Schützen am Gebirge

Fanii megaserialului Dallas îşi aduc aminte, probabil, de acel episod atipic în care temutul combinator J.R. ajunsese într-un sat obscur, unde învîrtelile lui uzuale nu mai aveau valoare de schimb. Fără terminalele politico-economice şi extensiile lui financiare, capitalistul pur-sînge se vedea redus la o condiţie umilitoare: legat fedeleş într-un hambar, jignit şi ameninţat de nişte ţărănoi care nu puteau admite că o fetişcană locală căzuse în mrejele lui J.R. Astfel că eroul nostru negativ era obligat să se descurce ca un cowboy de duzină, să iasă din încurcătură mai puţin cu mintea, şi mai mult cu muşchiul destul de atrofiat de traiul bun.

Pînă la urmă, reuşea să ajungă în fieful lui, şi atunci puteam constata cu toţii ce înseamnă civilizaţia: după cîteva telefoane date la factorii de răspundere, J.R. redevenea J.R., iar episodul rural rămînea o amintire urîtă, penibilă.

Păstrînd proporţiile şi schimbînd ce e de schimbat, cam aşa m-am simţit eu în drumul cursiv spre frumoasa staţiune Kaprun, deodată fracturat de un episod ridicol, într-un sătuc cu ghinion. Oprindu-mă la o benzinărie micuţă şi obosită, n-am mai făcut diferenţa între benzina propriu-zisă şi motorina care-mi trebuia mie, astfel că am făcut o alimentare ca la carte cu un combustibil care ar fi putut să-mi distrugă motorul. Cînd am realizat tîmpenia comisă, era deja prea tîrziu: rezervorul era plin ochi, iar proprietarul benzinăriei, un italian temperamental, îmi vorbea în tirade absolut ininteligibile, în care limba lui Goethe şi cea a lui Dante se împleteau. Ce-i de făcut? Nevasta şi copilul în maşina care nu mai trebuia pornită, prietenii noştri cu vreo 20 de kilometri în faţă, telefonul din benzinărie pîrîind şi întrerupîndu-se, italianul zbierînd, şi, colac peste pupăză, o voce amabilă de la Intervenţii explicîndu-mi că, nefiind membru al Automobil Clubul Român (?), trebuie să aştept pînă luni dimineaţa, cînd se deschide service-ul. Acest episod halucinant desfăşurîndu-se sîmbătă seara, pe la orele 19.00. Şi e un frig sîmbătă seara, în februarie, în Austria...

Dar asta nu e totul. Din logoreea italo-germană a proprietarului, am dedus, cu ajutorul amicilor noştri veniţi în ajutor, că omul îşi va închide şandramaua pe la 21.30. Asta însemna că trebuia să cumpărăm alt combustibil, de data aceasta cel adecvat, blestemata de motorină pe care urma s-o depozităm în canistre. Fiindcă, nu ştiu cum să vă explic, dar din maşina noastră ultraperformantă nu poţi scoate benzina la fel de uşor pe cît ai băgat-o. Soluţia clasică a furtunului nu mai este valabilă. Totul se desfăşoară undeva în faţă, în zona aceea atît de complicată tehnologic care mi-a dat întotdeauna un fel de vertij.

Îmblînzit de Arina, prietena noastră care ciripea în italiană cum o facem noi în frumoasa limbă românească, pensionabilul proprietar al benzinăriei a început să se implice mai profund în delicata problemă apărută. Ne-a sfătuit să mergem la un mecanic local pe nume Goran (?) dar, fatalitate, Goran nu era acasă. Era la concert la Viena! Ca alternativă, l-a căutat pe mobil pe un alt mecanic, prieten apropiat, dar, din nou fatalitate, nici acesta nu era disponibil. Omul ieşise la restaurant cu soţia, în altă ţară! În Austria se petrec asemenea lucruri ciudate: în timp ce un prostănac de român pune benzină în loc de motorină, mecanicii autorizaţi sînt la concert la Viena ori iau masa în altă ţară...

Şi totuşi, doamnelor şi domnilor, ce era de făcut?

Absolut nimic nu era de făcut. Fostul meu diriginte, greu de uitatul profesor Friedmann, ne explicase o lege a fizicii printr-o analogie extrem de simplă. Baronul Munchausen nu se putea extrage singur din mlaştina în care intrase, trăgîndu-se de păr în sus, fiindcă una din legile fizicii îl împiedica să facă asta. Mînuţele mele nepricepute, faţă cu tehnologia abisală a maşinii trase mai încolo, trebuiau utilizate într-un mod mai complex, ca o prelungire a creierului care, pînă atunci, păruse bleojdit, opac, complet nefuncţional.

Cu un zvîcnet de demnitate şi o reminiscenţă de inteligenţă, am luat din nou telefonul pîrîitor al moşului şi am sunat la Intervenţiile austriece, explicînd cu perifraze, apeluri la înţelegere, mesaje subliminale menite să gîdile maternitatea cucoanei de la capătul celălalt al firului, situaţia imposibilă în care ne aflam. - Ştiţi, stimată doamnă Koley, chiar nu putem să stăm în Schützen am Gebirge pînă luni dimineaţa, cînd se deschide service-ul Peugeot. E drept că nu sînt membru al Automobil Clubul Român, dar cine se poate lăuda că e perfect? Şi apoi, maşinile se strică în Austria numai în timpul săptămînii lucrătoare, în week-end toate merg strună? În mod sigur mai există o soluţie, haideţi s-o identificăm împreună. Mă bazez pe dumneavoastră, sînteţi ultima mea speranţă...

Ceea ce era adevărat. Dureros de adevărat. Şi miracolul s-a înfăptuit. Doamna Koley m-a asigurat, cu o voce îngerească răzbătînd prin telefonul păcănitor, că un echipaj de intervenţie va veni către noi: poate într-o oră, poate în două (poate în cinci, a ricanat italianul omv-ist) şi ne va rezolva problema. În clipa de faţă, colegul ei se află în cu totul altă parte, la o intervenţie similară într-un sat aflat la mulţi kilometri distanţă. Dar el va veni, putem conta pe asta.

Şi a venit, doamnelor şi domnilor! Nu în cinci ore, cum hulea ironicul ex-meridional, nu în trei, ci într-o oră şi-un sfert. Era curat, drept, strălucitor ca un înger: avea o vestă verde reflectorizantă pe care, în momentele acelea dramatice, o echivalam cu Absolutul. Utilajele de care dispunea nu mă învrednicesc să le descriu. Tot ce pot spune, vibrînd încă de emoţie, e că domnul Leo, regele şoselelor, a intrat în benzinăria prăpădită ca într-un teren de joacă, uitîndu-se amuzat-politicos la noi, punîndu-şi nişte mănuşi de cauciuc - şi apucîndu-se de treabă. Cu umilinţă extatică, am ridicat capota şi m-am dat la o parte, iar îngerul tehnologic a făcut restul.

După jumătate de oră, ultimii picuri din blestemata benzină alunecau, prin retorte complicate, în canistrele lui Leo, căruia noi îi tot mulţumeam gestual, fiindcă nu ne ajuta limba. I-am spus doar vorba aceea, Ein Man, ein Wort, şi a rîs pe sub mustaţă. Dar fac pariu că nu înţelegea de ce ne mirăm noi atît că a venit să ne depaneze. Întîrzierea, nerespectarea termenului stabilit, a o scălda şi a o amîna cînd omul trebuie să facă o treabă erau fapte de neînţeles pentru mintea lui austriacă.

Am plătit şi-am plecat, nu înainte de a-i spune cu drăgălăşenie benzinarului că a fost molto gentile (să mă scuze italieniştii) şi de a-i mulţumi doamnei Koley, care părea la fel de surprinsă de gratitudinea mea. Şi duşi am fost spre Kaprun.

Ce concluzii să trag din întreaga tărăşenie? Ce promisiuni să vă fac? Nu pot garanta că nu voi comite şi alte gafe, erori, prostii, tîmpenii. Dar de un lucru sînt sigur: în viaţa mea n-o să mai depăşesc un deadline pe care l-am convenit.

(Articol preluat din Suplimentul de cultură, februarie 2008)

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.