Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Despre adevăr, numai de bine


Bogdan Ghiu, pe marginea unei cărţi de Pascal Engel, Richard Rorty

26.03.2008
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pascal Engel, Richard Rorty
La ce bun adevărul?
Editura ART, 2007

Traducere din limba franceză
şi prefaţă de Bogdan Ghiu


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Despre adevăr, numai de bine
Pentru un "prope-pragmaticism" revoluţionar
Dramaturgia pare simplă, chiasmul este perfect. "Să (le) spunem, să nu (le) spunem?", par a se întreba cei doi filosofi reuniţi în dezbatere, la capătul unei anumite istorii a filosofiei pe care istoria propriu-zisă, mai mult decât nişte filosofi (Heidegger, Derrida) care au vrut s-o (de-)joace, a supus-o "micilor morţi" simbolice ale destrucţiei şi deconstrucţiei. Să (le) spunem (oamenilor, semenilor noştri), să (le) divulgăm adevărul despre adevăr: că nu există ca dat, în mod "obiectiv", "în lucruri", dar că este mai bine să fie vizat ca şi cum ar fi dat, că este mai bine să căutăm şi să ne dăm, să ne înarmăm "strategic" cu adevăr, să ne stabilim (pe) adevăruri? Că, exact ca în cazul religiei, este mai bine, e preferabil să credem în adevăr (religiozitate fără divin), că, de fapt, credinţa necesară, salutară şi vigilentă, în adevăr acoperă faptul că adevărul este credinţă?

Să spunem abrupt: deşi se zbate destul de mult, Pascal Engel, poate tocmai de aceea, nu este convingător. Nu ştie să-şi justifice propria convingere (preferinţă) despre adevăr ca ireductibil la justificare (teza radicală a "adversarului" său, Richard Rorty). Renunţarea la noţiunea, etic şi epistemic normativă, de adevăr i se pare periculoasă. Şi, practic, are dreptate: consecinţele renunţării explicite, exoterice la noţiunea de adevăr s-ar putea dovedi dezastruoase, pe termen nu neapărat lung. De aici, şantajul. Cedează, totuşi, istoriei şi experienţei comune (filosofic, spus, destrucţiei şi deconstrucţiei "încorporate", banalizate, automatizate), dar o face, pe de o parte, într-un mod ezitant, suspendându-se într-o non-poziţie filosofică, "între", şi, pe de altă parte, printr-un gest simplu, nemediat, strict reactiv, timorat, necompus, fără strategie: limitează, restrânge raza practică de acoperire şi de acţiune a noţiunii de adevăr, "lasă din preţ" pentru a mai salva ceva din adevăr, cu orice preţ. Prins în acest "troc" speculativ al deprecierii "strategice", adevărul se spulberă sigur.

Engel se comportă, cu alte cuvinte, călduţ, asemenea unui negustor nepriceput sau, mai exact, asemenea cuiva care a scăpătat prin însăşi deprecierea bunurilor pe care le posedă şi care s-ar duce la biroul de amanet cu un astfel de bun moştenit (adevărul), a cărui valoare pare a nu o mai constitui decât tocmai faptul de a fi fost moştenit, de a fi fost păstrat şi transmis, simbol pur căruia i s-a evaporat referentul, urmărind, făţarnic, doar să mai obţină ceva, oricât, pe loc, în schimbul lui şi visând, desigur, nemărturisit, la o teribilă răscumpărare (răzbunare) "dialectică" ulterioară, pe care o ştie foarte bine improbabilă, incertă, dar şi, nu mai puţin, contingentă, dependentă de împrejurări favorabile sau nefavorabile (caracterul pur istoric, "relativ", al adevărului).

Pentru Pascal Engel, adevărul este unul diminuat "strategic", care poate şi trebuie să fie salvat, paradoxal, tocmai prin depreciere, prin banalizare, prin retragerea sa în "obişnuinţă" (automatisme de vizare socială a adevărului), de-transcendentizare şi re-transcendentalizare, în minuscul însă, a adevărului, reducere a lui la un fel de specie măruntă, dar tocmai de aceea, poate, mai rezistentă, pur "principiu regulativ" (Kant) umil - sublim "camuflat". Adevărul, pentru a putea să rămână activ, practicabil, pare a fi obligat, istoric, să se "mascheze", să acţioneze sub acoperire, să "dispară". Maximalizare prin banalizare care, deşi promite a coborî adevărul în cutele realităţii, făcându-l invizibil asemenea "scrisorii furate" analizate, într-un text celebru, de către Lacan, promiţând, post-utopic, o "întoarcere a refulatului", se expune, implicit, dublului deconstructiv al manipulării, al substituirii şi, mai ales, al simulării protetice.

În timp ce Engel pare, aşadar, mai preocupat (în sens "meta-") de imaginea (greu divulgabilă) a adevărului, într-un moment când nu poate să nu ştie că adevărul a devenit imagine şi depinde de imagine, Rorty propune, radical, eliminarea, pur şi simplu, ca "nesănătoasă", a noţiunii instabile, destabiliza(n)te, nesigure, tocmai de aceea periculoase (fals fundament, temelie friabilă care ne expune pericolului iminent de deconstrucţie, ţinându-ne în stresul ontologic al iminenţei acesteia) de adevăr, ca impracticabilă şi chiar contraproductivă, şi înlocuirea ei cu noţiunea pragmatică de justificare ca liant social puternic, operaţiune care ar trebui să fie urmată de "sanitarizarea" înţelegerii practice printr-o "re-descriere" în termeni de justificare, şi de reintrarea, astfel, în istorie sau, mai degrabă, aşa cum ar fi spus Peirce, întemeietorului instabilizabilului pragmatism, în "evoluţie".

Atacând radical adevărul, Rorty, de fapt, întăreşte răspunderea. Dacă adevărul rămâne pură normă transcendentă, pură imagine, îl putem umple, ca pe divinitate, cu orice, îl putem manipula, îl putem, mai ales, simula, avem de-a face cu un adevăr tare, dar distant. Distanţa constitutivă, apărătoare de adevăr, până la adevăr, poate fi populată, "omeneşte, prea omeneşte", cu orice, "adevărul" ajutându-ne perfect să ne mascăm opţiunile, preferinţele, convingerile, făcându-le, poate, să se impună, dar fără a fi (fost) supuse discuţiei. Adevărul "obiectiv" este un adevăr-obiect, manipulabil dat fiind că păzit, aparent, de exterioritate.

Slăbind, deci, adevărul, Rorty întăreşte răspunderea faţă de noi înşine ca alţii: adevărul este o referinţă slabă, retorică, pe când, pentru a putea să-şi justifice opţiunile şi credinţele, orice om trebuie să lupte, şi interior (etic), şi exterior (comunicaţional), să (se) cerceteze, să aleagă, să opteze în sens tare. Cu toţii, practic, ne revendicăm, automat-spontan (pur clişeu), moale, comod, de la adevăr, dar foarte puţini putem să ne justificăm (interior şi exterior) opţiunile şi să le prezentăm ca dezirabile, să (ne) convingem - deşi numai asta facem, de fapt, tot timpul, dar mascat-transparent, minţind à la Polichinelle. Adevărul a devenit o religie civilă slabă, de faţadă, consensual-retorică. Facem economie de energie şi de creativitate: o economie politică. E mult mai comod, mai simplu să te reclami de la ceva considerat ca fiind "dat" în loc să justifici o opţiune ca fiind utilă şi, deci, dezirabilă. Doar justificarea poate crea, întări adevărul, abia justificarea clădeşte şi întemeiază adevărul. Justificarea publică, expusă, discursivă. Minimalismul rortyan maximalizează, de fapt, pretenţiile de adevăr şi exigenţele faţă de adevăr. Este mult mai greu, deci mai responsabil, etic mai "tare", mai "substanţializant", să justifici. Preferând invocarea-întru-regăsire a unui adevăr "dat", pre-existent, "obiectiv", "în sine", noi vrem să profităm practic, pe sub mână, prin contrabandă, de distanţa, astfel postulată, până la "adevăr", de intervalul (intim şi social) de disponibilitate. Trucul, scamatoria: plasat în trecut, ca referinţă, "adevărul" este proiectat direct în viitor, prin prezentul ca spaţiu complice de joc. Fugă de prezent, evacuare a prezentului, ex-centrare temporal-acţională. Preferăm, astfel, noi înşine, să ne de-substanţializăm şi chiar să ne de-subiectivăm, renunţând la prerogativele responsabilităţii printr-un truc metafizic de putere. Abia concepţia adevărului "obiectiv" reprezintă, cu adevărat, o instrumentalizare şi o reificare a adevărului: este o concepţie nemărturisit instrumentală despre adevăr. Justificarea ne re-centrează pe prezent, propunându-l ca cezură, ca intervenţie critică, comparativ-evaluativă trecut-prezent, ca discontinuitate reală împotriva continuităţii mimate. Prezentul se produce, se "fenomenalizează" prin senzaţia de criză, ca nevoie de evaluare comparativă, de schimbare prin renunţare ("concediere"). Este mult mai greu, dar şi mult mai responsabil şi mai util să (te) justifici!

Vorbeam la început de chiasmul perfect în care se află cei doi, Engel şi Rorty: un filosof "continental" amorezat de reconducţia metafizicii prin filosofiile analitice nord-americane contra unui filosof american îndrăgostit de "criticismul" european. Căci Engel şi Rorty sunt, de fapt, de acord, converg, unul mai convins, altul mai puţin, şi prin vocabulare diferite. Şi Engel susţine tot o întărire prin slăbire, prin reducere, a adevărului. În ceea ce priveşte adevărul, chiasmul pare a fi, iată, situaţia (arhe)tipică. Se poate trage, deci, o concluzie unitară: avem nevoie (doar) de un adevăr justificat. Adevărurile justificate sunt singurele care pot oferi fundament solid acţiunii, reîntemeia acţiunea şi relansa, practic, nu derivat-metafizic, progresul ("evoluţia" peirceană).

Dar poate că adevăratul dezacord dintre cei doi este unul mult mai mare, mai grav, cu adevărat radical. "Eroul pragmatismului nu este omul care a izbutit în afaceri, ci Bartleby, şi Daisy Miller, şi Pierre şi Isabelle", vine şi spune, de la distanţă şi dintr-un punct (de vedere) neaşteptat, în "Bartleby ou la formule", din volumul Critique et clinique, Gilles Deleuze. "Pragmatismul nu poate fi înţeles atunci când vezi în el doar o teorie filosofică sumară fabricată de americani. Înţelegi, în schimb, noutatea gândirii americane abia atunci când vezi în pragmatism una dintre tentativele de a transforma lumea şi de a concepe o lume nouă, un om nou, în măsura în care, ambii, se fac."

Alt pragmatism, deci, decât cel vulgar, al puterii. Pentru un pragmatism revoluţionar, împotriva falsului pragmatism. Un fel de, în sfârşit, "prope-pragmaticism" (dacă îmi este permis acest joc, riguros totuşi, în sensul "eticii terminologiei", cu ideile lui C.S. Peice, din "Ce este pragmatismul" şi din "Probleme centrale ale pragmaticismului", 1905).

Cu adevărat pragmatic, în acest text, pare a vrea să fie tocmai Pascal Engel, salvatorul unui "adevăr" umil, în zdrenţe. "Fără prefăcătorie!", îl reia, atunci, "fundamentalist", drept răspuns, Rorty pe Peirce, cel care, "peristaltic", ţinuse să-şi redreseze prin restrângere propriul pragmatism inventând pragmaticismul: lupta transistorică dintre adevărata şi falsa extindere a pragmatismului.

Pragmatismul, o altă (aceeaşi) revoluţie deturnată, compromisă... La fel ca şi adevărul în viziunea lui Engel, adevăratul pragmatism trăieşte astăzi ascuns, diseminat, implicat în fundamentele marilor filosofii critice contemporane. "Vina metafizică" a lui Rorty pare a fi, atunci, aceea de a fi vrut să-l readune într-un program insuportabil de explicit. "Mascat", "diseminat", pragmati(ci)smul lucrează însă deja - prope- -, şi poate chiar mai eficient.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer