05.04.2008
Dragostea este cea mai mare revoluţie.
Ninge pe un apus incandescent, îi spun. O pasăre neagră trece în diagonală.
El se apleacă, zâmbind, să-mi adune lucrurile de pe jos.
Nu e atât de stupid să punem lucrurile astea în cuvinte? Când s-ar potrivi mai degrabă exprimate în mângâieri şi dezmierdări?! Iar el îmi aşează mâna pe mână.
Mă simt spulberându-mă în miliarde de bucăţele microscopice. Apoi îmi aşează palma pe faţă, de parcă ar vrea să mă vindece. Prezenţa lui poate influenţa o viaţă, gândesc. L-am adorat cu foarte multă vreme înainte de a-l întâlni, asta ştiu. Apoi încet, am început să-i separ şoaptele de dragoste în cuvinte, iar eu, deghizată în femeie, stau acum în întuneric aşteptând şi alte şoapte. Tăcerea, întunericul dragostei.
Dar de ce facem toate astea?! Pentru o clipă de frumuseţe. Pentru o clipă de extaz, pentru o clipă în care întreaga mea fiinţă este condensată, concentrată ca un muşchi încordat la maxim, la marginea nebuniei, plutind.
"Dacă urmezi străduţele care se varsă una într-alta, îţi pierzi minţile. Nu ajungi nicăieri", spune, întins pe pat.
"Dacă îţi pierzi minţile, urmezi toate străduţele care se varsă una într-alta", îl contrazic eu.
Apoi ridic colţul jaluzelei să văd dacă s-a făcut dimineaţă.
Dar încă nu.
Dragostea e cea mai mare revoluţie.
Ninge pe un apus incandescent. Berzele se împerechează în cuibul lor pe de clădirea şcolii. O pasăre neagră îmi brăzdează mintea, ca un gând amar, o presimţire. Dar e atât de stupid să încerc să pun cuvinte în unele lucruri, bucăţele microscopice din respiraţia lui, ca gheaţa spartă de un sfredel care o pulverizează în miliarde de frânturi. Apoi îmi aşează palma peste faţă de parcă ar vrea să mă vindece. Poate influenţa o viaţă când aştepţi pe cineva cu mult înainte de a-l întâlni. Şoaptele aşteaptă în întuneric alte şoapte. Tăcerea şi întunericul din mine se condensează în extaz. Deghizată în dragoste, ca un muşchi flexat la maxim, plutind.
Alergând, pe-o stradă pustie.
"Când sunt bolnav, vorbesc limba cailor", spune stând pe scaun.
Ascult, fără să spun nimic. Zâmbesc. Tocmai mă îmbrac înapoi în toate cârpele care-mi ascund în mod obişnuit corpul. Îmi trag pantalonii, îmi închid fermoarul. Noaptea s-a încheiat.
Dragostea este o singură imagine: o clipă de extaz, pulverizată în mii de frânturi în memoria mea ca un întuneric care se condensează în mine. Cuvintele se împerechează la mine în cap, influenţându-mi viaţa. E atât de stupid, deghizată în tăcerea şi întunericul dragostei, să-i separ respiraţia de a mea.
"Îmi place când îmi spui pisoi", zice, desfăcându-şi braţele, în faţa uşii, ca să-mi facă loc pentru ultima oară în el. "Îmi pare rău că eu nu ţi-am găsit niciun nume de alint."
Mă leagănă uşor, strângându-mă pe mai departe. După expresia de pe chipul său, încă mai caută.
Mai stăm o vreme aşa, amânând momentul final, apoi ieşim pe uşă. O luăm încet pe stradă, iar la prima intersecţie ne oprim pentru o clipă doar ca să privim cum străduţele se varsă unele în altele: dragostea este viaţă.

2 comentarii

  • dragostea Simona Cratel
    [membru], 05.04.2008, 11:38

    Imi plac foarte mult micile fragmente pe care le pot citi in fiecare sambata,mici reverii in care pot trai cu adevarat.
    Va multumesc pentru aceste franturi de realitate veridice separate de monotonia cotidiana.

  • apus incandescent
    L. Stanescu, 05.04.2017, 08:16

    citind fragmentul am crezut că e poezie, apoi am văzut că e trecut la proză scurtă, oricum dacă ar fi scris în formă de versuri s-ar vedea mai bine poezia, foarte frumoasă, reală, fierbinte, îți vine să-i mulțumești cui a scris-o, mulțumesc!

Publicitate

Sus