Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pe Bulevard... - Luminare (Coborârea în text) de Ioan Lăcustă


Daniel Cristea-Enache

14.04.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Ioan Lăcustă, Luminare (Coborârea în text),
roman, postfaţă de Bogdan-Alexandru Stănescu,
Editura Polirom, Iaşi, 2007, 424 p.

Un roman foarte original, aproape straniu e Luminarea (Coborârea în text), compus cu toate dexterităţile textualismului, dar şi cu o gravitate caracteristică, de către "optzecistul" Ioan Lăcustă. Distanţarea autorului de modelul ironic şi literaritatea postmodernismului autohton, angajarea unei problematici substanţiale, în jurul celor câteva întrebări fundamentale, reies cu şi mai multă claritate din această carte, deopotrivă trăită şi scrisă. Ingeniozitatea scenariului narativ constă în chiar simplitatea lui. Prozatorul alege un spaţiu urban prin care a trecut de mii de ori şi care s-a impregnat în viaţa lui până la a-i determina cursul şi a o defini. După aproape patruzeci de ani purtaţi cu paşii între Universitate şi Cişmigiu, pe lângă cafeneaua "Colombo", cinematograful "Bucureşti", şi apoi, mai jos, "Timpuri noi", "Gambrinus" şi "Spicul", Ioan Lăcustă îşi anexează centrul Bucureştilor, făcând din el inima unei ficţiuni nostalgice.

Compoziţional, nu există marcaje pentru delimitarea netă a interiorului de exterior: nici într-un sens moral-sufletesc, nici într-unul fizic. Protagonistul romanului fiind unul şi acelaşi cu autorul lui, descrierea întâmplărilor prin care a trecut este sinonimă cu rememorarea, iar transcrierea acestor experienţe - cu o coborâre, asumată, în sine însuşi. La Biblioteca Academiei, scriitorul arhivist îşi împarte timpul între lectura gazetelor vechi şi creionarea unor scene intens-personale; după care, ieşind la aer liber şi peregrinând pe Bulevardul atât de bine cunoscut, el peripatetizează de unul singur, descoperindu-se, văzându-se, citindu-se la diferite vârste. Între tihna Bibliotecii şi libertatea Crâşmei nu este o distanţă atât de mare pe cât ar putea să pară. Fiindcă traseul bahic, halta obligatorie la o bodegă sau la alta, îl scot de asemenea pe erou din timpul social, strict demarcat, oferindu-i o libertate neîngrădită. Câteva scene puternice, în care tăria băuturilor consumate are echivalente grade artistice, ar fi putut împinge romanul în direcţia prozei vizionare: una amară şi demonică, rusească. Ioan Lăcustă preferă însă un alt registru, şi anume acela al epilogului cu capul greu şi stomacul revoltat: tulburea trezire de a doua, a treia, a patra zi. Nu înălţarea impetuoasă a spiritului, zborul imaginaţiei băutorului, sentimentul de putere eliberată de constrângeri, ci, vai!, gesturile încleiate de după, senzaţia penibilă de rău fizic şi micime sufletească. Sentimentul de ratare retrăit periodic, scufundarea, iar şi iar, în mlaştina unei condiţii deplorabile.

Prozatorul şterge, cum spuneam, marcajele. Senzaţiile fizice au şi o rezonanţă morală, iar valorile cu majusculă sunt aduse la scară omenească. Astfel că episoadele existenţiale, independent de cadrul în care se desfăşoară, pot căpăta relevanţă. Aici intervine arta scriitorului: nu atât stilul lui, la care am de făcut obiecţii, cât forţa de a lucra cu materialul friabil al propriilor amintiri. Punerea acestora pe hârtie, departe de a fi o operaţiune mecanică de arhivare, presupune creativitate literară şi o coerenţă posibilă abia acum, în momentul scrierii. Umbrele fără chip, coloanele de aer, conturul de abur şi siluetele ceţoase sunt trecutul tremurând, aproape destrămat, în amintire. În fumul unei cafenele sau în aburii alcoolului, figurile din jurul autorului-narator şi liniile exacte ale unor scene rămase în urmă încep să joace, introducând o dulce confuzie acolo unde ar fi trebuit să avem lucruri clare: parcurse deja, încheiate, finite. În schimb, scrierea acestor episoade, cu conştientizarea şi asumarea tuturor spaţiilor goale, înseamnă o ordonare a vieţii prin litere, o articulare a momentelor disparate, legarea vieţii risipite într-un tot textual. Pe Bulevard, la Bibliotecă sau pe harta paralelă a cârciumilor (de la "Gambrinus" la "Geana Sterpei" şi de la "Expresul" de pe Apolodor la "Caneaua spartă", sub Arsenal), sunt parcurse adevărate trasee iniţiatice, proiecţii ale unuia singur. Confuzia, treptat, este eliminată, iar risipirea scriitorului sărac şi alcoolic, scârbit de "multilaterala dezvoltată" dinainte de '89 şi de "tranzitoria curvăsăreală" de după "marea permutare", este întoarsă într-o Carte care, fără s-o justifice, o absolvă. Ioan Lăcustă dă Textului o accepţiune aproape mistică, înţelegându-l nu ca pe un produs de inginerie prozastică, un repertoar de convenţii afişate (ca la o parte din "optzeciştii" noştri), ci, dimpotrivă, ca pe o creaţie (re)generatoare, o lume de hârtie în care eul profund al scriitorului respiră liber. Coborârea în Text înseamnă înţelegerea Lumii prin care, până acum, am rătăcit bezmetici. "O Lume pe care, coborând, o simt - scrie autorul - ca un glob din vălătuci de iluzii, de chemări, de aşteptări şi doruri de împliniri. Am tot coborât în ea fără să ştiu încotro merg. Acum, ajuns aproape de capăt, o văd doar cum se deschide cu toate minunile ei. Îmi dă bucuria, ultimă, a scrisului ei." (p. 157).

Iată Luminarea, experienţă a desfăşurării existenţei şi, totodată, revelaţie incandescentă a sensurilor acesteia. Preluat de la una dintre fostele iubite ale eroului, frumoasa şi inteligenta Ester, care i-a scris pe o foaie cuvintele cântecului de Hanuca, termenul e ulterior încărcat, de către autor, cu semnificaţii personale şi transindividuale; şi aşezat exact pe muchea unde viaţa şi literatura se întâlnesc. Încercările prin care trecem, mizeriile ce ne sufocă, spectrul ratării sociale şi profesionale vor spori lumina pe care Dumnezeu a pus-o în noi. În afara acestei divine asimetrii, izbăvitoare pentru cel ce crede în Vechiul, ca şi în Noul Testament, Luminarea, catalizată de apropierea morţii (autorul-personaj invocă în mai multe rânduri nişte funeste analize), reuneşte şi densifică fragmentele de real. Scriitorul pare dezorientat, rătăcit printre oameni şi cuvinte; însă acest proces lăuntric va schimba în mod fundamental datele disparate ale "texistenţei" lui, înlocuind mlaştina cu un templu. În punctul cel mai înalt al prozei lui, Ioan Lăcustă ajunge să oficieze, cu devoţiunea şi umilinţa unui dreptcredincios al Textului. Că acesta nu mai este cel sacru, ci unul autoreprezentativ, are mai puţină importanţă...

Ce se întâmplă totuşi în roman, din punct de vedere evenimenţial? Episoadele realiste, în care autorul excelează (o scenă cu un profesor beat, în faţa statuilor de la Universitate, o alta de amor turbat, cu o studentă excitantă prin vigoarea demascărilor ideologice practicate, o a treia, de asemenea memorabilă, cu un fost preot convertit la deliciile economiei de piaţă), nu sunt rulate pentru ele însele. Proiectul autorului este radical diferit de cel al romancierului obiectiv. La nivel epic, ficţiunea nu prezintă continuitate, iar verosimilitatea ei este minată de câteva coincidenţe forţate. Numai că - şi aici este cheia cărţii - Ioan Lăcustă nu utilizează în exclusivitate invenţia ori rememorarea, reţeta romanescă sau pe cea confesivă. Le asociază într-un mod subtil, obţinând efecte nu-numai-literare, tensiuni existenţiale şi implicaţii morale. Făcând abstracţie de stilul scriitorului, tehnica cu care el ne plimbă, aşa zicând, prin pădurea narativă e de invidiat: "Acum, ajuns aproape de acest capăt de viaţă, îmi place să-l preiau pe cel ce am fost cândva, să-l preumblu pe unde odinioară a rătăcit, să-i relev acum taine pe lângă care a trecut. Viaţa ta, privită astfel din chenar de pagină, devine coerentă, căutările prind a se ordona în poveşti, mozaicul se întregeşte din risipiri şi, cum un altul a spus-o de demult, desenul din spatele covorului capătă contur desluşit." (p. 180). Dacă aici avem prea multă dulceaţă şi sfătoşenie pe centimetru pătrat, din panoplia cărturarului umanist, în tiradele altor personaje, semidoctismul, surprins cu maximă fidelitate, arată şi fineţea scriitorului centrat pe valori de profunzime: "Ştiţi, io l-am ascultat pă tov. profesor. A fost în vară la noi, la Ufegheghetebe, pă Iancului. Şi cu tov... nea... Ăla cum de-i zice, că-i mai mare la romane... Şi cu alţi poieţi. Cu nea Fănuş, cu... Da' ştii ce le zicea ăla cu romanele?... Dom'le, avea un papagal, de ziceai că-i de la Tănase. Ca cu Stela şi Arşinel şi dom' Puiu Călinescu, la un loc. Mişto, da' mişto d-ăla finu', de nu se prindea toţi, mai ales ăia fără profesionala, aşa cu aluzii şi contre (...) De-asta zice şi tov. Ceauşescu ca intelectualii să meargă mai mult în sânul poporului. Ştia el tovul ce zice. Că e bine ca poporu' să-şi cunoască şi respecte pe intelectuali. Dar şi ei invers, că nimeni nu zice de mai ia una la bord, da' e intelectuali şi de-i cunoaşte poporu' îi respectă şi-i apără." (pp. 151-152). Plimbările pe Bulevard şi întâlnirile cu câte un fost profesor mort de beat care te bagă în bucluc (tu fiind numai ameţit) au riscurile, dar şi şarmul lor situaţional şi lingvistic.

Dacă din realitate te mai poţi abstrage, din ficţiune evadarea e imposibilă. Îndrăgostit de un Bucureşti crepuscular, Ioan Lăcustă alunecă de la Caragiale-tatăl la Caragiale-fiul (şi înapoi), purtat, cum însuşi spune, de "cadenţa textului" care se scrie.

(Cronică preluată din revista România literară, nr. 21, 1 iun. 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer