentru şapte fraţi. Muzica este destul de îngrozitoare (lălăială de operetă cu miros de vacă păscînd), dar momentele coregrafice sînt formidabile.

Posibil ca ceva din energia "multilaterală" a acestui film cu - deci - 14 interpreţi/dansatori să fi inspirat versiunea (via un musical de pe Broadway) a shakespearienei Romeo şi Julieta situată în New York, circa 1950, şi implicînd două bande rivale: West Side Story (1961). Regia, concepţia scenariului şi coregrafia aparţin lui Jerome Robbins (prima, alături de Robert Wise), muzica este co-semnată de Leonard Bernstein, iar cuplul de tineri este interpretat de Natalie Wood şi George Chakiris. Rezultatul: 10 Oscaruri!

Anii '60 au fost mai mult ani de tranziţie pentru filmul muzical. Specialiştii susţin că scenariile originale au luat atunci o pauză - cu excepţia domestic-fantasticului Mary Poppins (care a fost însă, la origine, o carte pentru copii!) şi a filmuleţelor neglijabile cu Elvis Presley (care erau mai mult o reclamă pe 35 mm pentru acesta). Ce-i drept, titlurile cele mai cunoscute ale acestui deceniu (inclusiv West Side Story) erau adaptări ale unor muzicaluri de pe Broadway: Oklahoma, The King and I, Guys and Dolls, Hello Dolly, On a Clear Day You Can See Forever, Fiddler on the Roof, Man of La Mancha, My Fair Lady... Între acestea, probabil că cel mai celebru rămîne The Sound of Music (1965), regizat de acelaşi Robert Wise, cu Julie Andrews (deja premiată cu un Oscar pentru Mary Poppins) şi Christopher Plummer.

Dar - cum spuneam - aceste filme, oricît de apreciate, rareori veneau cu ceva nou în afara mutării poveştii de pe scîndura scenei pe marele ecran: muzica era aceeaşi, starurile - (uneori) la fel... Se simţea însă, în aer, ca un fel de "wind of change" - ceva-ceva urma să vină.


Anii '70: muzicalul devine "serios"!

Acest "ceva-ceva" au fost anii '70, cînd lumea - care trecuse prin asasinarea celor doi Kennedy, prin violenţe şi Vietnam - a-nceput să ia seama la lucrurile grave care se-ntîmplau în timp ce lumea de pe ecran cînta şi dansa...

Bob Fosse (un dansator & coregraf recunoscut) trece în spatele camerei de filmat şi livrează, la şase ani distanţă între ele, două filme care revigorează genul: Sweet Charity în 1968 (cu Shirley MacLaine) şi Cabaret în 1974 (cu Liza Minnelli). Dincolo de numerele muzicale, aceste titluri demonstrau că genul, în sine, nu înseamnă (doar) că "toată lumea rîde, cîntă şi dansează"; putea să însemne - şi Fosse a dovedit-o cu talent - că "lumea" poate să şi plîngă. "Muzicalurile" lui Fosse - de la debutul său din 1968 şi pînă la testamentul său cinematografic din 1979, All That Jazz - sînt, de fapt, drame existenţiale în care cîntecele revelează angoasa, tristeţea sau durerea mai bine decît orice întorsătură a scenariului.


Interludiu: restul lumii...

Poate că, totuşi, nu americanii "descoperiseră" acest lucru, ci (cine ar fi crezut?) francezii: în 1964, Jacques Demy realiza Les parapluies de Cherbourg, o dramă romantică în întregime cîntată, cu ploaie (iar ploaia!) şi Catherine Deneuve. Muzica (obsedantă) era a lui Michel Legrand, iar "replica" cea mai comică (!) totuşi din acest film trist cu multe umbrele este aceea a lui Deneuve, cîntînd la telefon "Oh, vai, mămica a muriiiit...!" Demy avea să devină un maestru al genului, iar Deneuve - actriţa lui fetiş: ea avea să reapară în "urmarea" la Umbrelele din Cherbourg - mult mai veselul Les demoiselles de Rochefort, unde cîntă & dansează de sora ei, regretata Françoise Dorléac - şi, în 1971, în basmul (după Perrault) Peau d'âne - unde părinţi îi erau Jean Marais şi Delphine Seyrig...

Nici filmul britanic n-a ocolit muzicalul - dovadă stînd Oliver! din 1968 (după Oliver Twist), în regia veteranului Carol Reed şi cu Oliver Reed (nicio legătură cu regizorul sau cu romanul lui Dickens!). Scor: filmul obţine şase Oscaruri!

Dar cea mai năucitoare "conversie" la film muzical este cea a danezului Lars von Trier, care în 2000 obţine Palme d'Or la Cannes pentru Bjőrk-turmentabilul Dancer in the Dark - filmul care a făcut-o actriţă pe cîntăreaţa islandeză, dîndu-i totodată un ştreang de care să se spînzure... Von Trier ia melodrama cîntată & dansată şi-i dă un pumn în ceafă, lăsînd-o KO: dacă aveaţi impresia, cumva, că într-un film muzical nu poţi ucide (pe bune!), nu poţi orbi, muri sau - şi mai rău - lucra într-o fabrică de chiuvete, danezul vă demontează respectiva impresie şi mai face şi ceva pe ea. Pe lîngă acest salt fără plasă de salvare în hăurile vieţii, multi-oscarizatul Chicago (din 2002) este un fel de basm pentru copii săraci cu duhul, care nu ştiu să citească şi-atunci se uită la Catherine Zeta-Jones... Muzica (lui Bjőrk, fireşte) este perfectă pentru mood-ul filmului (tone de tristeţe pe betoane de cenuşiu), iar numărul de dans - pe un tren în mişcare; nu vă gîndiţi la Misiune: imposibilă! - este antologic. Şi un detaliu interesant: în film joacă şi Catherine Deneuve, muza lui Demy... o Deneuve în halat şi cu batic! Von Trier e în stare de orice.


Înapoi în SUA

1977, John Travolta - actoraş care, pînă atunci, jucase mai mult în seriale TV - muşcă din carnea gloriei devenind un clasic-instant în chip de Tony Manero, dansatorul proletar în costum alb din Saturday Night Fever; "mişcările" lui dau pe spate generaţii întregi de femei, iar "febra disco" face furori peste tot...

1978: Travolta recidivează cu Grease, un fel de "remember" al anilor '50, unde duetul format cu Olivia Newton-John ("You're the one that I want, ooh-hoo-hoo...") şi părul dat cu tone de briantină ("Go greased lightening!") îi întăresc statutul de star absolut.

1979: se lansează muzicalul (regizat de Milos Forman) Hair, versiunea cinematografică a unui spectacol de pe Broadway avînd în centrul lui/lor atmosfera "flower power", "Age of Aquarius" şi toate acele dulci utopii în care credeau toţi acei hippies trecuţi - sau nu - prin experienţa Vietnam...

Flash-forward 2007: se lansează Hairspray, dublu-remake (semnat Adam Shankman, coregraf & regizor) al piesei cu acelaşi titlu de pe Broadway (premiera: 2002) şi al filmului omonim scris & regizat de John Waters, "papa prostului gust" (premiera: 1988). Legătura între toate acestea? Travolta, care joacă rolul Ednei Turnblad, o "mămică" supraponderală căsătorită cu Christopher Walken, alături de care face un număr de antologie cîntînd & dansînd printre rufele atîrnate pe terasa casei... Hairspray este - fără nicio îndoială! - unul din cele mai bune filme muzicale făcute la Hollywood în ultimii ani, o "farsă" delicios de XXL şi suportabil de politic-corectă de la care pleci fericit... Nu-i puţin lucru!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer