Păienjenel

Uite, că pân-acum nici măcar nu v-am spus cum mă cheamă. Numele meu e Dennis, dar mama îmi spunea-ntotdeauna Păienjenel. Sunt genul de individ şleampăt şi jerpelit - zău aşa, de când mă ştiu am impresia că hainele flutură în jurul meu, de zici că sunt pânze de corabie, sau cearşafuri puse la uscat, sau giulgiuri. Mi le mai zăresc uneori, cu coada ochiului, în timp ce mă târâi pe străzile-astea pustii, şi de fiecare dată mi se par ale nimănui, nelocuite, când văd cum atârnă flanela sau cum se-nfoaie în jurul meu, de parcă eu nici n-aş fi propriu-zis de faţă şi ele, hainele mele, s-ar crampona, cumva, de o idee de om - care om, în sine, s-ar afla în altă parte, gol-puşcă. Sentimentele-astea mă părăsesc de îndată ce ajung la banca mea, pentru că acolo mă simt ancorat, am un perete în spate şi apa în faţă şi, atâta timp cât nu mă uit spre centrala de gaz, toate-s bune şi frumoase. Numai că ieri am avut un mic şoc, da, pentru c-am descoperit că nimic nu-mi mai vine. Prima dată am observat treaba asta când m-am ridicat de pe bancă: pantalonii abia dacă-mi mai ajungeau până mai sus de glezne, iar de unde se terminau mânecile mi se iţeau încheieturile mâinilor, absurd de lungi, ca nişte beţe din care se desfăceau brusc mâinile-astea ale mele, moi şi alungite. Când am ajuns înapoi la cameră, parcă toate lucrurile reveniseră la normal, şi-atunci m-am gândit: dar dacă se-ntâmplă ceva cu corpul meu, şi nu cu hainele? Sigur că nici nu-mi trece prin minte să vorbesc despre aşa ceva cu madam Wilkinson, că doar ea şi-a formulat clar şi răspicat punctul de vedere în privinţa asta: mi-a interzis să port mai multe obiecte de îmbrăcăminte de acelaşi fel în acelaşi timp - adică nu mai mult de o singură pereche de pantaloni, o singură cămaşă, un singur pulover şi aşa mai departe, drept care eu bineînţeles c-o sfidez, fiindcă mie-mi place să port cât mai multe haine deodată, îmi creează un sentiment de siguranţă, iar sentimentul de siguranţă, de când m-am întors din Canada, este unul dintre lucrurile de care pur şi simplu parcă nu mă mai satur. Probabil că toată povestea n-a fost nimic altceva decât un soi de eroare de percepţie - mi s-a mai întâmplat şi altădată să mă simt la fel de tulburat.

Eu acum, ca bărbat, sunt mult mai înalt decât era tatăl meu, dar altfel, în multe privinţe, semăn cu el. Tata era aţos şi miop. Purta nişte ochelari rotunzi, cu ramele de corn, care-l făceau să semene cu o bufniţă. Avea o privire numai în aparenţă blândă, nu-ştiu-cum, apoasă, iar când îşi dădea ochelarii jos de pe nas, abia atunci se vedea cu adevărat cât de ciudat de albaştri-spălăciţi îi erau ochii. Numai că eu i-am văzut, ochii ăia ai lui, aprinşi de furie şi, când se întâmpla treaba asta, nu mai avea nimic blând şi nimic apos în el şi nu de puţine ori mă cobora pe scări în jos, în magazia de cărbuni, şi-mi trăgea câteva curele să le ţin minte. Nu-i vorbă, că nimeni altcineva n-ar fi putut spune că-i văzuse vreodată accesele de furie - nu, era mult prea grijuliu în privinţa asta; în schimb, mama mea şi cu mine i le vedeam, nu avea pe cine să şi le dezlănţuie în afară de noi, eram singurii oameni de pe lumea asta mai slabi decât el. Mi-aduc aminte că mama-mi spunea: "Fugi până la 'Câinele', Păienjenel, şi spune-i lui taică-tu că i-am pus mâncarea pe masă", şi-atunci eu ştiam că urma să văd scânteia de furie în ochii ăia albaştri-spălăciţi ai lui. "Câinele" era cârciuma de la capătul străzii Kitchener - de fapt, se chema "La Câinele Milogului". Nu era mare cârciuma, avea doar patru încăperi: barul propriu-zis, pentru toată lumea, barul pentru ocazii speciale şi două separeuri mici în care puteai să porţi o discuţie confidenţială. Fiecare încăpere era despărţită de celelalte printr-un panou de lemn încastrat cu ochiuri de geam givrat. Tatăl meu bea în barul propriu-zis şi parcă mă văd şi-acum: nici nu crăpam bine uşa, că mă şi lua pe sus un talmeş-balmeş de sunete şi mirosuri, de vorbărie între bărbaţi, de râsetele lor hămăite, parc-ar fi lătrat, de fum gros, de bere, de rumeguş împrăştiat pe podeaua de lemn - şi iarna, în plus, un foc de cărbuni care ardea în şemineu. Pe pervazul şemineului, mi-aduc aminte foarte bine, trona o oglindă, iar deasupra ei, un tucan mare, negru, împăiat şi o inscripţie: NIMIC MAI BUN DECÂT GUINNESS. Ultimul cuvânt habar n-aveam ce-nseamnă - ştiam doar atât, că nimic nu era mai bun decât nu-ştiu-ce. Pentru mine, nu era nimic bun în barul cel mare de "La Câinele Milogului". Îl zăream pe tata stând la bar, cu spatele încovoiat, cu coatele proptite de tejghea şi cu o gheată pusă pe ţeava de alamă care mărginea barul de la un capăt la altul la nivelul gleznei. Se găsea câte cineva care să strige: "Uite-l pe băiatu' lu' Horace" sau "Ei, Horace, a venit fiu-tu", şi-atunci îl vedeam întorcându-se către mine, cu un chiştoc de ţigară atârnându-i din colţul gurii şi cu nimic altceva în priviri, decât sila rece provocată de faptul că, uite, i se reamintea din nou că avea o familie şi o casă la care trebuia să se întoarcă din sanctuarul lipsit de orice griji, care era sala cea mare a cârciumii. Eu îi scuipam mesajul de parcă l-aş fi ţinut până atunci în gură şi vocea mea de copil suna chiţăit, ca dintr-un fluier de tinichea, printre toţi bărbaţii ăia care tropăiau şi grohăiau, ca nişte mascuri scăpaţi la găleata cu bere. El îmi spunea să pornesc eu înapoi spre casă, că venea şi el uite-acuşi. Nimeni nu-şi dădea seama, numai eu - numai eu şi-atât - cât de intens, cât de-nveninat mă detesta în momentul respectiv, aşa că o luam din loc fără să mă mai uit înapoi. Niciodată n-am fost în stare să-i spun mamei ce chin era pentru mine mersul la "Câinele", ca să transmit mesajul ei, pentru că tata îşi camufla sentimentele atât de convingător, încât ea mi-ar fi râs în nas dacă m-ar fi auzit explicându-i cum stăteau lucrurile de fapt.

Când îl vedeam în starea asta de spirit - şi băutura nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile, în băutură i se dizolva orice reţinere -, statul la masă cu el era ca naiba. Eu mă aşezam la masa din bucătărie şi mă uitam fix în tavan, de care atârna un bec fără abajur, la capătul unui cablu răsucit, de culoare maro. Întotdeauna mă apucam să visez cu ochii deschişi, când stăteam în bucătărioara aia-nghesuită, în care tot timpul zdroncăneau cratiţele, şi robinetul picura, şi mirosea întruna a varză fiartă - parcă erau mai uşor de suportat mesele-alea înfiorătoare. Afară, amurgul se transforma încet-încet în noapte şi de dincolo de terasamentul înălţat al căilor ferate se auzea fluieratul ascuţit ca un ţipăt al cutărui tren de navetişti care trecea pufăind din greu. Mama îmi punea în faţă o farfurie de cartofi fierţi, varză fiartă şi coastă de oaie înăbuşită, cu carnea desfăcându-se de pe os ca nişte zdrenţe cenuşii. Cumplită era tensiunea care plutea în aer în momentul în care puneam mâna pe cuţit şi furculiţă. Ştiam că tata stătea cu ochii pe mine, ceea ce n-avea cum să nu fie de rău augur, pentru că de cele mai multe ori mă dovedeam stângaci, de parcă n-aş fi reuşit întru totul să-mi stăpânesc beţele-alea de mâini împiedicate pe care le aveam. Îmi îndesam în gură câte o bucată zdravănă de cartof, dar, cum era prea fierbinte, trebuia s-o scuip înapoi în farfurie. "Ce Doamne iartă-mă faci?!" - şuiera tata printre dinţii încleştaţi. Mama se uita la el, rămânând cu furculiţa îndreptată către un cartof din propria ei farfurie, care trona ca un zăgaz într-o băltuţă de sos şi gras, şi apos. "Nu te pierde cu firea", îi şoptea ea la fel, printre dinţi. "Nu e vina băiatului!"

După aceea, masa se desfăşura într-o tăcere penibilă. Nu se mai auzea nici zgomotul trenurilor care treceau pe terasamentul înălţat şi parcă nimeni şi nimic nu se mai mişca pe strada Kitchener. Numai tacâmurile mai răsunau când le ciocneam de farfuriile de porţelan ieftin din care ne mâncam coasta de oaie înăbuşită şi mai picura şi robinetul în chiuvetă, făcând întruna pic-pic-pic. Becul ne revărsa pe deasupra capetelor aceeaşi lumină greţos de gălbejită. Eu începeam să mă uit iarăşi fix în tavan, după ce-mi hăpăisem porţia din farfurie, şi abia dacă mişcam din buze în timp ce-mi sugeam câte-o fibră de carne de oaie care-mi rămăsese printre dinţi. "Ia pune tu ceainicul la fiert, Păienjenel", îmi spunea mama, şi-atunci eu mă ridicam în picioare şi, de fiecare dată când mă ridicam, mă şi loveam cu genunchiul de piciorul mesei atât de tare şi-o smuceam atât de violent, încât farfuria tatii se muta cu două palme către stânga. De fiecare dată îl simţeam cum se-ncorda, simţeam cum îşi strângea furculiţa în pumn, după ce abia adunase cu ea o grămăjoară zemoasă de varză bleagă şi decolorată - dar bine măcar că nu spunea nimic, iar eu aprindeam gazul la plită. El termina de mâncat, într-un târziu, îşi punea cuţitul şi furculiţa încrucişate pe mijlocul farfuriei, îşi proptea mâinile amândouă de marginea mesei, cu coatele îndoite în lături, şi dădea să se ridice de la masă. "Gata, nu?! Te şi duci la cârciumă", zicea mama care încă nu-şi terminase ultimul cartof tăiat în multe bucăţele foarte mici, fără să-şi ridice privirile din farfurie, ca să se uite la tata.

Eu aruncam câte o privire temătoare către el şi, din felul în care strângea din dinţi şi-şi încorda maxilarul, ştiam ce părere avea despre noi, ăştia, fiu-său împiedicat şi nătărău şi nevastă-sa care ştia să-i facă reproşuri pe muteşte, înţepându-şi cartoful din farfurie şi plimbându-l de colo-colo, dar nu avea curajul să se uite-n ochii lui. După care, îşi lua şapca şi jacheta din cuierul de pe uşă şi ieşea fără să scoată o vorbă. Între timp, apa începea să fiarbă în ceainic. "Ei, atunci fă un ceai bun pentru noi doi, Păienjenel", zicea mama, ridicându-se de pe scaun şi trecându-şi dosul palmei peste obraz, după care se apuca să strângă farfuriile murdare.

Mai târziu, mă duceam sus, la mine-n cameră, şi cred c-ar fi cazul să vă spun câte ceva despre camera mea, fiindcă toată povestea asta se bazează, în mare parte, pe ce am văzut şi-am auzit, ba chiar pe ce-am mirosit de-acolo de sus, de la mine. Camera mea era aşezată în partea din spate a casei, chiar în capul scărilor, şi dădea peste curtea şi aleea din spate. Nu era mare, în schimb era probabil cea mai umedă cameră din toată casa: pe peretele opus faţă de patul meu, era o suprafaţă mare de pe care tapetul se desprinsese, iar tencuiala de sub el începuse, fără nici o exagerare, să erupă - adică făcuse nişte umflături verzui şi sfărâmicioase, ca nişte buboaie mari, nişte ulceraţii ale peretelui, care se desfăceau şi cădeau pe jos sub formă de praf, dacă le atingeai. Mama îl pisălogea întruna pe tata să facă ce-o şti, numai să facă, să repare odată stricăciunea, dar, cu toate că el refăcuse la un moment dat tencuiala peretelui respectiv, după numai o lună umflăturile erau la loc, fiindcă problema era, de fapt, că ţevile de scurgere se fisuraseră şi mortarul dintre cărămizi se îmbibase de apă, ceea ce mama era de părere că tata ar fi trebuit să fie în stare să repare, numai că el nu se învrednicea niciodată. Noaptea, stăteam întins în pat şi nu puteam să adorm, fiindcă mă uitam la umflăturile alea care se vedeau ca nişte noduli sumbri la lumina lunii, atâta câtă pătrundea pe fereastra camerei mele, şi, cu imaginaţia mea de puştan, vedeam în ele coşurile şi negii unei hoaşte înspăimântătoare a nopţii, cocoşată şi atinsă de nu-ştiu-ce boală cumplită de piele, o fantasmă blestemată pentru păcatele comise împotriva oamenilor să rămână pe veci prinsă şi chinuită în capcana mortarului atins de putregai al unui perete vechi al unei case de mahala. Uneori, hoaşca ieşea din perete şi pătrundea în coşmaruri mele - fiindcă eu, în copilărie, aveam şi cusurul ăsta, că visam urât - şi mă trezeam îngrozit, în toiul nopţii, parc-o vedeam cum rânjea în colţul camerei, fără să se uite la mine, cu capul ascuns sub o glugă de umbră, cu ochii scăpărându-i de pe faţa oribil de buhăită şi cu o respiraţie atât de puturoasă, că otrăvea tot aerul din cameră, şi-atunci mă ridicam în capul oaselor în pat şi ţipam la ea şi-abia după ce intra pe uşă mama şi aprindea lumina, abia atunci se întorcea la locul ei, în peretele coşcovit, iar eu rămâneam cu lumina aprinsă tot restul nopţii.

Cât despre învăţătură, nu mi-a plăcut niciodată să merg la şcoală şi am căutat s-o evit cât am putut. N-am avut prieteni, nici nu mi-am dorit să-mi fac, nu-mi plăcea nici unul dintre colegi şi, după câţiva ani, s-au învăţat cu mine şi m-au lăsat cu-ale mele. Mă ia cu fiori pe şira spinării şi astăzi, când mă gândesc la perioada aia: rânduri lungi de pupitre într-o clasă înaltă cât o şură, cu podeaua din scânduri negeluite, şi la fiecare pupitru câte-un biet şcolar plictisit, cu câte un creion şi un caiet. Eu stăteam la capătul din spate al rândului de la fereastră, dar ferestrele erau decupate atât de sus în perete, că nu puteam să mă uit afară şi să mai scap de plictiseală, numai lumina zilei pătrundea pe ferestrele alea şi aducea cu ea trombe şi vârtejuri de praf. De când mă ştiu, praful care dansează în lumina soarelui a avut un efect de somnifer asupra mea, cu atât mai mult când ajungea până la mine, dinspre partea din faţă a clasei, vocea cu tonalităţi plate, fade şi obosite ale câte unui profesor supărat pe viaţă, cu costumul ponosit şi ghetele de piele scâlciate, care făcea paşi de colo-colo prin faţa tablei - într-o lume aflată departe, la ani întregi de lumină prăfoasă de a mea - şi din când în când se oprea, ca să scrie cu creta câte un cuvânt sau nişte numere, şi creta scrâşnea pe tablă cu un scârţâit hidos, care-i făcea pe toţi copiii să se schimonosească şi să-şi frece şi ei ghetele de scândurile podelei, săltând noi şi noi vârtejuri de praf, aşa că Păienjenel al nostru ce făcea? - aluneca din ce în ce mai departe, aluneca spre străfundurile minţii lui, unde nimeni şi nimic nu s-ar fi putut ţine după el. Rareori se întâmpla să mi se pună vreo întrebare în clasă, la care să fiu nevoit să răspund; erau alţi colegi mai buni decât mine la sportul ăsta, băieţi şi fete isteţi şi încrezători în ei înşişi, care se pricepeau să se ridice prompt în picioare şi să-i spună profesorului tot ce voia el să audă. Copiii ăştia stăteau în primele rânduri ale clasei, cât mai aproape de tablă; la mine, acolo, -n ţara nimănui din spate, stăteau copiii mai "înceţi la minte", un băiat gras pe nume Ivor Jones, care era mai prost văzut chiar şi decât mine şi făcut să plângă în curtea şcolii în fiecare zi, pentru distracţia celorlalţi, şi o fată vai-de-mama-ei, Wendy Wodehouse, care avea mereu nasul plin de muci şi rochia întotdeauna jegoasă, care puţea şi tânjea după afecţiune atât de vârtos, încât şi-ar fi dat chiloţii jos în spatele closetelor, dacă-i cereai aşa ceva, şi, dacă era adevărat ce se spunea, mai făcea şi alte lucruri. Ăştia erau colegii mei cei mai apropiaţi din spatele clasei, Ivor Jones şi Wendy Wodehouse, dar între noi nu era posibil nici un fel de spirit de echipă, ba chiar ne detestam unul pe altul mai rău decât ne detestau ceilalţi pe toţi trei, pentru că fiecare dintre noi reprezenta pentru ceilalţi doi imaginea vie a propriei izolări demne de milă. Mă-ndoiesc foarte tare că mi-a simţit cineva lipsa când am renunţat de a mai merge la şcoală; probabil că s-a format un pomelnic întreg de absenţe în catalog, în dreptul numelui meu, dar a şi scăzut numărul de teme care trebuiau controlate. Cui să-i pese?!

Sâmbăta seara, mama şi tata mergeau întotdeauna la cârciumă împreună. De la fereastra camerei mele, stând cu coatele proptite pe pervaz şi cu bărbia înfiptă în pumni, îi vedeam cum ieşeau pe uşa din spate, cum traversau curtea şi pe urmă ieşeau pe poartă şi o luau în jos pe alee. Întotdeauna se aşezau la aceeaşi măsuţă rotundă din sala cea mare a cârciumii, aproape de şemineu. Mare lucru n-aveau să-şi spună unul celuilalt; din când în când, tata se ridica de la masă, se ducea la bar şi patronul, un anume Ratcliff, îi spunea: "La fel ca de-obicei, Horace, este?!", iar tata încuviinţa din cap, cu chiştocul de ţigară nelipsit din colţul gurii, în timp ce-şi scormonea prin buzunare în căutare de mărunţiş.

După cum spuneam, în ultimii douăzeci de ani am locuit în Canada. Despre toţi anii aceia n-am de gând să povestesc absolut nimic, dar vreau să spun doar atât: mi-am petrecut mult timp acolo, -n Canada, gândindu-mă la întâmplările pe care le descriu aici şi am ajuns la anumite concluzii care pentru nimic în lume nu mi-ar fi trecut prin minte la vremea respectivă - şi asta din motive mai mult decât limpezi. Aceste concluzii aş vrea să le dezvălui pe măsură ce înaintez cu povestirea. În legătură cu momentul în care tatăl meu a zărit-o pentru prima oară pe Hilda Wilkinson, bănuiala mea este că mai întâi a auzit-o şi abia după aceea a văzut-o propriu-zis, fiindcă Hilda era o femeie sonoră - mai ales atunci când mai ţinea şi-o băutură în mână - şi avea o voce cu un timbru destul de aspru, parcă ar fi fost mereu răguşită, ceea ce se pare că pe unii bărbaţi îi atrage. Parcă-l şi văd pe tatăl meu la "Câinele", stând băţos pe scaunul tare, cu spătarul drept, de lângă foc, în timp ce Hilda stătea în partea cealaltă a camerei, înconjurată de un grup de băutori plini de viaţă. Parcă şi aud cum se înalţă râsul ei zgomotos peste capetele tuturor şi pentru prima dată îl aude şi el foarte clar. Parcă-l văd cum tresare, cum se întoarce, cum îşi încruntă sprâncenele, încercând să-şi dea seama de unde vine râsul acela zgomotos - dar nu reuşeşte să-l localizeze, pentru că la "Câinele" e lume multă şi el nu şi-a luat ochelarii. Dar este un bărbat mult prea atent cu lucrurile-astea, ca să-i dea mamei sau oricui altcuiva ocazia să-şi dea seama ce şi cum se petrece în mintea lui, aşa încât imaginea pe care şi-o face despre Hilda în seara cu pricina este un colaj de impresii adunate din cele câteva priviri fugare, din coada ochiului, pe care le aruncă înspre ea de fiecare dată când se duce la bar sau când iese ca să meargă la Domni. De pildă, îi zăreşte, în mijlocul unui grup de bărbaţi, ceafa înroşită de căldură şi de cât băuse şi spatele capului, la care-şi strânsese părul blond, şi-l ridicase în sus şi şi-l prinsese cu o clamă într-un coc fără nici o formă; sau, ceva mai târziu, îi vede pentru o clipă mâna cu degete palide şi durdulii care ţin în acelaşi timp şi paharul cu vin dulce de Porto, şi-o ţigară; sau îşi aţine privirile în podea, ca şi cum s-ar uita în gol, dar observă o gleznă albă şi un picior încălţat cu un pantof negru, destul de uzat, cu toc înalt - şi în tot acest timp aude întruna vocea cu timbru răguşit a Hildei care izbucneşte de nenumărate ori în hohote de râs zgomotos.

Pe drumul de întoarcere spre casă, având-o alături pe mama şi călcând apăsat cu ghetele ţintuite pe pavajul străzii, tata stă cu ochiul minţii tot la imaginile acelea de-o clipă şi la impresiile pe care i le lăsase femeia care râdea zgomotos în sala cea mare a cârciumii. Apoi, noaptea, mama şi tata au făcut sex, cum făceau în fiecare noapte de sâmbătă, dar mă-ndoiesc că vreunul dintre ei a participat trup-şi-suflet la activitatea cu pricina. Mama le-avea pe-ale ei, care o preocupau şi-i distrăgeau atenţia, iar tata se gândea la blonda lui şi, din câte bănuiesc eu, îşi imagina că se împreuna cu ea, nu cu mama.

În seara următoare, duminică, tata s-a dus din nou la "Câinele", unde Ratcliff, având un moment liber, s-a rezemat cu un cot de bar, şi-a turnat lui însuşi un whisky mic şi a schimbat cu el câteva impresii despre meciurile de fotbal de sâmbătă. Cum vorbeau ei aşa, tata a zărit din nou, pe lângă urechea patronului, într-un separeu din partea cealaltă a camerei, o faţă largă şi îmbujorată, încadrată de o claie dezordonată de păr blond, după care i s-a părut că aude şi vocea zdravănă şi răguşită. Brusc a simţit cum îl trece un val de căldură şi n-a mai auzit nimic din ce-i spunea patronul cârciumii. "Vezi, c-ai o clientă, Ernie!", a şoptit el, făcând un semn cu capul înspre separeu. Ratcliff a aruncat o privire peste umăr şi i-a spus tatii la fel de încet: "Ei, boarfa aia grasă de Hilda Wilkinson", pe urmă s-a întors şi a pornit agale de-a lungul barului, ca s-o servească pe femeia blondă.

Nu s-a mai întâmplat mare lucru în seara aceea, deci nu se poate spune c-ar fi avut loc o întâlnire propriu-zisă. Tata a rămas în sala cea mare a barului, străduindu-se să vadă şi să audă ce se petrecea în separeu, dar şi să afle cât mai multe de la Ernie Ratcliff, deşi patronul n-a vrut să-l lămurească şi pace - numai despre fotbal avea chef să vorbească. La un moment dat, s-a apropiat de bar o altă femeie, din grupul adunat în jurul Hildei în ajun, o femeie mică de statură, cu pălărie pe cap, care a depus câteva pahare goale pe tejghea şi a cerut pe un ton calm, bărbătesc, o sticlă de bere neagră şi una de vin de Porto.

Tata a rămas la "Câinele" până la ora închiderii. Afară era destul de rece şi mai începuse şi-o ploaie măruntă. S-a oprit pe trotuar, cu şapca trasă până peste ochi, şi s-a apucat să-şi răsucească o ţigară. Deodată, la câţiva metri depărtare, chiar la colţul străzii, s-a revărsat un val de lumină galbenă, de unde el a tras concluzia că uşa separeului se deschisese. Şi-a ridicat ochii şi le-a văzut ieşind pe Hilda Wilkinson şi pe prietena ei. În prima clipă, Hilda s-a uitat drept la el, iar tata i-a întors privirea pe sub sprâncene, în timp ce-şi trecea limba peste hârtia de ţigară. Era pentru prima dată când o vedea efectiv, şi ce mai femeie splendidă era - plină de viaţă, cu pieptul masiv şi pielea albă -, o femeie s-o plimbi cu iahtul, nu altceva! Cu haina de blană, ce-i drept, cam roasă fluturând în jurul ei, cu ploaia care-i cădea peste capul neacoperit, dar stând în continuare în lumina care se revărsa dinăuntrul cârciumii, s-a uitat drept în ochii tatălui meu, înălţându-şi bărbia puternică, iar el, deodată, Dumnezeule mare, cât de mult şi-a dorit-o! - în viaţa lui nu i se-ntâmplase să fie mai sigur de ceva, decât c-o dorea pe Hilda Wilkinson. Pe urmă, uşa s-a trântit, lumina s-a evaporat, iar cele două femei au pornit amândouă grăbite prin noapte şi prin ploaie.