Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Noua problemă a Estului şi noua Mare Naraţiune (scrisoare către occidentali)


Bogdan Ghiu

16.03.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Căderea Zidului (Berlinului) şi ridicarea (Cortinei de Fier): două nume pentru acelaşi eveniment, două metafore dinainte spectaculare: o cădere şi o ridicare.

Zidul cade, Cortina se ridică: pregătirea şi redeschiderea Scenei Istoriei a fost un spectacol "tehnic" în sine, de sine stătător, un spectacol al efectelor şi al înseşi "machinei" Dumnezeului Istoriei (la Deus ex machina mă refer), al maşinalităţii istoriei ca spectacol. Istoria ca tehnică de spectacol, de aducere şi de punere în scenă, de convocare fără drept de apel pe scenă. "Tous on stage!", figuraţie, "figuranţă" generalizată, fericită.

Şi apoi Scena, despre care nimeni nu mai vorbeşte, pe care nimeni, ca element "tehnic" integrator, total, nu o mai vede "în sine", despre care nimeni nu mai vorbeşte, pe care nimeni nu o mai bagă în seamă. Oamenii sînt făcuţi să fie actori.

Şi iată-ne, de-atunci, cu toţii pe scenă, disimulînd Scena după ce atîta amar de vreme suferiserăm pentru simplul motiv că doar asistam la spectacolul istoriei, la spectacolul pe care alţii îl înscenau în numele Istoriei. Acum, în sfîrşit, spectacolul era/este al nostru.

Dar Scena, cu tehnica, cu tehnicitatea şi artificialitatea, cu "efectele" ei ("de scenă"), continuă să existe, sub picioarele şi în spatele, în fundalul şi în adîncul figuraţiei, al figuranţei noastre. Spectacolul a devenit, din fericire, invizibil şi multiplicat, spart şi compus din mici, infinite "spectacole în spectacol" individuale, un spectacol-lume în care fiecare îşi organizează, absorbit de propriul său joc, de propria sa interpretare, propriul său spectacol-existenţă, propria sa existenţă ca spectacol.

Dar toate aceste spectacole, toată această spectacularizare a vieţii în care nimeni nu mai este doar spectator, din care Cortina s-a ridicat pentru a da la iveală un Zid care cade (nişte "ruinuri" în act), este posibilă doar pentru că scena însăşi este spectacol, doar pentru că spectacolele au loc în cadrul, în imanenţa unui mare Spectacol invizibil, dar condiţionant. Numai ca spectacol mai este posibilă viaţa!

Pînă la marea Cădere şi pînă la marea Ridicare, exista o anumită problemă a Estului (Europei), de esenţă geopolitică şi morală, care separa lumea într-un dublu şi reciproc Spectacol, un spectacol care era perceptibil tocmai pentru că anula însăşi ideea de spectacol total: asistam unii la alţii, şi tocmai de aceea nu puteam juca, interpreta, acţiona. Eram blocaţi, rupţi într-o dublă condiţie de spectatori imobilizaţi, legaţi de scaune, ai unei Istorii impersonale, abstracte, monstruoase pentru că eliminase însăşi ideea de Actor, transformîndu-ne pe toţi în spectatori - unii la alţii. Pînă la Căderea Zidului şi la Ridicarea Cortinei, spectacolul istoriei fusese blocat de o istorie care voise să se interpreteze singură, fără actori, ca unic personaj imposibil.

Azi, şi de-atunci încoace, spectacolul a devenit, cum spunem, invizibil, pentru că nimeni nu mai este exclus din el.

Dar chiar şi fără scenă, o nouă "problemă a Estului" se pune, apare. O problemă, ca şi noul spectacol, invizibilă. O problemă post-politică.

Abstract şi comprimat, deocamdată, spus, noua problemă a Estului ar putea fi formulată astfel: sîntem teritoriu inclus de de-teritorializare.

Figurat, dar la fel de comprimat, şi tot deocamdată spus, noua problemă, invizibilă, a Estului ar putea fi, de asemenea, (re)formulată astfel: tenis la perete.

În locul Istoriei, ca spectacol şi actor abstract, impersonal, monstruos - Capitalul, la fel de abstract, de impersonal şi de monstruos. Sfîrşitul Istoriei, (re)începutul Capitalului.

Capitalul nu are istorie, exclude Istoria. Căci la nesfîrşit, infinit repetitiv, capitalismul se sfîrşeşte şi se relansează, re-începe, trăind din propria "agonie", hrănindu-se din neîncetata sa epuizare.

Capitalul, aşadar, în locul Istoriei, la fel de abuzive amîndouă. Scena însăşi a devenit, fără să ne dăm seama, secundară, o simplă anexă. Trăim închişi, integraţi în anexa spectaculară a Capitalului, într-o istorie în sfîrşit jucată, trăită, cu actori-interpreţi, dar obligatoriu separată - cu totul, ca atare. Excluderea nu mai trece prin sînul marelui Spectacol al Istoriei, ci separă, elimină însăşi Istoria, secundarizînd-o.

"Marea Naraţiune" nu a murit şi nu a fost eliminată de "micile naraţiuni" ale fiecăruia. Marea Naraţiune există din nou, şi este însăşi Scena. Separaţia nu mai este, ca pînă la marea Cădere şi pînă la marea Ridicare, una extensiv-orizontal-teritorială, ci una "arheologică", pe verticală.

Capitalismul ricoşează din noi, izbeşte în "marginile" incluse pentru a reveni, cu forţele astfel refăcute şi însutite, să recucerească teritoriile "centrale", de origine, unde a slăbit, unde se răreşte, unde se epuizează prin propria sa forţă, lipsită însă de adversitate, înecată şi neutralizată endogam în Acelaşi. Capitalismul are permanent nevoie de străini, şi de Istorie pe care s-o recucerească.

Aceasta este ipoteza mea "fabulistică". Aceasta este, după părerea mea, noua Mare Naraţiune invizibilă, pe care însuşi spectacolul istoriei relansate, interpretate, al istoriei jucate de oameni, al istoriei trăite, îl disimulează.

O nouă, aceeaşi Şeherezadă ne duce cu vorba, făcînd din noapte zi cu poveştile noastre, dar cu tehnica ei spectaculară de iluminat.

An-istoric, aşa cum înşişi profeţii lui ţin să-l glorifice, Capitalismul se hrăneşte din poveştile noastre, dîndu-ne să mîncăm atît cît să-l mai putem ţine, încă o zi, zi după zi, treaz, în viaţă cu poveştile noastre de viaţă.

Căci noi povestim Capitalismul cu viaţa, cu vieţile, care sînt înghiţite şi devin imediat fabulă, vieţile şi Istoria însăşi (căreia, aşa cum, etern, am învăţat de la Nabokov - vezi prefaţa la Lolita -, nu i se poate conferi iniţială majusculă decît între ghilimele) devenind sensul aparent, imediat, literal, marginalizat, expulzat la suprafaţă, în prim-plan, "parabolic" al marii morale, al marii moralizări dialectice a Capitalului. Istoria ca fabulă, ca Morală, deci ca anti-istorie.

(Va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Marea Naratiune
    dani [membru], 22.03.2008, 10:02

    Domnule Bogdan Ghiu,

    Am vrut sa va scriu inca de la numarul trecut al revistei dar cred ca si acum e potrivit ,deoarece ,din cate am inteles,si-n celalalt articol si in ultimul vorbiti despre
    Marea Naratiune.In precedentul ,va plangeati ca nu se scrie de politica in Ro.care sa reflecte Marea Naratiune.Acum,desi reamintiti Marea Naratiune va referiti
    doar la estul Europei cu istoria lui blocata de Capital.Ce
    ma face pe miine curios,mai ales ca fiind pe scena acum cu totii nu mai vedem spectacolul in integralitatea lui,e sa stiu care e Marea Naratiune si cum faceti dumneavoastra s-o cunoasteti.
    Sunt sincer interesat de raspunsul dumneavoastra si astept cu mare curozitate,
    dani

Spacer Spacer