Marie

Le-am luat câte o prăjitură. Vincent a înşfăcat-o şi a început să mănânce. Ea a spus nu. Eşti sigură că n-o vrei?, am întrebat. Nu, nu o vreau, a zis. Dar cumva mi-a venit greu să cred că un copil nu vrea o prăjitură.

Puţin mai înainte a trebuit să alerg după ea şi s-o prind de breteaua genţii uriaşe, nepotrivită pentru vârsta ei, şi s-o ţin pe loc până ne-a ajuns şi fi-miu din urmă. Este o fetiţă mică şi firavă, care face pe dura. Face pe grozava. Să nu arate ce mică şi vulnerabilă este. Foarte bine, i-am spus. Uite, o pun la loc în pungă. Dacă îţi schimbi părerea, să mi-o ceri, ok?

Când a ajuns în faţa mea, am prins o frântură din profilul ei. Întorsese capul spre fi-miu, care înfuleca de zor. "Ce are înăuntru? Cu ce e?", a întrebat. Fi-miu avea gura prea plină să răspundă. Vocea ei mică sunase uşor chinuit. "Este cu gem şi zahăr pudră", am răspuns în locul lui fi-miu. "Am cumpărat-o de la brutăria de lângă şcoală. O vrei?"
"Nu, nu o vreau", a zis, şi a grăbit pasul.

La intersecţie nu am observat că a rămas pe loc. Noi traversasem deja. Mă aşteptam să fie în spatele meu, dar nu era. O maşină trecea între noi, iar ea îmi zâmbea sfidătoare de pe partea cealaltă. I-am ordonat lui Vincent scoasă din sărite să rămână nemişcat, şi am traversat după ea. I-am aşezat o mână fermă pe umăr, şi i-am poruncit: "Acum traversezi cu mine." Kleine Kuh, am adăugat în gând. M-a privit. O priveam de sus, de la nivelul meu, cu buzele strânse. N-avea altă alegere de făcut decât să-mi dea ascultare.

O mamă de la grădiniţă trecea cu fetiţa ei, şi mi-a zis: "Periculos, nu?".
"Da", am admis.
"Marie nu mă cunoaşte şi nu are încredere în mine. Dar i-am promis mamei ei să o duc la grădiniţă după cursul de germană, şi acum trebuie să mă descurc cu ea." N-am spus că Marie este o fetiţă speriată care n-are probabil încredere în nimeni.

Femeia mi-a zâmbit şi a trecut mai departe.

Mi-am luat mâna de pe umărul ei. Zâmbetul fals, răsărit ca un reflex condiţionat în mine pentru mama de la grădiniţă, mi s-a şters urgent de pe faţă. Am privit-o. O mică vietnameză, cu o mamă care lucrează într-un restaurant şi creşte singură trei copii.
"Vrei să-ţi pun prăjitura în geantă s-o mănânci mai târziu?"
"Da", mi-a spus uşurată.

Avea o privire recunoscătoare.

Atunci limba i s-a dezlegat, şi mi-a spus: "Sora mea a fost luată şi dusă la orfelinat. Fură, fumează, se bate, face de toate. Face absolut de toate şi are numai treisprezece ani."

Peste câteva zile, mă trezesc în spatele lor. E ea, Marie, cu mama ei şi o femeie în vârstă necunoscută. Tocmai ieşiseră dintr-o bancă. Mama ei mă observă, întoarce capul spre mine zâmbind. Dar nu e un zâmbet real, este fantoma unui zâmbet. O privesc şocată. Are multe cicatrice pe faţă în curs de vindecare. Le identific ca urme de unghii.

"Azi nu am pantofi", îmi spune Marie. Îi privesc picioarele. Poartă o pereche de pantofi urâţi şi scâlciaţi care-i sunt cu mult prea mari şi o fac să meargă caraghios.
"Nici mâine nu o să am pantofi", îmi spune.

Mă despart de ele. O iau în altă direcţie. Mă grăbesc să-l iau pe Vincent de la prietenii lui. Maşinile trec pe stradă încet. Aproape fără zgomot. Văd linia Alpilor în depărtare. Vântul bate cumplit. O morişcă de vânt se învârte cu o viteză dementă într-o grădină din apropiere. Metal pe metal.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.