Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Pacoland

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Capitolul XIII - Criză de morcovi?


Eduard Ţone, Dana Stănescu

27.04.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Praf aşezat în straturi. O disecţie în praf ar releva trecerea artistică a timpului. Praf de culoarea albastru sau verde, după cât de ecologici au fost anii. Mobilă atât de veche încât pare incredibil cum de mai stă verticală. Scaune luate de prin gropile de gunoi, şifoniere dosite la miez de noapte din parcările în care le abandonaseră oamenii care-şi schimbaseră mobila, mese găunoase şi scrijelite cu cuţitul, cufere decupate din poveştile cu vrăjitoare, până şi ghivece care şi-au aşteptat o viaţă florile, dar au sfârşit prin a fi umplute cu pământ viermănos şi sterp. Câteva cărţi aruncate ici şi colo, pentru a marca o atmosferă neglijent intelectuală. Un frigider ruginit, cu freonul aproape dus, în care se odihnesc chifteluţe din carne de cal ce urmează a fi mestecate încet, în ritm de una pe zi. Două busturi albe, gemene, care străjuiesc intrarea întortocheată: capete de bărbaţi distinşi, cu bisturiul după câte o ureche şi cu gâturi de şarpe solzos. Pe undeva pe sub patul dubios de curat pentru contextul general, un telefon auriu al cărui abonament nu fusese plătit niciodată, dar care funcţiona în mod curios, la perfecţie. Pe o policioară de sticlă, la loc de mare cinste, un pickup antic şi câteva discuri mult prea zgâriate. Nici o fereastră, prin urmare un întuneric lipicios, deranjat timid de becul unei lămpi fără abajur şi personalitate. În fine, aer încărcat cu muzica strivită de difuzorul îmbâcsit al unui aparat de radio imens, cu butoane foarte mari şi foarte rotunde.
- Îi fac eu să înţeleagă... porco alu minutor... ambalingus jup... grrrlamentata tribent... Îi fac eu să înţeleagă...

Bătrâna îmbrăcată într-un capot verde-nchis, tivit cu găurele mici şi pricopsit cu un buzunar veşnic ocupat cu o fotografie alb-negru străbate încăperea cu paşi mici şi rapizi, dintr-o parte în alta. Părea că gândeşte intens, bolborosind printre cei patru dinţi rămaşi, cuvinte în marea majoritate neinteligibile.

Dintr-o dată se opreşte şi scoate fotografia din buzunar. Un chip de bărbat blond cu plete lungi şi zâmbet zeflemitor, cu cămaşa deschisă suficient cât să i se vadă câteva fire de păr tulburător. Pentru unii.
- Ahhh! Iubirea mea, tu mă linişteşti întotdeauna!

Baborniţa se aşează pe marginea patului şi începe să plângă liniştit. Lacrimile i se scurg pe obrajii scorojiţi, alunecă pe capotul verde, tocit, şi sfârşesc pe pardoseala năclăită de timp. Plânsul dură cinci minute, suficient pentru ca pe jos să se formeze o băltoacă neregulată în care o furnică se înecă instantaneu într-un mod pe care tabloidele, dacă le-ar fi păsat, l-ar fi denumit "tragic".

În Văgăună se făcuse prea cald. Lucretzia îşi îndreptă cocoaşa şi puse mâna pe telefon. Trebuia să ia măsuri împotriva acestei nebunii. De când o părăsise Logifer făcuse alergie la morcovi. Instant. Dacă vedea un morcov îi ieşeau bube. Dacă mirosea un morcov îi creşteau mânuţe dubioase pe spate. Dacă gusta, prin întâmplare, un morcov, murea. Morcovii erau marea problemă a vieţii ei, de după Tragedia cu Logifer. Şi acum, nenorocitul ăsta simpatic de Paco punea recompensă pentru ratonul lui jerpelit... MORCOVI? Formă numărul de la Radio ICS şi îşi pregăti vocea de zile mari. Planul ei era într-un oarecare impas. Dar lucrurile aveau să se îndrepte cât de curând.
- Paco. Paco. Paco.

***


Iepurele Gras îşi îmbrăcă fracul, îşi pieptănă cu atenţie părul imposibil (din pricina celor 44 de vârtejuri), aruncă o ultimă privire nemulţumită în oglindă, termină de ronţăit un morcov şi ieşi din casă cu cele mai bune gânduri. Trebuia să-l liniştească pe Paco - prietenul lui era aproape de pragul nebuniei de când îl pierduse pe Raco.

Cu câteva minute înainte răscolise internetul pentru a afla despre efectele depresiei cauzate de pierderea unui raton. Ceea ce citise a avut darul de a-l îngrijora: un studiu făcut de cercetătorii pakistanezi rezidenţi în Carolina de Sud releva faptul că 79,45% dintre persoanele care îşi pierd ratonul sfârşesc legate de lanţuri în ospicii obscure. Restul de 20% îşi pierd luciditatea pe perioadă nedeterminată, iar un procent infim, de 0,55%, supravieţuiesc, motivul fiind unul singur: vroiau de mult să scape de ticălosul de raton şi nu ştiau cum.

Cu siguranţă, Paco nu se încadra printre cei 0,55% şi ceea ce-l îngrijora pe Iepurele Gras era faptul că va trebui o viaţă întreagă să-şi viziteze prietenul la ospiciu, aducându-i prăjituri greţoase şi încercând să se acomodeze cu o privire goală şi lipsită de orice sentiment. De aceea, trebuia să facă ceva. În plus, subconştientul îi transmitea semnale ciudate. Paco pusese o recompensă în morcovi. 25.000 de morcovi i-ar fi ajuns pe o perioadă foarte mare de timp. Se şi vedea împachetând vegetalele în punguţe transparente, câte 5 în fiecare, pe care să le pună în congelatoare uriaşe, astfel încât ar fi fost lipsit de grija morcovilor pentru o perioadă îndelungată de timp. Ochii îi sclipeau la gândul prăjiturilor cu morcovi, a sucului de morcov care să-i curgă la robinet, a salatelor de morcov şi a tuturor celorlalte bunătăţi care i-ar fi făcut existenţa portocalie o vreme îndelungată. Paco era prietenul lui, dar dacă el, Iepurele Gras, i-ar fi găsit ratonul, era sigur că ar fi primit recompensa. Şi aşa ar fi împuşcat doi... Doamne iartă-mă!, iepuri: scăpa de coşmarul mersului la ospiciu şi scăpa de grija achiziţionării de morcovi, o legumă din ce în ce mai rară. A, şi mai era ceva, un amănunt deloc liniştitor. Dacă altcineva l-ar fi găsit pe Raco, altcineva ar fi primit recompensa, prin urmare rezervele de morcovi din zonă ar fi scăzut dramatic. Înfiorător!

Trebuia să înceapă cercetările şi asta cât mai urgent! Dar mai întâi trebuia să-i vorbească lui Paco. Lisamona îl sunase în cursul dimineţii şi îi spusese despre gândurile suicidale ale lui Paco. Come on, nu trebuia mers atât de departe numai de dragul audienţei... Iepurele Gras opri un taxi şi în zece minute sună la uşa prietenului său. Îi deschise chiar Paco. Sau o creatură care semăna întrucâtva cu cel care fusese cândva Paco...

Notă: Capitolele fără soţ sunt scrise de Eduard Ţone, cele cu soţ de către Dana Stănescu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer