Un boier autentic al literaturii române

Citiţi un fragment din această carte.

Născut în noiembrie 1904, din tată moldovean - Paul Jurgea-Negrileşti - şi mamă rusoaică - Nataşa, fata consulului rus din Galaţi, noul născut, hărăzit unei cariere aventuroase, primeşte numele de Gheorghe Paul Jurgea-Negrileşti. Acesta, după moşia pe care domnitorul Alexandru cel Bun a dăruit-o unui stră-străbun şi păstrată generaţie de generaţie. Iar numele de Jurgea (Jurg de la înrudirea cu o familie nobiliară poloneză) este menţionat de Paharnicul Sion în Arhondologia Moldovei. De altfel, în primul capitol al cărţii, Consulatul, detaliile biografice ale autorului acestui volum nu sunt de memorii sau jurnal, ci mai curând de amintiri, povestiri, naraţii, trădând un prozator excepţional; fără să vrea, ele introduc cititorul într-o lume plină de caractere puternice, pierite în urgia vremurilor şi care astăzi par neverosimile. Adevărate personaje de roman. Nişte ficţiuni ieşite din pana unui scriitor realist. Fiindcă Gh. Jurgea-Negrileşti, pe care am avut norocul să-l cunosc personal, în ultimele decade ale secolului trecut, cred că ar fi putut deveni un profesionist al literaturii. Nu este interesant faptul că el avea o mare pasiune pentru Balzac? Şi că, deseori, în conversaţiile noastre se referea la baronul Nucingen sau la Rastignac sau la eroul din Iluzii pierdute, Lucien de Rubempré?...

Nu aş greşi dacă aş spune că în urma discuţiilor pe care le aveam în deambulările noastre nocturne - între Dorobanţi şi Floreasca - imaginaţia mi-a fost deseori stimulată, în sensul bun al cuvântului, de către acest spirit strălucit.

Obiceiul lui de a mă sili la plimbările noastre în marş forţat, cu acel juvenil Si tira avanti (să ne târâm) - s-o ţinem, oricum, înainte!... Un boier! Fără nici un fel de fumuri sau fasoane. Cu un simţ democratic acut, în pofida obârşiei sale. Unul dintre aristocraţii luminaţi, cu un simţ de pătrundere extraordinar - la oameni, ca şi în orice împrejurări. Din cei ce întotdeauna slujesc cauza dreaptă. În carte există sumedenie de astfel de exemple şi de situaţii potrivnice celor deprinşi să trăiască în huzur. Şi invers, din cei trăind la o înălţime ideatică, părtaşi adevăraţi ai unei clase alese.

Curios! Georgică, aşa cum îmi îngăduia să-i spun în intimitate, nu a scris, nu a făcut însemnările tipărite acum decât până la 23 August 1944... Ca şi cum orgoliul lui de aristocrat s-ar fi oprit la această dată. Fără a mai înregistra pe hârtie evenimentele ulterioare, atât de dramatice. Să fi fost teama? Date fiind represaliile împotriva clasei sale? Iarăşi, posibil... În orice caz, Georgică n-a făcut vreo opoziţie pe faţă, păstrându-şi luciditatea şi înţelegând, cum îmi spunea la ureche, anume: că e vorba de un acces, de un pojar, de o scarlatină ce avea să treacă repede: regimul instaurat, domnia mitocanilor şi a mediocrilor. În general, cu acei indivizi neputând să se asigure o bază de susţinere cât de cât serioasă şi durabilă...

Gh. Jurgea, fecior răsfăţat al unei duble familii avute şi aristocratice, vorbind în copilărie mai mult franţuzeşte - când nu vorbea cu maică-sa, cu Duduia - , ruseşte, nici nu prea ştia bine limba română, pe care avea s-o înveţe cu scriitori români de vază, când nu vorbea cu logofeţii, cu vătafii şi celelalte figuri ale unei moşii vechi şi întinse... Sigur, era şi o instrucţiune populară, nu lipsită de umor. Gh. Jurgea avea să înveţe româna cultă cu Duiliu Zamfirescu, pe iahtul lor de la Sulina, Duiliu sau Duiţă, cum îi zicea, fiind primul scriitor român cunoscut de autor în frageda lui copilărie.

Au urmat, mai târziu, la Bucureşti, în plină maturitate, scriitori mari precum Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale, Camil Petrescu, Ion Vinea, Alexandru Philippide, N.D. Cocea şi alţi clasici ai istoriei literaturii române, fiindu-le bun prieten (sunt câteva pagini acide, cum sunt cele despre M. Sadoveanu şi alţii, foarte puţin măgulitoare, semn că Georgică avea un simţ critic neiertător), autorul volumului de faţă negândindu-se măcar, în tinereţile sale, să scrie... Îndemnul acesta cert a început după 30 de ani, perioada întâlnirii lui cu mari personalităţi ale literaturii până la cea mai înaintată senectute.

Oisive jeunesse à tout asservie, par délicatesse j'ai perdu ma vie... versul epocii, avea obiceiul Georgică să-l citeze pe marele poet francez.

De altfel, el a fost un autodidact. N-a urmat studii superioare, nici o universitate, nici măcar cursul oficial al învăţământului primar. Ce a învăţat a învăţat cu profesoare şi cu profesori ori scriitori de seamă - în mod princiar. Era în acelaşi timp o veritabilă enciclopedie vorbită, moldovenească în special. În rest, în limbajul cult, teoretic, cel mai bine se exprima în franceză. Când era cazul, în ruseşte. Cunosc de la el cuvântul rusesc samadur, care revenea des la el şi care înseamnă ori un nebun ori un tip dur, tare. În orice caz, o personalitate.

Deşi nu cunoştea perfect limba română, făcea portrete memorabile. Cum e acesta, pe care am fost gata să-l învăţ pe dinafară, despre Amiralul "samadur".
"În 1915, amiralul Vessiolkin cântărea şase puduri şi jumătate (102 kg), numai muşchi, putere, fără grăsime. Întocmai ca tatăl său, Alexandru al III-lea al Rusiei. Era fiul lui, dintr-un accident cu o dansatoare. Şi fiul, şi tatăl îndoiau potcoava cu mâna." La Capşa, Vessiolkin sărea peste mese, fără să atingă un pahar. "Am servit" - povestea bătrânul ober Traian de la Capşa - "atâţia generali, miniştri, ambasadori, dar nici unul nu era atât de voinic şi de sprinten... Lumea rămânea mută de uimire."
" - Dar asta n-ar fi nimic" - observa Mateiu Caragiale -, care-l văzuse într-o seară la Capşa pe Vessiolkin. "Rusul cu mişcări de urs începea să declame din Hamlet. Ce mimică, ce talent, ce accent englezesc! Se pare că vorbea unsprezece limbi. Eram toţi fascinaţi."

Sau textul notat la începutul capitolului Umbra lui Rasputin.
Iată naraţia lui Gh. Jurgea, transcrisă literar, cu dialoguri, ceea ce întăreşte ideea mea că, în timpul acestor memorii, să le spunem. Georgică avea accese de prozator, sans le vouloir...

Citez mai mult, dată fiind această veritabilă premieră în România.
"Prin 1915, când începeam să-i aud numele, împlinisem unsprezece ani. «C'est un Rasputin»... Era vorba de popa Talpă, din cale-afară de beţiv şi de afemeiat. Pe urmă şi alţii de la consulat îl pomeneau atât de des, încât Rasputin era ca o prezenţă abstractă şi permanentă, o umbră a Diavolului.
- Cine e Rasputin?, am întrebat pe Inovici (majordomul consulatului).

Făcându-şi cruce, el mi-a răspuns:
- E blestemul sfintei Rusii, fiindcă am intrat într-un război nebun, în cârdăşie cu Antichristul.

Antichristul pentru el era Franţa francmasonică şi atee..."
"O vizită la Reni" - continuă povestea Gh. Jurgea-Negrileşti - "mi-a sporit perplexitatea. Acolo domnea amiralul Vessiolkin (cel al cărui portret a fost făcut mai sus - n.n.), cu care am fost sfătuiţi să ne punem bine, şi astfel ne-am îmbarcat pe Carolus.

Sosind la Reni, am văzut un grup de ofiţeri, în frunte cu amiralul, care, cu multă cordialitate, ne-a poftit, pe bunicul şi pe noi, pe vasul Ruşi.

Foarte repede mi-am dat seama că, dintre toţi membrii familiei, eu eram personajul care îl interesa mai mult. Ştiam că Vessiolkin n-are copii, dar îi adora.
- Mă cheamă Georges, m-am prezentat eu, în franţuzeşte.
- Eu am să-ţi spun Igorka. Îţi place ciocolata?
- Da, dar numai cu lapte, nu amară.
- Atunci, să coborâm la mine în caiută (cabină), să vedem dacă mai găsim aşa ceva...
În timp ce el umbla într-un dulăpaş, eu mă uitam curios la fotografiile din cabină. Una dintre ele era portretul ţarului... Una era a fiului său, Alexei, dar ce mă intriga era, într-o ramă de argint, fotografia unui popă bărbos, nepieptănat şi cu o privire ciudată, parcă avea ochii albi. Sub fotografie se vedea o dedicaţie scrisă cu litere ruseşti, pe care încă nu ştiam să le citesc.
- Cine e acest popă?
- Acest popă e sfântul părinte Grigore. N-ai auzit niciodată de el? Grigore Rasputin (desfrânatul)... El e acela ce ocroteşte ţara noastră..."

În cartea lui Gh. Jurgea, subiectul Rasputin nu este extins. Însă simpla apariţie a călugărului demonic în mintea unui copil de unsprezece ani, văzându-l doar într-o poză, constituie un adevărat certificat biografic de luat în seamă şi de comentat. Fiindcă, - nu-i aşa?, - Rasputin şi evocarea sa în paginile acestei cărţi de amintiri nu fac decât să surprindă esenţa ori, simbolic, cauza, dacă nu efectul unei acumulări de evenimente nefaste ce aveau să ducă Rusia ţaristă până în pragul exploziei sociale ce va teroriza lumea atâta vreme.

Nu degeaba s-a spus că Rasputin este Rusia! El este, cu adevărat, un erou. Un produs însă negativ, în felul în care alte ţări se remarcă prin câte un ins benefic, un salvator al neamului căruia îi aparţine.

De aceea, ca un simbol al epocii corespunzătoare în România, domnia primilor doi regi, Carol I şi Ferdinand, urmaţi de ceilalţi doi regi români, Carol al II-lea şi Mihai I; de aceea voi să zic, punerea prin contrast a numelui funest încearcă să sugereze urgia vremii trecute. Vreme despre care se scrie, aşadar, în această carte numai până la 23 August 1944, o dată cu intrarea ruşilor în România.

Deşi, cel puţin personal, datorită prieteniei cu omul de duh şi de farmec care a fost, îmi permit iarăşi să spun, amicul Georgică, multe alte întâmplări le-am auzit cu urechile mele, nemaiîndrăznindu-se aşternerea lor pe hârtie...

Pot să vă spun şi cum vorbea, şi cum mergea, şi cum îşi făcea loc în spaţiu eroul acestor atât de valoroase mărturii... El mergea cu graţie de spadasin, cât îl mai ţineau tânăr puterile, cu umărul drept uşor împins înainte, ca şi cum spaţiul ar fi fost un obstacol fizic ce trebuia obligat să cedeze în faţa mersului său sprinten, elegant, cu acea decizie întâlnită numai la floretiştii de anvergură... Cu ochii săi albaştri, de nordic, cu pantofii săi albi vara, cu straiele uşoare, lejer croite, cu, dacă mă pot exprima astfel... cu un fel de haihui atât de juvenil, totdeauna perfect ras şi curat, deşi despre oamenii bătrâni se spune că sunt neglijenţi şi neîngrijiţi.

Se cuvine să mai arăt că apucăturile mele de prozator câştigară mult în compania distinsă ce mă onora atâta şi care, în vremuri deloc priincioase, mă făcea să ţin sus capul, văzând sau ascultând cu câtă semeţie privea viaţa şi o înfrunta acest Domn; aristocrat întâi şi întâi prin sclipitoarea inteligenţă cât şi prin sensibilitatea sa acută.

În preajma Primului Război Mondial, şi după aceea, legăturile noastre cu Rusia erau foarte restrânse, mai cu seamă relaţiile particulare ale românilor de suşă nobilă. În această privinţă, este vrednică de amintit scena cu delegatul ţarului la Bucureşti, Poklevski, polonez de origine, moştenitor al unei mine de aur din Siberia. Un personaj într-adevăr balzacian, obsesia autorului.

Acest Poklevski rămăsese în Bucureşti, după revoluţia rusă, şi prin 1936 locuia pe strada Mercur, unde îşi avea sediul Junimea.

Georgică povesteşte cum îl vizita pe Pok - cum îi spunea el - şi cum îi aducea trabuce Villar y Villar şi făceau politică externă ca la cafeneaua Corso. Se discuta mai mult despre Rusia comunistă care îl izgonise pe diplomatul rus, despre femeile frumoase de la Maxim's, la Paris, şi despre minele de aur din Siberia - refrenul acestui polac bătrân, refugiat şi sărăcit în Bucureşti.

Georgică, generos, cu firea aleasă şi cu dictonul preferat că prieteniile mari le fac micile cadouri, pe lângă trabuce îi mai procura rusului caviar, şampanie, coniac franţuzesc Hennessy. În carte este excepţională mărturia lui Poklevski, destăinuită lui Jurgea şi reprodusă de acesta în stilul său spumos şi plin de francheţe.

Autorul îl pune să vorbească pe Pok:
"Eram la Iaşi" - spune acesta - "în anul 1917, în modestul palat unde Regele Ferdinand mă convoca la belotă... când s-a prezentat Regelui telegrama lui Diamandi, ministrul României la Petersburg, în care anunţa că ţarul a abdicat şi nu se ştia unde se găseşte."

Belota s-a transformat într-un fel de Consiliu de Coroană. A sosit şi Regina Maria, care l-a întrebat pe Poklevski, în englezeşte, ce se întâmplă. După o serie de replici, Regina i-a tăiat vorba. Avea - spune acesta - un stil direct, chiar brutal.
«Mon cher Pok» - îi zice Regina - «nu uit că sunt în mare parte o Romanov, dar cunosc pe ruşi. Odată ţarul plecat, totul se duce.»

Brătianu asculta enervat. Nu suporta femeile în politică, dar n-avea încotro. Regele părea amuzat de intervenţia soţiei lui.

În cele din urmă, Regina, în culmea enervării, se întoarce spre Pok şi-l întreabă:
«Cum îl chema pe acel călugăr beţivan?», şi plesni din degete ca un ofiţer de husari.
«Cred că vă gândiţi la Rasputin, Majestate.»
- Da, da, la el mă gândesc, nu-i aşa că el a telegrafiat ţarului: Dacă faci război îţi pierzi capul? Există o asemenea telegramă?»"

Poklevski încuviinţă şi îi dădu şi alte amănunte, spre oripilarea sentimentalei Regine-poete, a cărei inimă este îngropată la Balcic: că Rasputin ar fi prevestit sfârşitul Romanovilor, cu familie cu tot; că toată Rusia va fi înecată în sânge; că Rasputin ştia că va muri înaintea lor de o moarte năprasnică; şi că va urma, în Rusia, un regim de teroare şi că oamenii vor muri de foame.

Paradoxal la acest călugăr pervers, faptul că era un lucid şi un apărător sincer al păcii şi bunei înţelegeri între oameni, tocmai el, care înspăimânta privitorii, dar ale cărui pase magnetice, a cărui energie biologică alinau suferinţele ţareviciului Alexei, hemofilul.

Cartea lui Gh. Jurgea capătă deseori caracterul unei cronici istorice subiective, desigur, însă plină de interes. Dar, mai ales, plină de mult farmec, de un stil spontan, atrăgător. Am stăruit, cât am putut, ca redactarea să nu modifice stilul oral şi uneori mai puţin românesc. Ceea ce conferă, de altfel, originalitate şi, am mai spus, mult şarm scrierii.

E ceva - păstrând, desigur, toate proporţiile - în genul "parşivului" marchiz de Custine, minus apucăturile...

Pline de originalitate şi de o anume percutanţă psihologică sunt replicile "istorice" semănate de-a lungul acestui text fluent, făcând, cu siguranţă, deliciul cititorului.

De exemplu, relaţia dintre ţarul tragic al Rusiei pravoslavnice, cu puţin înainte de revoluţia din octombrie, şi călugărul fatal, protejat de ţarina îndurerată de maladia prinţului moştenitor.

Ţarul, reticent, şi neputând să-l sufere pe Rasputin, îl întrebă pe "monstru":
"- Cum arată Sfântul Duh?
- Ca de obicei - i-a răspuns Rasputin imperturbabil -, o lumină mare, pătrată."

Genial!

Este exclus ca acest imprevizibil "ca o lumină mare, pătrată", referitoare la o a treia forţă a divinităţii, să fie "născocirea" lui Georgică, al cărui respect pentru sacralitate era cunoscut, în ciuda "jemanfişismului" şi a unui fel de cinism estetic, uneori tipic scriitorilor pătrunzători de observaţie individuală, socială; exagerări, probabil dictate de un exces de adevăr, care, deseori ocultat de oameni, trebuie dezvelit mai mult decât ar fi nevoie şi chiar cu un fel de brutalitate.

Nu-i cazul lui Gh. Jurgea. Facem o simplă supoziţie.

Cred că o treime şi ceva din manuscris se referă la relaţiile cu ruşii de tot felul şi în general la atmosfera antebelică (primul război mondial, când eram aliaţi) şi imediat postbelică, în perioada revoluţiei bolşevice, condusă mai întâi de Lenin (făcut sifilitic de autor), apoi de Stalin, mai ales după încheierea războiului, când autorul acestor amintiri - pot să le spun scandaloase uneori, fără a depăşi limita bunului-simţ sau gust; fără a luneca, aşadar, în vulgaritate, trivialitate, cancanuri ieftine şi, pardon, "mitocănii" - chiar şi când e vorba de surorile Patulea şi în general de casele de toleranţă ale epocii - Gh. Jurgea rămâne acelaşi domn cuceritor, cu purtările lui atât de alese, deşi nu lipsite de umor şi de o anume facondă, tipic moldavă. C'était très moldave! exclama el uneori.

De la Jurgea am învăţat fel de fel de expresii cu parfum de epocă, în care nu-şi făcea loc tonul urât... De pildă, când descria un babalâc impotent, zicea de individ, pe franţuzeşte, traducând, că tipul "n-are demaraj!"...

O jumătate aproape din manuscris este dedicată legăturilor strânse pe care autorul cărţii le-a avut cu mari scriitori şi pictori ai vremii. E o altă enciclopedie... această en pantoufles, cu detalii picante, care lipsesc, desigur, din istoriile literare oficiale, grave. Nici măcar G. Călinescu - un spirit ludic, cu gustul superior al farsei - nu şi-ar fi îngăduit să descrie episodul cu M. Sadoveanu luând bani de la guvern pentru o revistă nouă, Comoara, pe care mai apoi i-a păpat. Sadoveanu este arătat, după aceasta, apărând în lume cu hainele cele mai elegante, cu lavalieră cumpărată direct de la Paris.

În fine, boema bucureşteană de soi figurează în carte prinsă ca într-un insectar. Să nu luăm însă prea în serios această latură jucăuşă a scrisului spumos al lui Jurgea. Multe lucruri în carte sunt de o seriozitate apăsătoare, uneori, pentru noi, românii de azi, în sfârşit liberi, deşi neconvinşi deocamdată că libertatea obligă. E ce se citeşte printre rândurile lui Gh. Jurgea-Negrileşti, al doilea boier autentic al literaturii române, după Golescul... care, la vremea sa, publicarisea şi el despre civilizaţia ţărilor din Apus măsurate cu stânjenul...

La Golescul, obsesia era Vestul Europei. Dată fiind înapoierea extremă a micii Românii. La Gh. Jurgea-Negrileşti, născut în zorii veacului XX, în plină aristocraţie răsăriteană şi cu mamă rusoaică, accentul cade pe vocaţia organică, a românului ortodox, de a se înţelege cu Estul. Deşi, dintr-un spirit latin înrădăcinat, îl antipatizează; când, politic, Estul poate să transforme uşor în sclavie sfera geografică de influenţă.

Un rol de seamă, ca inspiratoare şi companioană a acestei cărţi, l-a jucat soţia de o viaţă a lui Jurgea, doamna Doris Jurgea-Negrileşti.

Ea nu a "participat" la nici una dintre întâmplările figurând în carte. Nici nu avea cum... cunoştinţa lor având loc după 23 august 1944.

Totuşi, întreg restul vieţii, trăită frumos împreună, avea să stea sub semnul evocărilor acestei cărţi. O parte din ea, câteva fragmente revăzute de mine, a fost tipărită înainte de revoluţie, în Almanahul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.

Înzestrată cu o memorie excepţională, Doris Jurgea este păstrătoarea fidelă a experienţei autorului, supusă atâtor întortocheli. Spiritul ei ager din dreapta Oltului are ceva din precizia, distincţia şi autoritatea des grandes dames ale saloanelor pariziene de odinioară, prin care se perindaseră atâtea somităţi literare.

Doris Jurgea este o Obrenovici, străbunica dânsei făcând parte din neamul regesc Obrenovici.

Nu spun că cine se aseamănă se adună. Proverbele însă au întotdeauna dreptate.

Ce pot eu să afirm e că această carte, captivantă, este, de fapt, rodul unei uniuni desăvârşite, al cărei liant a fost şi este nobleţea autentică.

Citiţi cronica lui Daniel Cristea-Enache la romanul Căderea în lume, de Constantin Ţoiu.