05.09.2003
Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Mihai Şora, vă mulţumesc pentru amabilitatea (şi efortul) de a răspunde întrebărilor ce urmează, cu atât mai mult cu cât Dvs. preferaţi dialogul oral şi aţi produs, în cuvintele unui mai tânăr prieten, "o operă orală imensă". Aveţi o reticenţă în faţa colii de hârtie? Este ceva ce se pierde (din idei, din însăşi prospeţimea cuvintelor) atunci când luăm stiloul în mână? "Verba volant, scripta manent": nu sunteţi de acord cu această veche teorie?

Mihai Şora: Nu pentru că, aşa cum spuneţi Dvs., s-ar pierde ceva din idei sau din însăşi prospeţimea cuvintelor am eu reticenţe în faţa colii de hârtie, ci pur şi simplu pentru că mă înspăimântă albul ei. Ideile dau buluc, iar eu nu ştiu de unde să le apuc pentru a le desfăşura. Dacă, însă, îmi iau curajul să încerc marea cu degetul – ori de unde mi-aş apuca ghemul – nu se poate să nu-l descurc până la urmă, ba chiar să-l şi ordonez. Acest curaj, însă, nu-mi vine dacă – şi câtă vreme – am timpul în faţă. Amânarea îmi stă în fire şi nu mă apuc cu adevărat de treabă decât când nu mai am încotro, de obicei pentru că risc să încurc serios pe cineva care obţinuse de la mine o promisiune de text şi fără el rămâne descoperit: aşa, cu ştreangul de gât, mă aştern, în sfârşit, pe treabă şi în general treaba îmi iese bine. Dar uşor cu adevărat îmi e să scriu pornind de la un text înregistrat în urma unei convorbiri: ăluia pot să-i văd imediat lipsurile, aproximaţiile, formulările pripite şi cu cea mai mare plăcere mă apuc să-l rescriu. Îl scriu, nu pentru că scripta manent (ceea ce nici nu e adevărat în toate cazurile), ci pentru că oralitatea – eliptică adesea şi, oricum, slab gramaticalizată – nu este decât unul (şi nu întotdeauna cel mai important) dintre componentele comunicării in praesentia; mai e şi mimica (ba chiar şi gestica) locutorului – ca să nu mai vorbim de ceea ce interlocutorul putea eventual şti dinainte despre acesta. Reformulând discursul, punem aşadar necunoscutul-cititor-"oricare" în orizontul de aşteptare al interlocutorului-"anume", comunicându-i şi lui, într-o formulare diferenţiată, circumstanţiată şi bine articulată, sugestia abia schiţată pe care interlocutorul "în carne şi oase" o prinsese, eventual, din zbor.

D.C.E.: În continuarea întrebărilor anterioare. Nae Ionescu, pe care l-aţi avut profesor, era o prezenţă absolut fascinantă: cel puţin, după mărturiile celor care l-au ascultat, şi care aveau ei înşişi un anumit nivel intelectual, plus aşteptările constituite pe baza lui. Dar, iată, la lectură, Nae Ionescu pierde mult, iar Alexandru George şi Marta Petreu i-au identificat chiar "contagiuni" din sfera plagiatului. L-aţi avut profesor şi pe Tudor Vianu (care, la rândul lui, îl contesta vehement pe Nae Ionescu arătându-i lui Mihail Sebastian că "totul e din Spengler"); la el, pe lângă oficiul oarecum sacerdotal al culturii, înregistrăm şi vreo trei rafturi de cărţi fundamentale. Care ar fi, atunci, modelul?

M.Ş.: Despre "tema" Nae Ionescu am mai vorbit de câteva ori depănându-mi amintirile studenţiei bucureştene şi spunându-mi părerea – întotdeauna la provocarea unei întrebări venite dinspre orizontul zilei de azi. Contagiuni din lecturi (mai ales din lecturile formative ale tinereţii), cine se poate lăuda că nu le are? Tout est dit depuis sept mille ans qu’il y a des hommes, et qui pensent. Desigur, i se poate reproşa lui Nae Ionescu – în zilele noastre, când singurul acces posibil la ideile vehiculate de el se face doar prin stenogramele nepuse la punct ale cursurilor predate de-a lungul a vreo cincisprezece ani –, i se poate eventual reproşa o anumită nonşalanţă a preluării (nespecificate expres) a unor idei care circulau în spaţiul cultural european al vremii şi cărora intelectualii "în temă" le cunoşteau cât se poate de bine provenienţa. În nici un caz, deci, nu putea fi vorba de vreo împăunare cu podoabe străine pentru a rupe gura târgului – sau (şi mai diabolic) pentru epatarea unor nevinovaţi cu duhul care să-i atribuie profesorului de la catedră, nu doar utilizarea ad hoc a ideilor vehiculate, ci chiar paternitatea în sensul forte a fiecărei noţiuni în parte la care recursese acesta în lecţia predată. Cât priveşte Spengler, cea mai mare parte a studenţilor vremii (vorbesc despre cei de la "Filosofie" îndeosebi) erau în temă, ba chiar unii dintre ei citiseră Der Untergang des Abendlandes, dacă nu în original, atunci măcar în traducere franceză. Aşa că nu ne rămâne decât să ne întrebăm: să fi fost oare Nae Ionescu atât de "naiv" încât să se iluzioneze că şi-ar putea îmbrobodi ascultătorii atribuindu-şi sieşi ideile aceluia?

D.C.E.: Este impresionantă atenţia Dvs. distributivă pentru toate aspectele lumii (inclusiv cele mai umile), pentru detalii şi amănunte "nesemnificative", nu doar pentru esenţele tari. Totuşi, nu există nişte structuri repetitive, nişte cercuri care integrează toată această materie a lumii înconjurătoare? Ca să exemplific prozaic, e nevoie să ne uităm de o sută de ori la emisiunile cu V.I.P.-uri de carton de la televizor, pentru a ne da seama că de fapt ne pierdem timpul? Trebuie să-l ascultăm de mai multe ori pe Gheorghe Ştefan (bănuiesc că filozoful Mihai Şora ştie cine este preşedintele clubului Ceahlăul Piatra Neamţ) pentru a măsura consistenţa lui intelectual-morală?

M.Ş.: În ce mă priveşte, sunt ferm convins că nici un amănunt al lumii în care trăim nu e "nesemnificativ": uite, de pildă, faptul că un capac de canal (fontă, 1 m. diametru, cca 50 kg.) a "dispărut" pur şi simplu într-o bună zi (respectiv: noapte) de la întretăierea Căii Dorobanţilor cu Bulevardul Dacia spune fără îndoială ceva semnificativ referitor la întemeierea etico-juridică a acţiunii de recuperare (evident: comercializată) a "fierului vechi" în România; faptul că golul de sub fostul capac a rămas pur şi simplu nemarcat câteva luni bune la rând (cu riscul, de bună seamă, ca un pieton grăbit şi neatent să-şi rupă picioarele căzând în el), până s-a găsit, în sfârşit, cineva să vâre-n groapă o creangă stufoasă, pe post de "avertisment", spune de asemenea ceva tot atât de semnificativ despre psihologia bucureşteanului (lasă că, nu mult după aceea, s-a găsit un isteţ nevoie mare, care să smulgă creanga de unde fusese pusă şi s-o azvârle cât colo); iar faptul că nici până-n ziua de astăzi golul nu a fost acoperit cu un alt capac spune ceva dureros de semnificativ despre administraţia românească în general şi despre consistenţa instituţională a primăriei bucureştene. Aşa încât, una peste alta, cred sincer că un studiu monografic adâncit al ansamblului de "mărunţişuri" solidare cu respectiva gură de canal (şi al implicaţiilor acestor mărunţişuri) ne-ar putea da, în sfârşit, soluţia acelei probleme căreia de ani de zile îi dăm târcoale fără a-i dibui începutul corect şi care se numeşte "integrarea euro-atlantică".

D.C.E.: Experienţa Dvs. de viaţă, largă şi integratoare, este în strânsă legătură cu ceea ce s-a întâmplat în istoria ultimilor şaizeci-şaptezeci de ani: al doilea război mondial, Holocaustul şi Gulagul, bascularea între extrema dreaptă şi extrema stângă, internaţionalismul comunist cu centrul la Moscova, apoi naţionalismul ceauşist cu centrul în chiar megalomania conducătorului. Aţi trăit pe propria piele multe din aceste evenimente; le-aţi suportat, în orice caz, consecinţele. V-ar fi plăcut să trăiţi într-un alt secol, mai liniştit? Sau tocmai nebunia istoriei face necesară prezenţa gânditorului?

M.Ş.: Cu fantezia m-am transpus, simpatetic (aşadar măcar cu străduinţa – dacă nu şi cu întreaga capacitate – de a înţelege aşa zicând "pe dinlăuntru" moduri de viaţă revolute), în toate mediile prin care m-au plimbat lecturile – atâtea, bineînţeles, câte au putut încăpea într-o viaţă în bună parte consacrată tocmai acestui "viciu nepedepsit", cum, pe vremuri, îl denumise Valéry-Larbaud. Dar nu-mi pare deloc rău că soarta m-a făcut co-extensiv cu aproape nouă zecimi ale secolului de-abia expirat, ba m-a mai şi propulsat (pentru câtă vreme încă?) în cel ce de-abia acum începe. Trăim, pe acest glob mai ieri alaltăieri încă relativ aerisit, într-o asemenea înghesuială încât, vrând-nevrând, simţim zi de zi şi clipă de clipă cotul vecinului, pe care nici un no man’s land nu-l mai ţine la o (cât de neînsemnată ar fi, dar totuşi la o) anumită distanţă de al tău. (Uite, îmi aduc aminte, din primii mei ani de şcoală, că populaţia globului era pe atunci de un miliard şi ceva de locuitori – cifră atinsă la capătul a zeci şi sute de mii de ani de când există oameni pe acest pământ. Doar treizeci de ani mai târziu, însă, întorcându-se din China unde fusese în vizită oficială, primul ministru al României acelei vremi, Dr. Petru Groza, a scris o carte intitulată Din ţara celor şase sute de milioane. Or, iată că, o jumătate de secol mai târziu, doar populaţia Chinei dublându-se, a atins nivelul pe care-l avusese omenirea întreagă prin anii treizeci ai secolului de-abia încheiat: aproape un sfert din cele 6 miliarde ale întregii omeniri. Unde vom ajunge lăsându-ne pradă inerţiei acestei progresii geometrice?) În pofida fermei voinţe de pace a unei bune părţi a omenirii (a părţii ei celei mai favorizate din punct de vedere material) – voinţă atât de puternic structurată încât a luat forme instituţionale –, potenţialul de violenţă al planetei e atât de mare încât starea de conflict acut să poată oricând cuprinde o bună parte a omenirii. Desigur, nu atât diferenţele caracteristice diverselor sisteme de valori sunt generatoare de stări conflictuale, cât mai ales decalajele de standard economic, aşa cum se răsfrâng ele în viaţa de fiecare zi a mulţimilor. Problemei demografice evocate adineaori, dacă-i adăugăm aşadar mizeria materială a covârşitoarei majorităţi a locuitorilor Terrei, încununându-le pe amândouă cu aceea a continuei degradări, în curând catastrofice, a mediului ambiant – iată că am găsit un domeniu de reflecţie pentru oricine se interesează cu adevărat de soarta semenilor săi, respectiv, la limită, a omenirii în ansamblu. Nici o dată, ca la acest început de mileniu, omenirea n-a avut de rezolvat atâtea probleme solidare una cu alta şi necesitând o soluţie în lanţ care să le ţină-n frâu în chiar strânsa lor întrepătrundere.

D.C.E.: Dialogul este, pentru Dvs., un pilon al sistemului filozofic. Ne deschidem către Celălalt şi comunicarea reală actualizează partea noastră cea bună. Dar comunicarea poate fi adesea o formă de manipulare, sau una de impunere (în forme subtile) a forţei. Pe de altă parte, nu e şi un sâmbure de egoism în dorinţa noastră de a intra în dialog cu un altul? Nu cumva căutăm să obţinem, să câştigăm ceva (de natură materială sau spirituală; nu contează: e un câştig) de pe urma acestei comunicări? Nu ne alegem interlocutorii după acest criteriu? Dvs. simţiţi nevoia, practic, să discutaţi, aşa, cu oricine, oricum şi oricât?

M.Ş.: Nu doar un pilon, aş spune, ci şi – sau: mai ales – un generator. În ce mă priveşte, gândesc bine (ori doar mi se pare că?) atunci când fluxul mental se izbeşte de un obstacol care-l obligă să se limpezească. Înainte de a ne sta în faţă, "celălaltul" care ne împiedică să ne fosilizăm se insinuează în străfundul propriei noastre fiinţe. Dialogul acesta lăuntric aeriseşte gândirea şi introduce – cu prietenie şi umor – supleţe în articularea ei. Cine ajunge să şi-l transfome într-o a doua natură (în eventualitatea că această "distanţare interioară" pe care o presupune dialogarea nu i-ar fi nativă) este, prin chiar asta, pregătit să dialogheze de adevăratelea şi cu semenii săi – inducându-le eventual şi acestora, din aproape în aproape, capacitatea de a dialoga atât cu ei înşişi, pentru a-şi verifica mereu părerile, cât şi cu cei din jur, pentru a transforma eventual în comuniune întru aceleaşi "valori" simpla translaţie de "ştiri" a comunicării neutre. Oricum ar fi, raportul dialogic nu e un raport de forţe, căci nu e animat de ideea "care pe care", ci dimpotrivă de ideea "împreună cu".

D.C.E.: Pentru că aţi trecut prin experienţa stângii, depăşind-o: credeţi, laolaltă cu Virgil Ierunca, că Revoluţia trebuie izgonită din conştiinţa şi nostalgia oamenilor, "ca un cancer patetic ce este", şi că stânga este o bâjbâire în imanent, în timp ce dreaptao verticalizare în transcendent? Trebuie să-ţi pese de nenorocitul de lângă tine, sau, dimpotrivă, nenorocirea lui te ajută să ajungi mai uşor la transcendentul care te preocupă? Putem aşadar "privatiza" relaţia cu Dumnezeu? Cunoaştem cu toţii modul în care au fost aplicate principiile stângii. O altă "concretizare", contrară: un preot cu har, care îşi ajută efectiv enoriaşii şi aduce lumina în ei, este de stânga sau de dreapta?

M.Ş.: Dacă prin "Revoluţie" înţelegem ceea ce s-a întâmplat în toamna/ iarna 1917 şi regimul care din ea a rezultat, atunci fără îndoială revoluţia trebuie, cum spunea Ierunca, "izgonită din nostalgia oamenilor". Dar nici "dreapta" singură (bineînţeles, cea lipită de centru, nu cea alunecată spre extreme) nu rezolvă problemele omenirii de azi, mai ales în cazul unei populaţii nu doar sărăcite până la mizerie (cum e a noastră, de pildă), dar care nici n-a izbutit deocamdată – în eventualitatea că ar fi încercat "pe bune" – să se dezinfantilizeze (cum tot a noastră este). Un program de centru-dreapta nu e viabil în condiţiile României actuale fără minime ajustări de centru-stânga. Şi totuşi... E clar ca lumina zilei că doar un program de centru-dreapta aplicat cu consecvenţă pe o perioadă de cel puţin două legislaturi poate urni România în direcţia acelui ţel după care toată lumea jinduieşte – cu condiţia, bineînţeles, ca jindului acestuia neghiob să-i ia locul auto-responsabilizarea lucidă a fiecărui pacient-visător în parte, transformat în sfârşit, prin chiar această auto-responsabilizare hotărâtă, în agent al propriului viitor. Cât despre "relaţia cu Dumnezeu", ea n-are de-a face nici cu "dreapta", nici cu "stânga", care-şi epuizează potenţialul structurant pe orizontala convieţuirii corecte în cadrul unei societăţi civile – fiecare dintre ele, atât "dreapta" cât şi "stânga", generând coduri juridico-economice de compatibilizare a celor mai diverse interese cărora spaţiul public le oferă un teren de confruntare transparentă.

D.C.E.: O ultimă curiozitate, domnule Mihai Şora: sunteţi un om fericit? Eu cred că da; Dvs. ce credeţi?

M.Ş.: Fericit? Iată o întrebare căreia chiar că nu ştiu cum să-i răspund. "Împlinit" ar fi poate un cuvânt mai pe măsura "umanei condiţiuni". Dar poate cineva răspunde corect la această întrebare? În fond, urma alege; alţii o să poată prin urmare, cândva, spune dacă Ics sau Ygrec, cine-o fi fost, s-a împlinit cu adevărat, sau nu. Până una alta, să sperăm că zilele n-au intrat încă toate-n sac.


Notă: Interviul cu Mihai Şora a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 617/ 21 mai 2002.

0 comentarii

Publicitate

Sus